Cum mă prinde, cât mă ține? (I)

(Cin'mă prinde? vorbim de pasiuni desigur, doar despre ele, spun asta ca să nu  mai amăgesc pe cineva și să-l pun să citească ceva neinteresant lui)

Eu  împart zilele astea cărțile în 3 categorii. Nu sunt propriu-zis 3 liste pe care mi le întocmesc riguros dar aș putea spune că citesc cam alandala. Cu poftă dar  haotic. Până acum ceva timp nici nu mi-am dat seama ce și cum să ordonez să procedez... 

Dar ceea ce știam încă din copilărie era că orice carte îmi e bun prilej de a sta de vorbă cu mine.

  Desigur un anume gen mă prinde mai mult sau mai repede decât altele. Dacă-i așa, (o) recitesc mult. Recitesc până la saturație, fragmente ori pur și simplu când  termin cartea o iau de la capăt și intru frumos în amănunte, verific nuanțe, gust altfel acțiunea,  formula literară, anumite cuvinte. Și îmi revine pofta de a le reciti, nu neapărat cărțile cele bune, canonice, deștepte ci cele care bănuiesc răspund nevoilor mele. 

Apoi mă bag în pielea personajelor. Nț! Nț! Nț! Asta nu e neapărat mereu de bine.  Se spune că femeile fabulează prin însăși natura lor. Uneori mi-e greu ”să ies din carte”, alteori scenariile mele, multe, diverse amestecă personajele devin apologetice, servile, macabre.  Stau de vorbă cu ele și le cert ....

Dar să revin la cele 3 feluri de cărți. Ele-mi  sunt împărțite după momentul când le citesc: carte de tren, cartea de birou, și cartea de noptieră. Cartea de tren trebuie să fie mică și interesantă. E cititul de 45 de minute x 2 de navetist. Trebuie să recunosc că niciodată de atâta amar de ani nu am depășit stația de destinație. Am avut năravul de a citi și pe tabletă dar ochii  mei ”au zis” la un moment dat că nu mai acceptă așa ceva, așa că m-am reîntors cumințită la cartea pe hârtie.

Cartea de birou, e ceva de învățat sau ceva de 800 de pagini cum am eu acum. Numa când mă uit unde e semnul de carte mă apucă emoția aia de dinainte de un examen. Unde să pleci cu cărămida după tine, apoi  dacă te prinde și dacă te ține ei da,  te dedulcești altfel.

Cartea de pe noptieră e carte de visare, acolo lângă poezii, lângă rugăciuni, lângă discuții cu tine însăți înainte de a închide ochii, de momentul de dedublare. 

Nu am pus aici ”cărțile, traducerile, lectură de căutat tematici, conferințe, discuții, de învățat, corespondența, chestii de birou” cărțile prietenilor”, poeziile zilnice, revistele literare de cale lungă.

Iaca mai jos un text dintr-o carte de tren dar care așa mi s-a părut de interesantă că am reușit să o folosesc la a doua citire și pe post de somnifer.

Despre carte, păi eu nu fac recenzii, desigur se pot căuta o grămadă de recenzii bune la ea. Berberova, despre ea e vorba, e  specialistă în povești frumoase care le oferă semnificații vieților anonime, dezrădăcinaților și  celor re-plantați altundeva. Păi nu suntem saturați  de  cărți despre   megapersonaje ideale? Ea, la modul rusesc scrie despre cei din planul secund care se mai și bagă în umbră, cu viețile lor mici dar intense și clocotitoare. 

Ce am învățat eu din ea?  Mi-a ”ciocănit” în minte termenul ”ne-ndeajuns”. Eu trăiesc cu senzația că dacă aș mai fi făcut un pas, un metru , un gând, o cotitură,  ar fi fost de ajuns să se schimbe totul, să se aranjeze, să se echilibreze lucrurile, viețile, relațiile. Dar întotdeauna acționăm (acționez) sub imperiul acestei gândiri: dar dacă nu am făcut  îndeajuns de mult, de bine, de ”la timp”? Cât (mă costă) o clipă de lene, sau o prejudecată sau o timiditate, sau o lipsă de perseverență?

.......................................
”Vorbea. Eu ascultam. Înțelegeam că viața ne putea uni pentru mulți ani și că acestă conversație nu se va mai repeta; pe măsură ce oamenii capătă deprinderea de a trăi împreună, ei își pierd tot mai mult nevoia de a vorbi despre ei înșiși. Acestă conversație rămâne unic, simțeam asta, și totuși  îmi venea să adorm, știam că voi adormi pe dată.

Îmi spuneam că trebuie să ascult fiecare cuvânt, cu toate astea îmi vor fi de folos într-o zi, mai târziu. Între noi, lampa  scundă, se aprinse sub abajur de mătase, perdelele de la fereastră ascundeau amurgul alburiu, deasupra mea curgea parcă o voce gravă și tandră, aerul din încăpere era parfumat, pe buze mai simțeam încă atingerea fâșiei subțiri și proaspete de jambon. Îmi simțeam picioarele grele, le așezam în fața mea ca pe niște stâlpi și aproape că uitasem de ele, plutind într-o dulce somnolență; prin fața ochilor mei obosiți, se perindau umbre de mă luau de mâini, îmi îmbrățișau umerii, îmi puneau pe față palmele lor imponderabile și călduțe și îmi legănau încet capul, în timp ce eu încercam printr-un efort supraomeenesc, să-mi țin deschiși ochii beți de căldură și de sațietate”  (Nina Berberova - Acompaniatoarea)

E un Kadare mai important decât un Rushdie? :)

Kadare m-a impresionat prin 94. Definitiv. Cu Legenda lui Constantin și Aprilie spulberat. O carte prizărită care a ajuns ferfeniță repede. Ele m-au făcut să ajung în Albania în același an și să rătăcesc prin prima țară necunoscută mie. Și-acum mă cutremur cum am făcut eu 26 de ore într-un autocar bulgăresc cu cca 40 de musulmani pe un drum care normal n-ar dura 4-5 ore. Dar na, asta e treabă de călător nu de turist. Nu știu dacă moartea mamei după nici o lună, m-au apropiat de legenda scrisă de el dar aveam senzația atunci că am intrat în pielea unuia din personajele lui. Unul masculin. Toți cei din jur știu deja toate poveștile mele cu Albania și albanezii pe care îi văd rar dar de la care a rămas o prietenie  trainică, uite trec deja de 25 de ani plini. Uneori, mă gândeam că există în mine ”o legătură de sânge”, un ceva care mă face să sufăr, să simt, să sper, să îmi spulber ideile de dinainte, similar  scrierilor lui.  Imediat după ce citesc o carte marca ”Ismail Kadare”, am fie coșmaruri , fie foamea aceea  de a repeta cititul până la saturare. Cumva mă păzesc să mai (re)citesc ”necontrolat” ce scrie el. Cine știe? îmi spun ce efect dramatic mi se va întâmpla pe negândite. E ca la baclava, îmi place dar efectul e ”leșinător„. E un fel de plinătate fără a potoli dorința de mai mult.
 
La Salman Rushdie și tot ce scrie nu pot ajunge. Adică e blocaj. Și nu pot zice că nu m-am străduit de-a lungul timpului.  Nu știu de ce i-am băgat pe amândoi în aceiași oală. De fapt tot acolo, căutând prin minte e și Orhan Pamuk și scrierile lui, așa jumi-juma, unele de care nu mă pot dezlipi, altele care mi se par străine. Dar și la el am efectul de ”baclava” :). 

Dar acest domn Salman Rushdie? .... Nimic. Uite acum citesc ”Luka și focul vieții”, un basm, modern și tot încerc să nu părăsesc cartea. Doar mie îmi plac atât de mult basmele, poveștile și-s atentă mai mult decât alte dăți. Îmi zic, poate, poate găsesc simboluri, înțelegeri, zguduiri mai mici, mai mari, demne de un scriitor așa mare și de o care e bine cotată (și care nu intră la literatura pentru  copii). Și nu vreau să fiu nedreaptă cu el, pentru că e după ”Surâsul Jaguarului” pe care am dus-o la bibliotecă necitită complet.

Eh, eh, să vedem ce entuziasm găsesc zilele astea la acest domn ”Salvator” (Salman) ...dar mi-e clar, un Kadare mi-e mai important decât un Rushdie.

.
 

 

 

Am învins toate dorințele

„Îmi vine să plâng. Am învins toate dorințele. Sfâșiere (în sensul propriu) a întregii urzeli a ființei mele. Senzație de singurătate la fel de precisă și de intensă ca în «demența lucidă». Viața mă dă deoparte, ca să poată merge înainte. Să te simți ca o piedică în mersul lucrurilor. Deranjez Devenirea.” Emil Cioran

Culoarea fericirii nemeritate

Așa o carte (Soniecika a Ludmilei Ulițkaia) care să te pună la locul tău, fără să-ți dea însă senzația că viața banală te umilește, senzație pe care am avut-o mereu când mă gândeam că nu sunt ceea ce în sinea mea cred despre mine că sunt. Nu caut fericirea, nu neapărat și nici împlinirea cu orice preț. Dar sunt în puținul meu,  un căutător al sensului, a înțelegerii proprii și a înaintării. E o mirare fără întrerupere, să descopăr cum să exprim ceea ce e în sinea mea.

Cartea asta, mi-a adus aminte de o altă rusoaică Nina Berberova și de Cartea Fericirii, concentrată la fel pe vieți banale din care extragi, poate la limită, clipele memorabile; doar clipe, care ne rămân în propria viață înfipte ca niște licurici și care ne marchează continuum-ul propriu. Acolo, uite ce țin minte,  amintirea fericirii care nu se simte, dar e în aer și pe care o somatizezi (sărutul osului unui cotlet de miel mâncat de cel iubit sau pusul buzelor pe același loc la o cană de cafea, etc).

Din Soniecika, am luat o asociere/comparare a rarele-mi clipe de  bucurie  cu altfel de mirosuri decât cele învățate și exersate, acelea ale florilor. Ulițkaia propune bucuria sub forma ”oușorului proaspăt ouat” (cred că găsești de cel puțin 7 ori comparația aceasta în cele mai neașteptate fraze), mângâierea cu ochii a pufului de pe piele și multitudinea nuanțelor de alb. Alb care, contrar uzanțelor nu înseamnă (zic eu) neapărat i-maculare, nevoie de purificare sau acoperire totală de tip hibernal Siberian, ci formează o nouă paletă  nu de tonuri ci de culori. 

Bănuiesc că la slavi forma tactilă e mai ușor/aproape, de recunoscut. Și apreciez că îmi devine și mie necesară. Din ce în ce mai mult. Nu definitoriu însă. Se alătură astfel miresmelor și adierilor iar atingerea fizică: mângâierea, pare o formă mai umanizantă decât ascultarea (participarea) la un discurs cult revelator care te trezește sau te tulbură. Atingerea poate ajunge la fel de importantă cum este contactul vizual? Mă gândesc  că de ceva timp am această senzație stranie, de ”nevoie de atingere” a unor oameni mai necăjiți decât mine sau a celor pe care-i admir. Adică a necunoscuților în general. Nu pentru a-i ”pipăi dacă sunt aievea”, nu de ”a-i vampiriza energetic”, ci pur și simplu ca un gest tăcut de mulțumire că ei există în viața mea. E oare doar curiozitate față de cei care într-un fel sau altul mă provoacă? Că ei mă fac să mă simt, în afara ego-ului meu? Se asociază cu nevoia asta legată de sindromul de a dărui mereu? Cu căutările mele mai mult spre bunătate decât spre inteligență? 

Desigur că n-o fac. Adică nu mă apuc să pipăi oamenii, asta e clar. Nu folosesc nici măcar atingerea aceea tip ”palmă ușoară pe umăr”, actul de încurajare corporalist și mă păzesc de altfel de ciudățenii sociale la comandă cum sunt acum ”îmbrățișările” de grup, dar tare mă mai atrage asta, atingerea oamenilor ca pe un  ”oușor proaspăt ouat” :))


”Îmbătrânise repede și urât tot umblând încoace și încolo în cursele preorășenești și în trenurile hârbuite: puful fin de deasupra buzei se transformase într-o umbră deasă și murdară, care făcea să nu mai  arate nici a bărbat, nici a femeie, pleoapele îi căzuseră dând feței o expresie de câine, iar cearcănele de sub ochi nu mai dispăreau nici după ziua de duminică, nici după vacanța de două săptămâni.
Gustul amar al bătrâneții nu-i otrăvea Soniecikăi viața așa cum se întâmplă cu femeile frumoase și mândre: odată statornicită întâietatea după vârsta soțului, rămăsese cu sentimentul mereu actual că tinerețea ei e veșnică, iar zelul conjugal, mereu viu, al lui Robert nu făcea decât să întărească acest sentiment. Fiecare dimineață avea culoarea unei fericiri nemeritate, atât de puternică încât femeia nu se putea obișnui cu ea. În adâncul sufletului, în chip nemărturisit, era pregătită să piardă oricând fericirea ca pe o întâmplare neprevăzută care a căzut pe capul ei dintr-o greșeală sau din neatenția cuiva.” 

 
”Bătrâna Sonia Ivanovna, grasă și mustăcioasă, locuiește și acum în Lihoborî, la etajul trei al unui bloc de cinci niveluri de pe vremea lui Hrusciov. Nu vrea să emigreze nici în patria istorică, unde fiica ei a obținut cetățenia, nici în Elveția unde lucrează aceasta în prezent, nici chiar la Paris, orașul atât de drag lui Robert Victorovici, unde o cheamă mereu Iasia, cea de-a doua fiică a ei.
 
Sănătatea i se șubrezește. Pesemne că face un Parkinson. Cartea îi tremură în mâini. Primăvara se duce la cimitirul Vostriakovskoe și  așează pe mormântul bărbatului ei flori albe care nu prind rădăcini niciodată.

Serile, își pune ochelarii ușori din Elveția, pe nasul ei ca o pară și pleacă cu gândul în adâncuri desfătătoare, pe alei umbroase, spre torentele de primăvară.

(Ludmila Ulițkaia  - Soniecika)

.

Povești de Lev Tolstoi

​De ziua lui, Serioja a primit tot felul de daruri: titirezi, cai, poze .. Insă cel mai de preţ dintre toate darurile a fost capcana de prins păsări pe care i-a dăruit-o unchiul său. Capcana era făcută dintr-o ramă în care era prinsă o plasă, cu o scîndurică deasupra. Pe scîndurică se presărau seminţe şi capcana se punea afară. Cînd vreo pasăre se aşeza pe scîndurică, scîndura se întorcea şi pasărea se prindea în capcană. S-a bucurat mult Serioja şi a alergat s-o arate mamei.
—   Nu-mi place jucăria asta, i-a spus mama. Ce-ţi trebuie ţie păsărele? De ce să le chinui?
—   Am să le pun în colivii. Ele au să cînte, iar eu am să le dau de mîncare.
Apoi Serioja a făcut rost de seminţe, le-a presărat pe scîndurică şi a aşezat plasa în grădină. Aici a stat mult şi a tot aşteptat să vină păsărelele. Insă păsărilor le era frică de dînsul şi nu se apropiau de plasă. Atunci, Serioja s-a dus la masă şi a lăsat capcana în grădină. După masă, cînd s-a uitat, capcana era închisă, iar în plasă se zbătea o păsărică. Serioja s-a bucurat şi a dus-o în casă.
          — Mama! Uite! Am prins o păsărică. Nu-i aşa că-i o privighetoare? Vai, cum îi bate inima!
          — E un scatiu, a spus mama. Bagă de seamă, nu-l chi­nul, Ai face mai bine să-i dai drumul.
          — Ba nu, am să-i dau apă.şi mîncare.
Serioja a pus scatiul în colivie şi două zile la rînd i-a presărat seminţe, i-a schimbat apa şi i-a curăţat colivia. A treia zi a uitat de scatiu şi nu i-a mai schimbat apa. Mama l-a dojenit:
          — Vezi, ai uitat de scatiu. Mai bine dă-i drumul!
          — Ba nu, de-acum înainte n-am să mai uit; chiar acum pun apă şi îi curăţ colivia.
Serioja a vîrît mîna în colivie şi a început să o curăţe. Scatiul, speriat, se zbătea, lovindu-se de gratii. După ce a isprăvit treaba, băiatul s-a dus după apă. Mama băgă de seamă că el a uitat să închidă uşiţa coliviei şi a strigat după el:
          —  Serioja, închide colivia, că zboară, şi dacă se izbeşte, se prăpădeşte păsărica ta.
Dar n-apucase mama să-şi sfîrşească vorba, că scatiul găsise uşiţa. Bucuros, îşi desfăcu aripioarele şi zbură prin odaie, spre fereastră. N-a văzut însă geamul, s-a izbit în sticlă şi a căzut pe pervaz.
Serioja a luat în grabă păsărică şi a pus-o în colivie. Scatiul nu murise încă, dar zăcea cu faţa în jos, cu aripile desfăcute şi răsufla greu. Serioja l-a privit multă vreme, apoi a început să plîngă.
—   Mamă, ce să fac acuma?
—   Acum nu mai poţi face nimic.
Toată ziua Serioja nu s-a mişcat de lîngă colivie, mereu cu ochii la scatiu; iar scatiul zăcea tot aşa cu faţa în jos, răsuflînd greu şi repede. Cînd Serioja s-a dus la culcare, scatiul mai trăia încă, însă multă vreme copilul n-a putut dormi. Cum închidea ochii, îi apărea în gînd scatiul, întins jos, abia suflînd. Dimineaţa, cînd s-a apropiat de colivie, a găsit scatiul cu faţa în sus, cu lăbuţele chircite, ţeapăn.
De atunci, Serioja n-a mai prins niciodată păsărele.

 

 "Șoarecele de rând și șoarecele de oraș"

 

 Un şoarece înfumurat de la oraş veni în ospeţie la un şoarece de rând. Acesta locuia în câmp şi îşi ospăta musafirul cu ce-i era la îndemână — nişte boabe de grâu şi de mazăre. Şoarecele cel înfumurat ronţăi ce ronţăi la ele şi spuse:
— De asta şi arăţi atât de jigărit, fiindcă trăieşti în sărăcie. Să vii pe la mine, ca să vezi cum trăim noi.
Şi şoarecele de rând veni la el. Aşteptară amândoi sub duşumele pînă căzu noaptea. Oamenii cinară şi se retraseră. Şoarecele cel înfumurat îşi introduse oaspetele printr-o deschizătură din duşumea în sufragerie şi amândoi se urcară pe masă. Şoarecele de rând nu văzuse de când se ştia pe lume atâtea bunătăţi şi nu se hotăra de care să se apuce mai întâi. El spuse:
- Ai dreptate, traiul nostru este sărăcăcios. Am să vin să locuiesc şi eu la oraş.
Abia de rosti aceste cuvinte, că masa se cutremură un om cu o luminare în mână dădu buzna în sufragerie şi se porni să prindă şoarecii. Abia izbutiră cei doi să se facă nevăzuţi în deschizătura din duşumea.
- O, nu, spuse după asta şoarecele de rând, tot mai bun este traiul nostru. Deşi n-am bucate alese, dar nici spaime dintr-astea nu cunosc.

  ​

 

"Lebedele"

 

 

​        Zburau lebedele în stol, din ţinuturile îngheţate spre tările calde. Zburau peste mare. O zi şi o noapte au zburat pe deasupra apei şi încă o zi şi o noapte, fără să se odihnească. Pe cer era lună plină şi lebedele vedeau apa albăstruie licărind jos, departe. Toate se istoviseră bătând din aripi, însă nu se opreau ci zburau înainte. In frunte zburau cele bătrâne şi voinice, în urmă cele tinere şi mai plăpânde. La urmă zbura cea mai tânără. Puterile îi slăbiseră. Nu putea să zboare mai departe. Mai dădu odată din aripi şi, cu aripile desfăcute, se lăsă în jos. Cobora tot mai aproape de apă, tot mai aproape, iar tovarăşele ei se vedeau tot mai departe, ca nişte fulgi albi în lumina lunii. Strângându-şi aripile, lebăda se lăsă pe apă. Marea unduia sub ea, legănând-o. Stolul de lebede abia se mai zărea, ca o dungă albă pe cerul limpede şi abia li se mai auzea freamătul aripilor în liniştea depărtării...
        Când nu se mai văzu nimic, lebăda îşi plecă uşor capul pe spate şi închise ochii. Stătea nemişcată; numai marea, săltând şi coborând valurile mari, o legăna uşor. Inainte de luminatul zorilor, un vântuleţ uşor începu să mişte faţa mării. Apa stropi pieptul alb al lebedei; atunci, ea deschise ochii. In răsărit, se înflăcărau zorile; luna şi stelele păliseră. Lebăda răsuflă adânc, îşi întinse gâtul, desfăcu aripile şi, bătând de câteva ori cu ele apa, începu să zboare. Se înălţă din ce în ce mai sus şi, când marea rămase departe în urmă, zbură înainte, înspre ţinuturile calde.
        Zbura singură, peste apele tainice, într-acolo unde zburaseră şi tovarăşele ei.

 

 https://povesti-ro.weebly.com/pasarica-poveste-de-lev-tolstoi.html

 

 

 

 

---

Cireși în floare de LEIRE BILBAO

Îmi spune că vrea să se întoarcă în locul natal
să-și domolească lacrimile de altădată,
să vadă cireșii în floare
în luna mai.
Cu timpul a
început
să
încurce
străzile și ideile.
Nu-și mai poate trage sufletul
cum o făcea.
Singurătatea, spune ea, umblă iarna pe străzi
într-o jachetă subțire,
spune că există case care-și deschid ușile
doar pentru a lăsa frigul înăuntru.
Spune că zorii i se revarsă în palme,
și că în fiecare seară își pune haine de înmormîntare
pentru că i-ar fi rușine să moară goală în pat.
Luna mai e pe sfîrșite,
Și-a vîrît în buzunar pietre încălzite
de soare.
Îmi spune că vrea să se întoarcă în locul natal
să-și domolească lacrimile de altădată.

Așa pur și simplu

Înăuntru
călătorul de infinit 
vrea să fugă 
dar a pierdut semințele

În afară inima mea de piatră
a trecut de partea cealaltă
Și-mi rânjește mojic:
- Ești spartă! Ești spartă! Ești spartă! 

Poate că există o cale să ies din cușcă
Poate că într-una din zile las 
așa pur și simplu 
lumina să intre.


.

Strepezeală

Azi 
a fost una din acele zile 
când am râs 
de tot ce nu poate fi reparat 
în mine, 
de fragmente 
și de cicatrici 
de cuțite răsucite
de sentimentele mele mici
și de ușile închise-n nas de mine, mie însămi 
de balamalele ruginite ale inimii
și de complicitatea-mi la propria mizerie...

O să-mi înghit tristețea
o să mă ridic de la podea
și n-o să te las să te apropii,
niciodată destul.

Strigăt de bucurie ( Margaret Atwood - Penelopiada)

”Cine spune că rugăciunile au vre-un efect? Pe de altă parte, cine zice că n-au? Mi-i imaginez pe zeii care trăgeau unii de alții pe sfoară în Olimp, tăvălindu-se prin nectar și ambrozie și prin mirosul de oase și grăsime arse, răutăcioși, precum o ceată de copii de zece ani jucându-se cu o pisică bolnavă, având la dispoziție tot timpul din lume. „La ce rugăciune să dăm curs azi?” Ăstuia să-i dăruim speranțe, celuilalt disperare, și în vremea asta ia hai să distrugem viața femeii de colo, făcând dragoste cu ea în chip de rac!” Cred că făceau atâtea pozne numai din plictiseală. 

N-am primit nici un răspuns în douăzeci de ani de rugăciuni. Până la urmă, însă, lucrurile s-au schimbat. Nici nu am apucat bine să fac ritualul obișnuit și să vărs lacrimile de rigoare, că Odiseu intră, târșâindu-și picioarele, în curte.Bineînțeles, târșâitul picioarelor făcea parte din deghizare. Nici nu m-aș fi așteptat la altceva din partea lui. Evident, evaluase situația la palat - pețitorii care îi tocau averea, intențiile criminale în legătură cu Telemac, faptul că își însușiseră slujnicele lui pentru servicii sexuale și că voiau să mă ia cu de-a sila - așa a luat decizia înțeleaptă de a nu intra, pur și simplu, în palat anunțându-i că e Odiseu și poruncindu-le, apoi să elibereze locul. Dacă ar fi încercat să facă una ca asta, în câteva minute ar fi fost un om mort.

Așadar, se îmbrăcase ca un cerșetor, bătrân și murdar. Se putea baza pe faptul că majoritatea pețitorilor habar nu aveau cum arăta, fiind prea tineri sau, poate, chiar nenăscuți atunci când plecase el cu corabia. Se deghizase destul de bine - speram că ridurile și chelia să facă parte tot din scenariu, să nu fie reale - dar, îndată ce i-am văzut pieptul acela ca un butoi și picioarele scurte, m-a cuprins  o bănuială care s-a transformat în certitudine după ce am auzit că i-a rupt gâtul unui cerșetor certăreț. Așașa era el, ascuns - e drept, doar când era necesar - fără însă să se dea vreodată îndărăt de la a aplica metoda atacului direct atunci când era sigur de reușită.

N-am arătat că l-am recunoscut. L-aș fi pus într-o situație  premejdioasă. De asemenea, dacă un bărbat se mândrește cu talentele sale în ale deghizării, numai o soție tâmpită ar spune că l-a recunoscut: totdeauna e imprudent să te pui între un bărbat și imaginea propriei deșertăciuni.

Telemac se lăsase dus de nas - mi-am dat seama de lucrul acesta. Prin natura lui, era, ca și tatăl său un urzitor de minciuni, dar nu atinsese încă perfecțiunea. ....”( Margaret Atwood - Penelopiada)

departe de ochii lumii

Trimit gânduri 'nainte
buzdugane, buzdugane!!!

Mii de imagini
Mii de voci
Mii de cuvinte
Mii de roiuri în zbor
roiuri de neliniști
departe de ochii lumii
despărțindu-le de clipele mele cuminți
sălcii
când îmi mușc buzele
departe de foșnetul stupului
departe de mucegaiul clipelor
înainte de a le infecta
cu mine însămi.

clipa de eternitate I

Azi dimineață m-a trezit un vis. Mai frumos decât visele mele cu zboruri: auzeam clipocitul fiecărei ființe.

Și cu gândul ăsta că trebuie să fac ceva iminent cu gândurile astea să nu mi le acopere ferigile ori bălăriile ...


apoi logic mi-am recunoscut  undeva din străfunduri  un "mic adaus de Nichita”

E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării.
Umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

și m-am bucurat că poate mai există în mine o ”fertilitate nemaipomenită”. Sau cine știe e doar un dor neexprimat....



 

Hibernală

 

în ochiul liniștii unei furtuni

frunze-n vânt vagaboande

plutesc grațios,

peste marea mea de dinăuntru

unde muguri de gânduri dorm somn de iarnă.

Tristele

- Amantele sunt cele mai triste femei din lume.
Vorbele curgeau peste mine dis-de-dimineață. Era 7.30. Eu eram deja îmbrăcată, stând la masa lungă din bucătărie, așteptând mâncarea. Sculatul devreme era semn de vrednicie. Aveam patru ani și locuiam în aceeași casă cu bunicii. Mă trezeam devreme cu o poftă nebună de joc, să nu pierd nimic, să pot desluși și să pot cotrobăi cum stau treburile în lumea asta. Înțelesesem de mult că nu trebuie să te arăți „mâncată de curiozitate”, adică curioasă, scotocitoare și să taberi plină de întrebări, ci doar să tragi subtil cu urechea, fără să te uiți atent la cei ce vorbesc. Era cea mai tare strategie: să te prefaci că te joci și să le dai sentimentul de siguranță. Ei, cei mari, cred că un copil e în lumea lui de joacă, dar tu îți puneai hotărât ocheanul acela cu care înțelegeai lumea și, hop, când nu erau atenți, îi prindeai ca într-o plasă de păianjen în gândurilor tale și le furai expresiile și mimica și tonalitățile și poveștile. Apoi, undeva la distanță de ei, fie noaptea înainte de culcare, fie în magazia de după casă, cum o făceam eu cel mai des, culegeam totul, deșertam totul, depănam totul și le arajam ca pe niște scoici la mare. Puneam toate întâmplările una după alta, după ispita de înțelesuri. Le păstram în gând, să mă întorc la ele iar și iar, ca la niște comori, să le pricep după înțelegerea mea, să le pătrund tainele care la început nu mi se revelau. Diminețile de iarnă erau perfecte pentru așa ceva. Devenise un fel de specialitate a mea să cercetez și să descopăr lucruri „care nu erau pentru copii”, mai ales pentru copiii mici.
Azi eram pe cale să descopăr lucruri esențiale și total noi pentru mine: că oamenii mari își pun măști când spun adevărul. Că răstălmăcesc cuvintele și, mai ales, că sunt fățarnici. Chiar și cu cei dragi. Sau mai ales cu cei dragi. Că, uneori, nu-ți mai poți nici cere iertare când ai rănit rău pe cineva, dar cumva trebuie să treci mai departe. Ăsta e momentul când se nasc legendele familiei ori se reînnoiesc poveștile care ascund ori care primesc tâlcuri aparte și care își pun amprentele asupra unei generații. Adevărul și povestea variantelor lui se prind de tine, ca și când ai fi trăit mai multe vieți deodată.
Pentru omul cel mare e mult mai complicat să-și ceară iertare de la cei cu care trăiește zi de zi, pentru că ridurile lor și surâsul plin de amărăciune rămân oglinda vie și zilnică a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Uneori, așa copil cum ești, găsești lucruri dulci și interzise, pe care oamenii mari le numesc vicii. Despre ele toată lumea știe, dar avem consens să nu le vorbim. Le ocolim sau le acceptăm, dar rămânem cu obiceiul de a-i îndemna pe cei mici să ia aminte și să nu le experimenteze.

*

Bunicii mei, trecuți bine de 60 de ani, se sfădeau. Zilnic. De fapt, azi s-ar numi sfadă. Atunci, era un mod normal de a continua dialogul conjugal. Normalitatea celor care-au rezistat în căsnicie mai mult de 40 de ani. O întreagă țesătură de spuse și nespuse, reproșuri, negocieri, lăsări când de la unul, când de la altul, care se încheiau invariabil cu un zâmbet. Un anume zâmbet. Nu de capitulare. Nu de război. Ci de o mai adâncă înțelegere a naturii umanului din fiecare. Luau o amintire la scărmănat și o rejudecau. Vedeau acum lucrurile „la rece”. Hmm, râdeam eu în barbă, în barba mea de patru ani, cum o fi aia la rece? Că doar nu ieșeau s-o discute afară în frig, la dat zăpada. Și de unde atâta „la rece”? Căci lucrurile se înfierbântau, vedeam până și eu asta, încât aerul dintre noi vibra. Erupeau și așa învățam eu ce înseamnă frustrarea și lacrimile tardive. Și-mbufnarea. Și-n spatele lor stăteau chisele mari de tristeți nedigerate. Astfel învățam eu pe zi ce trecea cum arată acel fel de intimitate dintre oameni care se numește căldură umană; poate aspră la prima vedere, dar mângâietoare în final. Învățam și despre răbdare, care poate nu se arăta din vorbe, dar era protectoare. Și despre sacrificiu. Că mamaie și tataie, fie cearta lor cât de tensionată, ar fi fost în stare să își dea viața unul pentru altul.
În timpul ăsta, eu îmi vedeam de ceai. Negru. Rusesc. Ceaiul acela pe care-l bea toată lumea, din pliculețe mari, roșii, dungate, puse într-un samovar aburind. Îmi băgam nasul în cana cu aburi, unde erau puse trei picături de esență de rom și încercam să izolez, dincolo de mirosul de tanin și aroma de ceai, adaosul infim al unui sfert de feliuță de lămâie. Apoi luam pâinea, o bucată mare, groasă, ce fusese păzită pe plită și pândită să devină crocantă atât cât trebuie. Mă uitam cam cu neîncredere la feliile mici de slăninuță rosé, de casă, care pe atunci nu mă prea îmbiau cu sarea lor grunjoasă pe șorici și pline de aroma de cimbru. În fața mea, trona pântecos un borcan de magiun. Încă plin, avea capacul de celofan rupt de-o linguriță de alpaca trântită-năuntru. Tataie îl adusese din pivniță și încercase o diversiune. Mai bine să se lase certat pentru modul în care înfipsese lingurița ca să guste mai repede magiunul, decât să-i lase bunicii răgazul să-i apară alte idei pentru care l-ar putea învinovăți.
Mamaie avea trei nivele de a te pune la punct dacă nu te purtai bine: fie erai mojic, asta în cel mai bun caz, fie mahalagiu, fie, ultima, cea mai degradantă insultă pentru ea, erai numit mârlan. De data asta, tataie, care aștepta o cât de mică insultă ca să se considere nedreptățit și să dispară, primise doar o uitătură de dispreț pentru impolitețea și „barbaria” cu care mutilase celofanul. Mamaie, femeie „șireată ca o vulpe”, cum o descria tataie, știa unde să se focalizeze. Se uita la pâine cum se perpelește și, chiar atunci când înfigea furculița în felie, punea și întrebările cele bune. Neașteptat. Glasul catifelat prindea dintr-odată țurțuri ș-apoi își pironea ochii ca de reflector direct pe el. În felul ăsta, află ea, acum de dimineață, după vreo cincisprezece-douăzeci de ani, cam ce făcuse dumnealui, împricinatu’ când plecase cu trenurile foametei, în ’46–’47. Ehei, fusese oleacă de șef la trenurile de după Război, acelea care veneau tocmai de la Arad, pline cu sacii de cereale, și se pare că, om bun și darnic, mai ales „darnic”, apăsa ea de i se subțiau buzele, mai ajutase ceva vădane pe traseu. Trecusem de Arad și Deva, ne oprisem la Sighișoara și ajunsesem acum deja cu povestea în Brașov, unde se pare că ceva „dudui cu nevoi și cu copii mulți” păreau mai muncite de grija foamei și se bucuraseră de generozitatea lui nesperată. Aici povestea se împotmolise.
- Mariko dragă, da’ cum îți închipui tu? spunea dârz și-ncruntat. Scurt și neconvingător.
Tataia avea niște ochi frumoși, limpezi, care te radiografiau când se îngustau sub sprâncenele groase și, cu toate că era cărunt, își păstrase mustața încă neagră, „ca a lui Bran fără de Stan”, spuneam eu. Eu muream de frica lui. Eram nepoata cea mai mică și trebuia să stau smirnă, mai ales în după-amiezile lipsite de joacă, când mi se înterzicea să fac vreun zgomot, ca să nu-i stric „tihna”. Dar acum era așa de dimineață, că tataie nu putea să invoce dusul la chioșcul de ziare. Moment în care, de obicei, evada din casă și dădea o tură. Cea mică. Până la cititul ziarului. Și până la înjuratul politicienilor. Două lucruri simultane. Așa că rămase în fața mea la masă, mâncând. Eu ronțăiam pâinea și ascultam neluată-n seamă argumente pro și contra. Ea îi reproșa „amantlâcurile”. El se apăra. Ea le punea pe degete. Eu mă uitam la mână, cum își dansa degetele supărate. Lista era mai lungă decât degetele de la o singură mână. Nu știu de ce, cuvântul ăsta, amantlâc mi se părea după gesturi că seamănă cu o sacoșă spațioasă, care trebuie umplută. Așa că mi-l imaginam pe tataie, în trenul marfar, cu peste șase–șapte sacoșe de ață împletită pline în fiecare mână. Iar în ele cumpărături felurite și mai ales delicatese.
Deja nu mai mâncam, mă uitam la ei ca la un meci de tenis și fix când „Marika lui” era atentă la ibricul de cafea să nu dea în foc, el își mijea ochii pișicher, cu un zâmbet dulce, al aducerilor aminte. Făcea cu ochiul. Cui? Nu știu. Poate mie? Ca un fel de justificare: „Ei, n-o lua în seamă, că așa e mă-ta-mare”.
Până să se întoarcă mamaie, lua o mutră sobră, spășită și neguroasă, de om nedreptățit, dar sătul să se justifice și care, până la urmă, lasă de la el. Ofta din rărunchi și aștepta continuarea. Își scotea pachetul de țigări, dovadă că știa cât de lungă va fi „polologhia” (așa zicea); mamaie lua ceașca specială de porțelan, cea cu flori albastre fine și cu farfuria așa de subțire de părea translucidă, și turna cafeaua. Momentul ăla era plin de taină, căci toți tăceam dintr-odată. Tăceam și ne uitam la lichidul fierbinte, aspirând aroma de cafea proaspăt râșnită; mă uitam cum era turnată în ceașcă cu gesturi domoale, ca să nu se piardă din caimac. Apoi ceașca era așezată cu reverență în fața lui tataie. El își dregea gâtul, zicea un „săru' mâna” gros cât caimacul, se uita dacă are „bănuți” în ceașcă, își aprindea țigara și apoi cuvintele începeau din nou să curgă pe vechiul lor făgaș.
Îi asculta toate reproșurile, trăgând cu sete din țigară și verificând în gând cu mare atenție ca ei să nu-i fi scăpat nicio vină de-a lui și să rămână necontabilizată. Creșteau vorbele, creșteau și acuzele, picurând amăreală și de-acolo de sus, din vârtej, plonja câte-o întrebare anapoda, de nu-i prindeam eu logica. Ca de exemplu:
- Da’ cât a costat mobila pe care i-ai lăsat-o la Brașov amărâtei ăleia?
Amărâta cu pricina nu avea nume. Niciodată nu avea un nume al ei. Era ori Mița, ori Zoe. Veta ori Zița. Că așa era la Ploiești: femeile nerușinate, cele prost crescute, cele orgolioase sau mojice, îmbogățiții, cei fără educație, mincinoșii nu erau pomeniți cu numele lor. Erau scoși de prin operele lui Caragiale. La Ploiești, toată lumea știuse cine a fost ea, adevărata Veta, ori Zița, ori Zoe. Ori mahalagioaica de Mița. Similitudinile cu opera literară erau normalități, fie că erai acasă, fie că erai la piață cu zarzavagii bulgari, fie că erai la școală. De asta târgoveții nu-l iubiseră pe Caragiale. Făcuse Ploieștiul de râsul țării. Din cauza asta, localnicilor de treabă și principiali li se dusese buhu. Negustorilor cinstiți, ca bunicul „ălălaltu’”, le scăzuse cota.
Eu am trăit cu teroarea asta toată copilăria, nebănuind că uneori se vorbea de oameni diferiți, că poveștile n-aveau personaje, ci se foloseau întotdeauna aceleași nume și că erau cu toții sub acoperirea unui pseudonim comun. Așa le-am cunoscut și le-am purtat eu pe toate personajele lui nenea Iancu. Ba îmi erau colege, ba erau vecini. Ce să mai zic de domnu’ Goe? Cu el, bietul, am început clasa întâi, nu? Iar în clasa a patra, la despărțire, el era tot repetent, iar eu rămăsesem încă personajul serbării dintr-a doua. Erau și eram cu toții tipare. Tipare ce nu trebuiau imitate însă. Era bine că treceam totul sub pseudonim, altfel, cine știe, mai venea vreun coate-goale, scriitoraș și bețivan, să scrie și despre tine, ori despre metehnele alor tăi, de ajungi de data asta chiar tu să fii personaj și așa să afle și cel din Focșani și cel de la Baia Mare cine mi-ai fost de-adevăratelea.
În focul acelor discuții, simțeam că trebuia să mă lămuresc. De ce „Mița” din Brașov era „amărâtă”? Pentru că tocmai aflasem că primise o mobilă de dormitor și, în plus, o divanetă cu catifea verde deschis, alături de două fotolii îmbrăcate în piele și o măsuță cu blat de marmură. Se vede bine că mamaie descoperise pe undeva o chitanță exactă.
- Noi n-aveam în casă divanetă, amintea mamaie.
Și nici măsuță cu marmură, verificam eu în gând. Când balanța înclina neverosimil de mult spre a ține și eu cu mamaie, tataie bea ultima gură de cafea mai să se înece cu zațul, stingea apăsat țigara, se ridica și înainte să își pună șuba să plece, mi se justifica. Mie, nu ei! În ochii mei nu voia el să scadă:
- Amantele sunt cele mai triste femei! Pentru că la sfârșit ele rămân să bea singure cafeaua la măsuța de marmură. Chiar dacă e în porțelan fin, cafeaua aia e așa amară că se îmbolnăvesc. Și bărbații nu se întorc neapărat la neveste și la copii și la datorie. Se întorc la femeile la care țin. Și-o zbughea. Pentru cel puțin trei ore.
Mamaie se uita la mine, apoi se-ntorcea să-i facă dumnealui mâncarea preferată. Și-l aștepta cu ea caldă, pe marginea plitei:
- Mda! mormăia încetișor. Mai dă-le-n amaru’ lor, că mult venin aduc, spunea ea, parcă numai pentru sine.
Venin, vedeam eu, care nu se diluase nici după cincisprezece–douăzeci de ani. O înțelegeam pe mamaie, așa instinctiv, fără să văd de unde venise frisonul ăla de tristețe ce-i cutremura acum spatele. Mă dumiream într-un fel că Mițele, cu divanetele lor vernil cu tot, nu vor primi niciodată iertarea. Apoi, după ce o-mbrăcam „ca la Paris”, îi puneam păpușii mele să servească la masă cafea și șerbet. Ori dulceață de trandafiri, că doar aveam noi trandafiri speciali în curte pentru asta. Musafirei îi puneam mai puțină dulceață, așa ca „de-o prună,” nu „de două”, pentru că musafira păpușii mele era o „Miță”. Cu zâmbetul ei de plastic tare, Mița tocmai se îneca cu o cafea amară, amară, ca fierea:
- Vezi, Mițo? Vezi? îi spunea păpușa. Ești tare tristă, dragă. N-ai cum. Știu eu. Mă pițigăiam ca mamaie. N-ai cum să-nțelegi logica ăluia cu pantaloni, repetam eu la masa mică, cu blat de marmură.

Țesătoarea propriilor iluzii în trei ipostaze

I. ”Vicleanul Odeseu! ...Cât de norocos ai fost să cucerești o nevastă de-o asemenea virtute! Fără cusur credința Penelopei, fiica lui Icarius, ți-a fost! Și cât de loial, a păstrat ea amintirea soțului tinereților sale! Gloria virtuții ei nu se va șterge odată cu trecerea, ci înșiși zeii cei nemuritori au să făurească o cântare minunată pentru urechile muritoare, cinstea credincioasei Penelopa. (cândva în sec VIII îH, Odiseea , Cartea 24 (191 - 194)

II ”Să luăm de pildă un cuplu regal, Ulise și Penelopa. Regatul, la drept vorbind, nu-i mare, vre-o treizeci de bordeie, un sătuc de doi bani. În vatră satului, capre (despre găini nici  nu poate fi vorba, s-ar părea că încă n-au fost domesticite), regina încheagă brânză și țese rogojinile... pardon, pânza... La drept vorbind, se trage dintr-o familie bună, unchiul ei e rege de felul lui, iar verișoară îi este acea Elena care a dezlănțuit cel mai crud război al Antichității. Că veni vorba, Ulise se afla și el printre pretendenții la mâna Elenei dar - șiret! - a cântărit toate argumentele pro și contra și a luat-o în căsătorie nu pe cea mai frumoasă dintre femei, superstarul cu principii morale îndoielnice, ci pe Penelopa, femeia de casă care până la adânci bătrâneți le-a frânt tuturor inima cu fidelitatea ei conjugală provocatoare și încă de pe atunci cam depășită. Și toate astea, în vreme de el renumit pentru iscusitele-i născociri, capabil să se întreacă în istețime și perfidie cu zeii - cum îl socotea Pallas Athena - se preface că se întoarce acasă. Se-nvârte decenii de-a rândul prin Mediterana, jefuind relicve sacre, seducând vrăjitoare, regine și servitoare ale acestora... mincinos mitic al acelor vremuri antediluviale când roata, vâsla și ocheanul fuseseră deja inventate dar nu și conștiința.

În cele din urmă, zeii înșiși hotărăsc să potrivească lucrurile  în așa fel încât să-i asigure revenirea în Itaca, de teamă că , dacă nu-l ajută, Ulise se va întoarce în sat de capul lui, în ciuda destinului, făcându-i astfel de ocară pe olimpieni ...

Între timp naiva noastră mincinoasă îmbătrânește, desface noaptea ce a țesut ziua , își pierde în lacrimi culoarea ochilor ei vii din tinerețe, își apucă sânii, fleșcăiți și nerâvniți, cu degetele ei subțiri umflate la încheieturi din cauza artritei și își alungă pretendenții, interesați de o bună bucată de vreme doar de regatul ei, așa mic cum era, de  vreme doar regatul ei, așa mic cum era, de avere, și cu siguranță nu de farmecele ei apuse... 

Prostească încăpățânare feminină. Cinstit vorbind, ea nici nu știe măcar să mintă. pretendenții sunt gata - gata să-i demaște înșelătoria. Dintr-o clipă într-alta ar putea-o jigni de-a binelea pe bătrâna doamnă, dând-o de nevastă celui mai nesătul dintre toți nespălații de-acolo ...

În cele din urmă, Ulise  a obținut tot ce-și dorește: și-a pus numele pe cultura neamului omenesc așa cum cândva și-l pusese pe calul troian, a lăsat urme pe întinsul tuturor mărilor, și-a risipit sămânța în nenumărate insule, i-a părăsit pe toți ca să se întoarcă la momentul potrivit pe jilțul său regal, în scumpa-i patrie. I-a înșelat pe toți aceia pe care destinul i-a scos în calea lui. Mai puțin destinul însuși: într-o frumoasă zi de toamnă, la țărmul Itacăi acostează un tânăr erou aflat în căutare tatălui său, care îl părăsise, și confundându-l cu un altul își rănește iubitul tată, nelăsându-i între viață și moarte destul răgaz pentru o ultimă reacție. E una din versiunile mitului lui Ulise (...) În schimb Penelopa a rămas fără nimic. Și-a continuat torsul cu multiple întrebuințări, a continuat să țeasă și să desțeasă, iar minciunile ei asemenea lucrului său, erau nestatornice și imprecise... În ciuda strădaniilor întinse zadarnic pe mai mulți ani, n-a ocupat un loc la fel de important ca al soțului său sau al verișoarei ei. ... Îi lipsea o calitate feminină specială, arta fabulației ... (Ludmila Ulițkaia - Minciunile femeilor - prefață) 

III ”Sindromul Penelopa se refera la persoane care au tendința să aștepte la infinit să vină spre ei ceea ce își doresc - poate fi vorba despre Prințul mult visat, de fostul soț care s-a dus să se bată cu zmeul și între timp are de salvat o alta prințesă rănită, un loc de muncă, o relație mai buna, etc.” (din informații psihologilor din internet)

Cred ca povestea Penelopei este una dintre primele  povești pe care le-am reținut în copilărie. Era povestea  Penelopei și nu a lui Ulise. Din cauza unei vecine cu același nume cred. Mie mi-era dragă pentru că mă lăsa să-i folosesc parfumul ei cel scump dar pe care adulții de pe stradă, o comparau cu Circe. Până la urmă nici nu vreau să speculez doar avem și o vecină Sabina, cu nasul pe sus și distantă și ca urmare asta nu m-a făcut să am o părere mai proastă despre povestea răpirii Sabinelor ...

IV În volumul „Aşteptarea Penelopei“, psihologul Aurora Liiceanu spune că, în lumea contemporană, reuşim cu greu să găsim un echilibru între autonomie şi dependenţă, subliniind că bărbaţii par să se raporteze la realitate într-un mod mai pământesc decât femeile, dar şi că iluziile au importanţa lor. Ştiri pe aceeaşi temă FRAGMENT „Toţi copiii librăresei“, cel mai recent roman al scriitoarei... Cum se prepară celebra mămăligă boierească. Reţeta din bătrâni specifi... O nouă seară de carte la Biblioteca Judeţeană Aurora Liiceanu (78 de ani) încearcă să înţeleagă, în volumul „Aşteptarea Penelopei“, publicat recent de Editura Polirom, că aşteptarea este o alegere voluntară care ne modelează destinul. Psihologul se îndreaptă către lumea mitologiei şi a literaturii, punând sub lupă câteva personaje a căror viaţă a fost marcată de aşteptare, dar şi personaje grăbite, care nu ştiu să aştepte. Poveştile de la care autoarea porneşte îi au ca protagonişti pe Penelopa, mitica soţie a lui Ulise, pe Ernest Hemingway şi pe prima lui soţie, Hadley, pe Gatsby al lui Scott Fitzgerald, pe cunoscutul niponolog Donald Keene şi pe Florentino Ariza, eroul lui Gabriel García Márquez din „Dragostea în vremea holerei“. „Weekend Adevărul“: De ce aţi făcut o carte despre condiţia aşteptării? Penelopa a lăsat un exemplu bun sau prost de urmat pentru femei? Aurora Liiceanu: De fapt, cartea este despre raportul dintre viaţa unei persoane şi timp. Ce faci cu timpul, cum îl gestionezi ca o constantă a vieţii este o problemă căreia nu prea îi dăm importanţă, mai ales când suntem tineri. Aşteptarea, durata ei, răbdarea şi nerăbdarea, graba sunt stări complicate psihologice care ne determină chiar viaţa. Lumea aşteptărilor este vastă. Una este să aştepţi un tramvai şi alta este să aştepţi pe cineva, adesea cineva drag. Aşteptările ne determină, de asemenea, regretele şi remuşcările, alte stări psihologice legate de memorie şi identitate. Oamenii diferă în raport cu aşteptarea, unii sunt răbdători, alţii sunt grăbiţi. Temperamentul şi sistemul de valori sunt legate de aşteptare. Interesant este că se consideră că femeile sunt mai răbdătoare, că bărbaţii sunt mai puţin răbdători. Dar, astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm şi amabilitate din viaţa publică. Interesant este că mitul Penelopei este legat de feminitate. Nu avem ca mit un „Penelop“. În cartea mea, un singur bărbat este „aşteptător“, dar el a trăit disociat, adică viaţa lui printre oameni, şi viaţa lui, ca secret, cu cea pe care o iubea. Lucrurile nu se amestecau. În ce lumina, din ce perspectivă nouă o prezentaţi pe soţia lui Ulise?
Soţia lui Ulise era o femeie a altor timpuri, acum cred că femeile nu aşteaptă şi nu-şi confundă existenţa cu o stare de aşteptare.
De aceea este un mit, pentru că este o frumoasă aspiraţie, dar intangibilă. Sunt situaţii la care se aspiră, dar viaţa ne pune cu picioarele pe pământ, ştim că e scurtă şi trăirea timpului s-a schimbat
Cât de bine ne fac miturile şi exemplele acestor femei care se sacrifică? Sunteţi de acord că iubirea presupune jertfă? Dacă iubirea ca jertfă devine temă a vieţii înseamnă că este alegerea ta, că este o versiune a vieţii tale, unică, pentru care optezi. Dar, uneori, apar regrete că ai lăsat timpul să se scurgă, ţinând morţiş de ceva şi sacrificând astfel alte versiuni posibile ale eului tău. Acest tip de sacrificiu e valabil pentru femeile contemporane? Nu e demodat acest model? Sigur că este demodat, astăzi când relaţiile sunt grăbite, consumabile, schimbările par să nu afecteze mult psihologia oamenilor. Se acceptă să nu aştepţi, să încerci o altă versiune a vieţii. Deşi, există excepţii, acestea alimentează aşteptarea ca aspiraţie, ca mit. De pildă, romanul recent apărut al autorului britanic Orlando Figes, „Să-mi trimiţi un cuvânt din când în când“, vorbeşte despre o iubire care a însemnat, de ambele părţi (Svetlana şi Lev), un timp de 14 ani de aşteptare, el fiind într-un lagăr stalinist, ea aşteptându-l cu fidelitate „penelopică“. Şi-au scris peste 1500 de scrisori, culmea, necenzurate, de dragoste, de viaţă, de trai separat şi, evident, diferit. Între mit şi realitate Ce o poate determina, totuşi, pe o femeie să-şi aştepte bărbatul decenii de-a rândul, 20 de ani în cazul Penelopei? Greu de zis. Probabil o definiţie a relaţiei dintre iubire şi viaţă, o alegere, un proiect de viaţă cu totul personal. Scriitoarea Ludmila Uliţkaia deconstruieşte mitul, îl aduce pe pământ, îl priveşte realist, nu idealist. Penelopa seamănă puţin cu personajul Florentino al lui Marquez, din „Dragoste în vremea holerei“. Este vorba despre o disociere, dar constantă rămâne nerenunţarea la speranţa revederii. Ce replică îi dă Penelopei personajul principal din „Dragostea în vremea holerei“, Florentino Ariza? Replica ar fi că aşteptarea este o jertfă preţioasă, numai că mulţi o evită, căzând în realismul vieţii. Mai înţelegem că spaima de regrete este mare, chit că unele regrete devin cu timpul palide, apărând altele. Povestea de dragoste scrisă de Marquez ne învaţă că mitul se amestecă cu realitatea, că omenescul este complicat, este gri, nu alb şi negru, că trebuie să cooperăm cu contradicţiile şi limitele noastre, că facem, psihologic, pacturi. Astăzi toată lumea este grăbită şi asta se vede în lipsa de calm şi amabilitate din viaţa publică. „Viaţa de lux l-a smintit pe Hemingway“ În memoriile sale, scriitorul Ernest Hemingway mărturiseşte că ar fi trebuit să moară înainte de a mai iubi pe altcineva în afară de Hadley, prima lui soţie. De ce această părere de rău? Cred că o parte din identitatea lui Hemingway regreta, dar cred că regretul său nu era legat de Hadley, ci de tinereţea lui. Regreta un eu al lui care, bătătorit de viaţă şi încercări, nu mai exista. Ce credeţi că, de fapt, a destrămat acest cuplu în Parisul anilor '20? De ce totuşi Hemingway a ales o femeie mai bogată şi a făcut acest compromis de a o înşela pe Hadley? Cred că a contat mult contextul, anii aceia tumultuoşi care ascuţeau orgoliile, ambiţiile şi graba de a fi reuşit în viaţă, care împingeau oamenii către comparaţia socială. Statutul financiar al celei de care s-a îndrăgostit Hemingway îl făcea să ocolească aşteptarea de a fi celebru şi a avea o viaţă în care sărăcia nu exista. Hemingway era nerăbdător, viaţa de lux l-a smintit şi l-a atras, era ceva departe de modestia şi răbdarea pe care o simţea trăind cu soţia şi copilul lui. El a simţit adevărata plăcere a banilor şi acest lucru l-a rătăcit de Hadley. Totuşi, Hadley nu l-a aşteptat 20 de ani, ci i-a dat lui Hemingway numai 100 de zile să se gândească ce femeie alege. Se afla Hadley la polul opus de Penelopa? Hadley este nemitică, este pămâneană, pe când Penelopa rămâne ceva irealizabil sau realizabil doar în excepţii care ne amintesc de mit şi de aspiraţiile omului de a se ridica la înălţimi, nu de a sta pe pământ. Aici apare ceva interesant, în sensul că femeile, se zice, au o ambivalenţă, sunt mai pragmatice, mai organizate, mai gospodine, dar în acelaşi timp sunt şi mai romantice şi poate idealiste. Hadley avea motive raţionale să nu aştepte să se sfârşească turbulenţele erotice ale lui Hemingway, cred că şi-a pus picioarele în apă rece şi a luat o decizie care-i ordona viaţa şi-i dădea liniştea şi siguranţa pe care ea şi le dorea. În „Moştenirea Eszterei“, Sandor Marai a descris o poveste de dragoste recuperată după 20 de ani. Totuşi, cât de mult poate mercantilul ucide dragostea? Cred că în cartea lui Sandor Marai este vorba despre partea mizeră a iubirii, când se amestecă ceva frumos, înălţător, cu abjecţia vieţii, este ca o monedă cu două feţe. Este mult realism şi seamănă puţin cu gândurile oarecum, vag, cinice ale Ludmilei Uliţkaia. Personajul Lajos este josnic, dar are o forţă de convingere, un talent de a manipula fermecător şi o inteligenţă vicleană, perversă, demnă de admirat. E greu de construit ca personaj. El stăpânea perfect mintea Ezsterei, îi întărea iluziile şi-i ocolea raţiunea. Ce exemple ne oferă bărbaţii în privinţa asteptării, cum o înţeleg ei? Poate că aici am putea vorbi despre relaţia între omenesc şi supraomenesc, între realism şi aspiraţie, dorinţă, între iluzie şi realitate. Bărbaţii par să se raporteze la realitate mai omenesc, mai realist, decât femeile, deşi şi femeile au accesul lor la realism.

Discuțiile astea, cu dublu sens din casa bunicilor, mi-au deschis apetitul spre poveștile mitologice dar oricum ei nu doreau să-mi citească, bănuiesc pentru reproducerile din interior. Dar cartea mă atrăgea chiar doar să o răsfoiesc și să o miros: coperți maro cartonate, foaie velină și mirosul acela de lipici specific... Gorgona și Hermes, toate zeitățile, cu nasuri   și brațe lipsă ... Oricum dacă mai primeam ceva vești despre povești, trebuia să țin cu Atena nu cu Afrodita, așa eram atenționată de bunica. Și Doamne ferește să n-o prefer cumva pe Hera, îmi spunea tataie! 

Și apoi cine știe, cum s-au fixat în mintea mea de copil care nu știa să citească, reproșurile bunicii aruncate în multele dimineți când tataie pleca în turul lui de cartier  ”ca Ulise” cu diverse motivații ...


.
 

Ție cine-ți va aduce aminte de muguri în toiul iernii?

Ție cine-ți va aduce aminte de muguri în toiul iernii?


Dacă gerul e mare, mugurii vor îngheța. Dar prin capacitatea plantelor de a se regenera, vor apare muguri secundari. Dacă gerul este constant și vor îngheța inclusiv mugurii secundari sau vor fi distruși, planta are capacitatea de a scoate la iveală și mugurii terțiari, care stau acolo, latenți, poate cât viața unui pom...
(Fiecare din noi) avem resurse inepuizabile, în stare latentă !!!

 Știu, mă veți întreba de ce vorbesc despre primăvară de acum din luna ianuarie? Și apoi îmi veți spune povestea cea veche: cu o floare nu se face primăvară. 

Dar vă întreb: dacă nu așteptăm și căutăm ”vestitorii” cum să înțelegem de pe acum că există ”semne” și că uneori bucuriile le putem presimți ceea ce ne face să le putem ”degusta îndelung”? 
La fel ca în dragoste. În orice dragoste.

Omul din La Mancha

Gând pornit așa de ieri
 
Mă pot gândi la cât de mulți, din ce în ce mai mulți (ceea ce demonstrează cât de norocoasă sunt) cavaleri de la Mancha am în jur. Cât de dragă îmi e starea lor de ambivalență: perpetuă amăgire dublată de adânca înțelegere, plină de lumină cu un soi anume de dârzenie pasionată.

Și cât învăț de la ei, oricât de în spate mă simt, că a sluji alte ființe într-o formă sau alta, înseamnă în a-i ajuta pe fiecare să înainteze spre propriile lor frontiere undeva, unde își vor descoperi eliberarea.

Și că acest lucru, asemănător cu magia pură în definitiv e doar experiență umană oglindită în noi, atât de semnificativ și nesperat de adânc, încât ne emoționează și ne schimbă.


The Impossible Dream
To dream the impossible dream
To fight the unbeatable foe
To bear with unbearable sorrow
To run where the brave dare not go.
To right the unrightable wrong
To love pure and chaste from afar
To try when your arms are too weary
To reach the unreachable star.
This is my quest
To follow that star
No matter how hopeless
No matter how far.
To fight for the right
Without question or pause
To be willing to march
Into hell for a heavenly cause.
And I know if I'll only be true
To this glorious quest
That my heart will lie peaceful and calm
when I'm laid to my rest.
And the world will be better for this
that one man scorned and covered with scars
still strove with his last ounce of courage
To fight the unbeatable foe
To reach the unreachable star...

 https://www.youtube.com/watch?v=RfHnzYEHAow&t=92s

Ziua Unirii

Îmi este dor de oamenii pe care i-am cunoscut, de amintirile pe care le-am uitat și de altele pe care tare mă tem să le voi uita.

Vine ziua Unirii. Nu știu voi cum o marcați sau dacă vă mai pasă sau dacă mai țineți minte ceva despre asta dar pentru mine unirea și unitatea sunt un element central al vieții. Fiecare, o marchează, o sărbătorește sau o comemorează în felul său. Unii sărbătoresc 161 de ani, alții 101 de ani... Și pentru că  istoria personală intră într-o istorie mai mare, eu comemorez 60. ”60” ani de zile mie, mi-a fost serbarea a familiei.

Veți spune:

- Dar de ce e important să mai știi despre această zi?

- Pentru că ziua unirii înseamnă să-mi aduc aminte de diverse lucruri, și iată un exemplu care-mi stăruie mereu în minte: momentele de pașnică confruntare ale părinților mei: când în clipe libere cum ar fi o duminică după-amiaza, la fel ca azi se așezau la un colț de masă, în sufragerie și jucau șah. Ore-n șir de tăcere, tactici, împăcări, dezlegări, încrâncenări, triumf, cedări, continuări. 

Era așa o lume numai a lor, ca un fel de bătălie serioasă pe care, copil fiind o nesocoteam, Și ce-i mai invidiam și făceam tot ce se poate să le stric dichisul acela.

Timpul nu-l putem da înapoi dar așa o trăinicie înseamnă de fapt unirea.

1964 Muntele Roșu Lucia și Constantin Scărlătescu

Piatra

Mă simt ca o piatră.
Zău de mi-ar plăcea să fiu vultur, un porumbel sau  o pădure mare de stejari.
Sau o tuberoză care îmbobocește
 ...ori ca acum, o maimuțică mereu zâmbitoare

Mă simt ca o piatră.
Egala și zi și noapte
Egala în adânc și la suprafață.
Fără să mă bucure
Fățuirea mea în apa unui izvor
Fără să mă supere dacă Doamne ferește, o vacă
Știți voi,
S-ar bălega cald peste mine.

Mă simt ca o piatră
Care visează vise de piatră
Constelații cu puzderii de stele
Străluciri de cometă
Haos ce mă îngroapă
Și eu egala
cu întreg universul.


Mă simt ca o piatră
Peșteri cu desene interioare pe care nu le va vedea nimeni
Desene care nu se șterg mii de ani.
Mă simt ca o piatră
Care visează încă
Nu zboruri de meteorit arzând 
arzând
arzând,
doar  dorul
scânteilor
dintre două pietre,
ciocnindu-se o clipă.

Mă simt ca o piatră
cu mii de constelații desenate
în pereții mei interiori.

.

 

Piatra răbdării și abjecția

În cazul meu, ele poveștile, sunt responsabile de bruma mea de cunoștințe și spoiala de înțelepciune care mă bântuie. Îmi amintesc perfect impactul lor. De exemplu, povestea despre piatra răbdării, o poveste persană. Jur că închizând ochii, pot vedea coperta cărții ferfenițate, desenul copertei, semnul B.P.T. și chiar pagina îndoită, undeva spre sfârșitul cărții. Cred că povestea aș putea-o reda și acum. Cum crapă ea, răbdarea coaptă la fel ca o piatră ce explodează din propriul miez, ca să-i păstreze sentimentele curate și inima intactă eroinei nedreptățite, un fel de Cenușăreasă a Orientului. 

Așa am luat contact prima dată, cu cuvântul abjecție. Apoi, pe el cuvântul, l-am găsit la una din nuvelele lui Salinger. Dar asta e o altă poveste și desigur o altă vârstă.

Acum când tot văd abjecția că mă (ne) înconjoară știu că e parte din procesul de normalitate și că e mai ușor de trecut prin, pe lângă, când ai o piatră a răbdării în buzunar și în cazul meu o castană care musai, ar putea germina.

E un proces continuu de care uităm dar da, nu avem încotro trebuie să-l accesăm. Și cu toate că mă atrage, rău mă atrage să mă scufund, să mă anulez, să mă degradez, să-mi mutilez cugetul îmi imaginez cum piatra aia din buzunar deodată explodează ea în locul inimii mele Și așa lupt să mă scot din brațele ei voluptoase, ale abjecției.
Nu uitați vă rog, să purtați talisman, o piatră în buzunar sau o castană care imediat ar germina.


 ABJÉCȚIE, abjecții, s. f. Faptă, atitudine abjectă; ticăloșie, josnicie




Edmund Dulac (1882-1953), ilustrând Rubaiyatele de Omar Khayyam

Sunt secole ...

Sunt secole

De când n-am mai făcut parte

Dintr-un „împreună”!

Erai, fără umbră!

Miezul clopotului meu.

Eram, oase articulate, în mijlocul fiinţei tale

Ce adorau să te îmbrăţişeze...

Acu-i acu!

Cufundă ciutura, străine,

De bea,

Plânsul meu proaspăt.

Vestea e înrămabilă!

De hatârul tău, îţi voi divulga toată povestea

Întâlnirii de la fântâna bucuriei.

Suntem o construcție care se redefinește mereu

Suntem o permanentă construcție într-un echilibru dinamic.

Există un soi de oameni, vizibili foarte bine în aceste zile care văd evoluția lumii în aspirația lor spre ordine, stabilitate și claritate, numind-o de cele mai multe întoarcerea la tradiția de odinioară. Sunt aceia care își imaginează o lume perfectă care atinge într-un fel magic echilibrul și trebuie să rămână apoi la această formă de stabilitate. Mereu și mereu.
 
La fiecare început de an își îndeamnă semenii să se îndrepte către idealul acesta în legi , comportament, realitățile de zi cu zi, etc. Nu e nimic rău în acest lucru. Dar eu cred că nu e îndeajuns. Pentru mine și pentru noi.
 
Revin, completând cu gândul la Janus, zeitatea romană cea cu două fețe, zeul începutului, al tranziției, a dualității. cel cu două fețe îndreptate concomitent în trecut și viitor. Lui nu i se închinau temple ci era invocat la începutul ceremonialului fiecărei zeități în parte prin porți care se deschideau sau se închideau. Pentru că era definit de noțiunea creștere, transformare prin haos, prin stricarea echilibrelor anterioare și rearanjarea lor în forme noi.

Chiar dacă lumea arhetipurilor rămâne aceiași, suntem o construcție care crește, tinde să se schimbe mereu, aflată în același tip, într-o lume într-un echilibru dinamic. Facem parte din așa ceva și depinde de noi în ce angrenaj ne situăm.

Foto Janus - muzeul Vaticanului