Cățeii din pluș

  

Era sfârșitul anilor 70, când a început pentru mine epoca ceaiurilor dansate, a revelioanelor făcute departe de familie, a discotecilor  de 2 - 3 ore în înghesuiala unor apartamente minuscule unde dansam pe muzică decadentă. Când mergeai în vizite în astfel de locuri, neapărat trebuia să duci un cadou în afară de ”contribuția” ta în mâncare și/sau băutură. Ăsta e un obicei păstrat parțial și acum. Chiar dacă moda ceaiurilor a trecut, cea a parangheliilor și majoratelor  e în plină dezvoltare. Animăluțele de pluș, coșurile cu flori artificiale în cutii cu formă de inimă,  felicitări deja scrise cu citate, pentru bună impresie și cărțile inspiraționale nu lipsesc dintre darurile făcute la astfel de agape. Mai puține acasă și majoritatea în restaurante  tocmite din timp. Care este scopul ursuleților de pluș oferiți de obicei de iubit sau  cea mai bună prietenă? Un obiect de joacă? Pentru glume? Nu ști dar îi vezi în toate selfie-urile și în toate pozele de grup. Participanții, îi descoperi mândri, îmbrăcați la primul lor costum uneori cu două piese alături de colega cu un machiaj după tutoriale complicate în rochie decoltată, lungă și observi primii lor pași pe tocuri. Ele, cu poșetuțe pe lănțișoare, trăgând discret de rochia prea scurtă sau prea mulată, ei asudând, parfumați excesiv și purtând chestiile alea gigantice, în culori cât mai nenaturale, spre petrecere. În mâna cealaltă, nelipsita pungă cadou.  

Ba chiar se unesc, să cumpere un/o chestie cât mai mare, gigantică. Probabil o să fie bună pe post de pernă. Îmi place să-i privesc, parcul este locul nostru de intersecție și să mă bucur pentru ei, de acești primi pași spre activitățile fără părinți E o anume libertate pe care o degustă. Ei, mai trag o țigară de prea mult emoție și chiar  își epuizează  stocul de înjurături ca mai încolo, probabil de față de părinți, rude, adulți în general să nu le mai folosească o perioadă. Parcul e loc de întâlnire și de descărcare a sentimentelor adolescentine, de vorbit tare, de a se face remarcați chiar dacă uneori stilul este de:  ”- Băi luzărilor, noi suntem tineri și ne distrăm!”  

Nu-i judec dar observ repetarea gesturilor neschimbate de la generație la generație și după 50 de ani. Da, diferențele nu sunt așa mari cum cred neguroșii critici ai generațiilor tinere. 

Așa m-au prins și pe mine anii 70, anii de liceu. Aveam un succes major cu cățeii de pluș. Nu erau din pluș, pluș sau dintr-o catifea plăcută la pipăit și erau făcuți în casă. Ei bine vă mai aduceți aminte de materialele mițoase în culori pastelate care se foloseau ca învelitori pe pat sau pe scaune ca huse? Uneori apăreau și haine sau halate de baie și erau asemănătoare cu ceea ce numim acum, ”flece”. După 2 - 3 spălări puful se transforma în ceva încurcat și adunat în smocuri. Din așa ceva, au ieșit cei mai  frumoși căței făcuți (și) de mine. Și nu știu de ce,  căței din materiale bleu erau cei mai căutați. 

Ca să arate profesionist și mai ales realist, ca la magazin, munceam în familie peste 24 de ore. Erau simplu de făcut dar migăloși. Aveai nevoie de material,  de vată, de măiestrie la cusut. Un pic de material negru pentru ochii, uneori chiar și niște năsturași negrii sau bleu, o limbuță roșie dintr-o batistă de pânză, zgardă din panglică asortată și de un piepten. Modelele, le pregăteam în două variante. Cățeluși în picioare și din cei șezând pe cele 4 lăbuțe. După terminare produsul final era verificat să stea echilibrat pe vre-o mobilă, căci ei, la destinație locuiau fie pe stinghia laterală a unui recamier, în dormitor, fie în sufragerie pe televizor, radio sau alături de setul de elefanți  din porțelan sau a peștilor din sticlă multicoloră, în vitrina familie. Cel mai frumos produs fost un cățeluș alb, flocos cu ochii albaștrii dintr-un pulover ce-mi rămăsese mic, oferit unor vecini de bloc.

 Trebuiau să aibă priviri cu expresii drăgălașe, nu erau de joacă, pentru că se dezmembrau, murdăreau ușor. Azi, ce povestesc eu se numește ”hobby handmade” și sunt magazine uriașe unde găsești chituri de fabricare de ți-e mai mare dragul să compui, să îmbini, să înșiri. De aceea eu iubesc magazinul Jumbo care e plin de astfel de chituri. 

 Din cauza prea multor improvizări, râdeam foarte mult când avea de cusut câte un cățel. Oricum, produsele finite ieșeau mult mai frumoase și mai veridice decât cele cumpărate,  atât de rare și de 5 - 6 ori mai costisitoare. Aveam tipar pentru cățeluși. Era făcut de mama și corectat de tata, și-l decupam cu o foarfecă ascuțită. Partea complicată după tăierea componentelor din material era îndesatul de vată în piciorușele subțiri sau codiță, cusute pe spate pânzei cu un feston special, cu ață rezistentă. O cusătură trainică. Și apoi întorsul materialului cu partea mițoasă în afară era minuțioasă și o făceam de obicei cu vârful foarfecii și un creion nefolosit. Vata de umplutură era un produs greu de procurat, raționalizat, obținut uneori prin favoruri sau prin rețeaua de ”cunoștințe” iar cantitățile pe care le ”înghițea” un cățeluș variau  de la două pachete în sus. Animalul, nu trebuia să aibă aspect leșinat sau dezumflat. Procurarea materialelor și accesoriilor, de la materialul mițos până la celofanul cu care îl ambalam erau etape costisitoare ce antrenau toată familia la cozi, la pricepere și sfaturi cu mult timp înainte de un eveniment la care eram invitată. 

 Șarmul jucărioarei că nici nu știu cum o pot numi fiind de fapt un fel de bibelou din pânză, erau urechile lăsate, care imitau rasele basset, cocker sau uneori beagle. Aflu acum de la ”Google știe tot” că urechile astea se numesc urechi pendulante dar noi le poreclisem  simplu ”urechi mari și blege”.

Pentru un efect de ”adorabil”,  uneori cu o sârmuliță, putem coase în așa fel încât una din urechi să rămână un pic ridicată.

Ei bine, după asamblare, așezarea picioarelor și a cozii, după punerea urechilor în poziție corectă, urma adăugarea elementelor feții, și aici mama era mereu nemulțumită, aranjând și rearanjând mereu limbuța cea roșie și zgarda ce trebuiau să fie asortate inclusiv cu panglica de la celofan. Apoi, începea pieptănatul. Era o rescămoșare a firelor lungi, toate într-o anumită direcție și trebuia făcută cu tandrețe, până căpăta volumul unei blănițe canine.  Pieptănatul zonei feței era ca acum dusul la coafor, cea mai sensibilă etapă. Căci doar un mic amănunt greșit și  tot aspectul putea fi  stricat. Uneori la faza asta, datorită unei freze incomplete, cățeii semănau cu un Hitler din filmul lui Charlie Chaplin iar alții păreau fioroși sau veniți din filmele horror. Azi vezi destul de des așa ceva la căței adevărați care au fost duși la tuns, la un nepriceput și proaspătul look are deficiențe de stil și formă.  

Căței noștri trebuiau să fie drăgălași și chiar erau atât de reușiți încât copii mici ai familiilor care primeau așa ceva cadou, cereau să se joace cu ei. Dar cum acest obiect era doar ”de uitat și nu de jucat” se nășteau adevărate drame, se lăsa cu plâns și pedepse.

Toată această modă a trecut în 2 - 3 ani dar cred că am la activ cca 50 de căței, o pisică nereușită și o girafă care nu semăna a nimic din realitate pentru că girafă păroasă nici în preistorie n-a existat. 

Pentru generația mea, boomerii adică, în majoritate bunici,  recomandarea este să mergeți în parc, în weeked-uri, să  priviți tinerii. Fără prejudecăți. Știu că acum gândiți că  astfel de cadouri sunt ”bani aruncați” dar să nu faceți prostia să întrebați pe careva la ce folosesc animalele acelea mari de pluș!  

 

* 

Întâlnire cu risc ridicat

 A trecut un an de la aniversarea a 100 de ani a Echipei Petrolul. Un spectacol frumos, conceput pentru fani, cu efecte pirotehnice vijelioase, gălăgioase și aplaudate. Ele mi-a readus în minte o poveste ce are uite, 20 de ani. O poveste nu prea roz. Chiar dacă nu sunt fan, totuși am păstrat acel patriotism local și orice meci câștigat de ”ai noștri” mă face să tresar și să bifez câte un  ”Hai, Petrolul! Hai, ai noștri!”

 Mă reîntorc în timp, uite exact cu 20 de ani în urmă și-mi amintesc una din călătoriile mele, la Iași. Era 2006 și la întoarcere, am venit într-un tren rapid care a fost devastat. Era ca acum primăvară, trenul nu avea vagoane de dormit așa că-mi cumpărasem un loc la ușa compartimentului, într-un tren arhiplin. Trec 2 ore și în gara Mărășești, se urcă întreaga galerie a echipei Dinamo. Fuseseră la un meci cu o echipă de ligă secundă, în  Piatra Neamț și cum în 2006, echipa (galeria) nu avea autocare, schimbaseră trenul Personal în care se urcaseră inițial cu primul care ajungea mai repede în București. 

  Echipa Dinamo pierduse meciul la Piatra Neamț cu un scor semnificativ. Să pierzi tu, club din Capitală, în fața provinciei și mai ales în fața unei echipe de care nimeni nu auzise, transformare galeria într-o masă de suporteri furibunzi. Era ora 3 dimineața așa că băuseră și peste măsură. Fiecare ținea, cel puțin câte o sticluța din cele plate, de 0.5 litri, de tărie, pe care le găsești la orice chioșc din gări și azi. Supărarea trebuia potolită și cum în acest tren nu erau suporteri adverși  pe care să-i ațâțe, au început să distrugă trenul. Evident fără să țină seamă de călători. O distrugere sistematică. Organizată ad-hoc, făcută cu o energie și o îndârjire de neînțeles. Grupurile mari se uitau în ochii călătorilor așteptând o reacție de revoltă, de nemulțumire care să-i facă țintă. Geamuri sparte, uși de la compartimente smulse, linoleumul de pe holuri scos și aruncat pe fereastră. PFL-ul de pe holuri, pe unde se putea, rupt, scrijelit, mâzgălit. Am asistat și la o bătaie cu cuțite în spațiul strâmt al holului din fața compartimentului meu. 

 Dacă știți desenele animate unde o masă plină cu bunătăți este devorată de termite și după trecerea lor nu mai rămâne nimic, ei bine, așa s-a întâmplat cu acel tren. Desigur nu veniseră cu unelte adecvate dar păreau înarmați. Fiecare avea cuțițe sau bucăți metalice din tren. De multe ori m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă cineva lua atitudine dintre călători. Practic erau cam 350 de călători și 100 de ”viteji” care circulau în grup, era să zic haită, în cele 4 vagoane. 

Am văzut că doar cu un cuțit îți poți face rost de ”ustensile”  de dislocat uși și de spart geamurile de tren, geamuri securizate. 

 

Cele 4 sau 5 vagoane nu mai puteau fi utilizate. Noi, călătorii, îngroziți. Compartimentul nostru cu 7 persoane din care 2 copii nu mai avea ușă. Stătea proptită pe hol afară. Geamul de pe culoarul din față era spart și partea rabatabilă aruncată. Spărtura producea curent și perdelele ce fluturaseră prea mul fuseseră smulse. Una, argintie era înfășurată în jurul pumnului unui agresor, pătată cu sânge de la un geam prea îndărătnic. În gările Râmnicu Sărat, Buzău, Mizil și Ploiești jandarmi anunțați de cei doi controlori neputincioși, așteptau și mai preluau din ei. Câte un vagon pe rând și doar în timpul de staționare. Șefii de la C.F.R. probabil deciseseră că trenul trebuie să-și continue drumul. La Buzău, doi tineri de 18 - 20 de ani, obosiți după o așa ”muncă” s-au așezat pe locul liber din compartiment, un spațiu mult mai mare, pentru că cei doi copii stăteau de acum în brațele părinților speriați și protectori. Duhnind a băutură au adormit după ce și-au ascuns fularele cu însemnele Clubului prin buzunare. Ce chipuri senine aveau, de copii obosiți, după joacă. 

 

Între Mizil și Ploiești, au sosit jandarmii cu singurul  controlorul rămas nebătut, în vagonul nostru. De la Mărășești până la Mizil, avuseseră timp să se mobilizeze în detașamente serioase, care intraseră concomitent în fiecare vagon al trenului. Nici nu avea bilete, nu numai pentru trenul Rapid ci așa în general. Când i-au ridicat, somnoroși, vociferau că sunt nevinovați. 

 

Ziarele au titrat a doua zi titlurile cam așa: ”Întâlnire cu risc ridicat”. Memorabilă și înfricoșătoare noapte. De fiecare dată când acum văd câte un film cu jaf armat, îmi aduc aminte de sentimentul de frică, băgat-n oase în aceea noapte. Și acum după 20 de ani, când scriu mi se face piele ca de găină. Atunci în anul 2006, au fost devastate parcă 4 trenuri după care legile s-au schimbat. 

 

Cum eu, am coborât cu marea masă de dinamoviști împinsă de la spate  spre mașinile jandarmilor, am văzut și scenele preluării lor. Una peste alta, violența de orice fel, nu mi se potrivește dar pe peron, la 5 dimineața am observat că sunt oameni  obișnuiți cu ea. Asta e al doilea lucru care m-a întristat atunci. Violența ca instrument de făcut pace. Îmi aduc aminte, oh ce vremuri că după noaptea aceea nedormită, am plecat să-mi las bagajul acasă  și apoi m-am îndreptat spre Brașov: Mă așteptau prietenii, la un picnic și eu cu povestea mea, am devenit eroină. 

 

Azi această întâmplare rămâne la fel de neagră ca amintire dar am pus-o la păstrare între alte două: Una din copilărie, când mergeam pe stadionul ploieștean cu părinții, la meciuri și eram acolo bunici, părinți și copii sub 10 ani. Atunci îmi plăceau sportul de echipă, Petrolul în special și atmosfera aceea de sărbătoare unitate și bucurie. Aveam pe undeva o fotografie cu noi din tribune.

Și anul trecut, uite serbarea plină de forță și expresivitate organizată de petroliști la Centenarul înființări Clubului Petrolul tot un reper luminos este.

 

. 

 

Cum se completează un CV!

 - Ce faci?

- Îmi fac un CV. 

- Ce chestie, păi ești de mult pensionară. Nu-ți ajung anii de muncă?

- Așa-i, sunt pensionară dar niciodată nu am avut un CV bun, unul adevărat. Mereu au fost de folos doar cele ”adecvate”, făcute să fiu cumpărată pe preț cât mai mare. Oamenii se buchisesc să adauge și chiar să inventeze merite, talente, activități, fără să vadă că de fapt ei se reduc mereu pentru a fi acceptați. Uită de asta vreau un CV adevărat! Nu cred că te-ai născut să fii o cameră încuiată, râvnită pe ascuns. Iar profesiunea nu este decât un drum secundar. De nelipsit, dar secundar. Un CV, la urma urmei e o auto-bigrafie. Iar  biografiile nu se opresc când ieși la pensie.

Azi îmi caut un loc în lume și vezi bine am neapărată nevoie de un CV. Uite așa, într-o zi te trezești și cu puțină precauție, începi să îndepărtezi lestul, ca pe niște bucăți de scoarță. Să privești numai esența.  Esența asta acum, o cuantific. În permanență îmi caut cuvinte mai bune din energia durerii, din nașteri, transformări la zi, chiar și din bătrânețe și sărăcie. Știai că și din disperare merită să înveți? Păi nici nu văd un mai bun început pentru un CV ca lumea. 

 Știi, un CV cum trebuie,  ar trebui să conțină, în primul rând de câte ori te-ai îndrăgostit, mai apoi ai plâns și ai fost îmbrățișată, râzând. Trebuie să includă de câte ori i-ai lăsat pe alții  să plece după ce ai reușit să înțelegi că unele povești - când se termină -  protagoniștii nu mai trebuie amintiți.  

 Există atât de multe adevăruri simple de consemnat într-o autobiografie, pe care nu le băgăm în seamă  în timp ce fugim să prindem și să includem lucruri scumpe, zgomotoase, doar pentru fericirea de a avea un ordin de mărime pe care să-l deținem. Viața, cred,  înseamnă profunzimi. Profunzimea cu care trăiești din ceea ce ai. Ești mult mai mult decât ești făcut să crezi! 

Uite în loc să controlezi mereu ce cred alții despre tine mai bine verifică să nu te mai ascunzi ca un melc în propria cochilie, să nu te mai protejezi cu minciuni albe. Suntem născuți să fim  din aceleași substanțe ca visele. Nu-ți mai împături amintirile ca pe o lenjerie pusă la păstrare, doar pentru musafiri. 

Ai dat o mână de ajutor altcuiva? Să-și vindece răni vechi? Să-și slăbească lanțurile? Să-și împlinească dorințele? Să-și echilibreze greșelile? Să se adapteze după o nereușită? Să se ridice și să înainteze? Ești mult mai mult decât ești făcut să crezi! Ești poate un cavaler rătăcitor, loial? Ai veleități de erou și te lași văzut doar de cei din jur? Ei bine, asta nu trebuie nicidecum să lipsească dintr-un CV. Unul complet.   

Lasă în urmă armurile. Descotorosește-te de ce ne afectează adaugă doar ce ne completează.  CV-ul este ceva ce rămâne în tine, chiar și atunci când toți ceilalți pleacă. Sunt lucruri care până la urmă definesc ființa umană. Apoi deschide-ți ferestrele, ști tu care, pentru un plus de afecțiune și tandrețe de care lumea asta nu e niciodată sătulă.

. 

Cafeaua și schimbările ( un articol interesant)

 Cafeaua s-a scumpit în ultimul timp mai mult ca benzina, spunea cineva ieri în supermarket.

 

Cum au ajutat cafenelele la răspândirea democrației moderne, stimulând literatura periodică Ilumi- nismului și renașterii:

 

Conform cărții lui Jeanette M Fregulia, „A Rich and Tantalizing Brew: A History of How Coffee Connected the World”, în secolul al IX-lea, un păstor etiopian pe nume Kaldi a observat că animalele sale deveneau ”deosebit de jucăușe” odată ce ronțăiau un anumit tufiș de fructe de pădure, așa că a decis să le încerce și el. Legenda spune că, odată ce Kaldi a gustat din fructele plantei „poezie și cântecul au ieșit din el”. 

 

Potrivit lui Judith Hawley, de la Royal Holloway, Universitatea din Londra, alte variante ale poveștii descriu cum un imam îl întâlnește pe Kaldi după ce acesta mâncase fructele de cafea și observă efectele stimulatoare ale plantei. Așa că cere să guste și el iar imamul rămas treaz, s-a rugat până noaptea târziu. 

 

Curând, cafeaua a început să se răspândească ca o modalitate prin care credincioșii religioși rămâneau alerți și reușeau să se închine fie toată noaptea fie pornind din zorii zilei.

 

„Acest lucru a fost deosebit de important pentru sufism, cea mai mistică ramură a islamului... ”cafeaua este cea care îi făcea pe derviși să se învârtă”, a explicat Hawley.

 

Până în secolul al XVI-lea, cafeaua ajunsese la Constantinopol și devenise un element de bază în cultura ospitalității Imperiului Otoman, unde primele cafenele s-au dezvoltat ca un spațiu de întâlnire și relaxare pentru bărbați. 

 

Una dintre cele mai vechi băuturi nealcoolice de societate ale Imperiului Otoman, cafeaua era servită oriunde oamenii negociau și făceau comerț, iar practica consumului ei în comun s-a răspândit treptat în Vest. Decenii mai târziu, când cafeaua a ajuns pentru prima dată în Europa de Est, Italia și mai târziu în Anglia, a fost folosită ca tratament medicinal pentru o serie de afecțiuni, de la cele legate de gust, la pietre la rinichi. Potrivit lui Morris, cafeaua consumată inițial în Anglia în secolul al XVII-lea era probabil similară cu cafeaua turcească modernă, cu zaț și era adusă din Yemen de la Mocha. În ciuda gustului amar, primii băutori britanici au lăudat pe scară largă efectul revigorant al cafelei, descriind-o ca „o băutură turcească... oarecum fierbinte și neplăcută dar cu o senzație plăcută după”.

 

Explozia cafenelelor în Londra a coincis cu perioada premergătoare perioadei Iluminismului timpuriu. Cafeneaua lui Rosee a cunoscut un succes rapid, în parte pentru că era situată în centrul comercial și financiar înfloritor al orașului iar cârciumarii vecini susțineau că Rosee le fura afacerea, falimentându-i în timp ce negustorii se adunau să savureze băutura stimulentă sub copertina tarabei sale și, mai târziu, în magazinul său cu lambriuri din lemn.

 

Cultura londoneză a consumului de cafea s-a răspândit curând în toată țara din dorința bărbaților de a discuta afaceri – indiferent dacă domeniul lor era drept, comerț sau știința. Cafenelele ofereau o serie de lucruri pe care tavernele nu le ofereau.”

Așa că ușor cafenelele au înlocuit tavernele ca spații de socializare. Atât pentru oameni de afaceri cât și pentru literați. Până în 1663, la mai puțin de un deceniu după deschiderea primei tarabe a lui Pasqua Rosee, existau 83 de cafenele în Londra. Aceste cafenele timpurii aveau o clientelă aproape exclusiv masculină.

 

Regele se temea că băutura ar putea provoca instigare sau complot la violență împotriva tronului.

„Acel amestec de citire a știrilor, discuții, schimb de idei a fost crucial pentru răspândirea rapidă a cafenelei într-o perioadă de creștere rapidă a cunoașterii” A fost, de asemenea, locul de naștere al literaturii în Anglia. Hawley spune că „cafeneaua e pusă pe hârtie” sub formă de eseuri.

 

Periodicele Tatler și The Spectator au fost fondate în 1709, respectiv 1711, prin colectarea de povești din cafenele, ceea ce le-a consolidat ca principalul loc pentru a afla cele mai recente știri.

 

În 1675, miniștrii regelui Carol al II-lea au încercat să suprime și să închidă cafenelele pe motiv că aveau „efecte malefice și periculoase”. Regele se temea că băutura cafelei ar putea provoca instigare sau complot la violență împotriva tronului și a ordonat „închiderea completă a cafenelelor”, deși ulterior a retras interdicția cu două zile înainte ca aceasta să intre în vigoare.

 

Dincolo de Londra, cafenelele au proliferat în orașe portuare precum Bristol, York și Norwich. În paralel acolo a înflorit și o cultură înfloritoare a lecturii și scrisului în cadrul cafenelelor. Cafenelele au devenit o parte esențială a punerii în scenă pentru înțelegerea „renașterii urbane” din Anglia de după Restaurație, deoarece dezbaterea publică a influențat în mod esențial dezvoltarea culturii democratice moderne și a civilizației.

 

Patronii cafenelelor impuneau un anume comportament politicos deoarece se credea că un comportament politicos facilita capacitatea de a argumenta științific. Această „revoluție burgheză”, a explicat Cowan, a coincis cu o „revoluție comercială” și o creștere a comerțului extern. Dar în paralele au apărut și zvonurile negative: ”nevestele considerau că cafenelele făceau bărbați impotenți pentru că după atâtea întâlniri și politețe, ei nu mai erau buni de nimic. Și cârciumarii împrăștiau zvonuri potrivit cărora cei ce merg în cafenele devin efeminați. Unii critici mai duri au susținut chiar că cafenelele tolerau manierismele feminine în rândul bărbaților - un sentiment care a persistat decenii întregi.

 

Pe măsură ce cafeaua și-a continuat răspândirea în Europa în secolul al XVII-lea, țările imperialiste au înființat plantații de cafea în coloniile lor pentru a satisface cererea tot mai mare. Franța a devenit unul dintre cei mai mari producători, plantând cafea în Saint-Domingue (Haiti de astăzi). Până în anii 1760, sclavii de pe Saint-Domingue produceau mai mult de jumătate din cafeaua lumii. Pe măsură ce ideile iluministe au ajuns în Santo Domingo, sclavii au început să-și ceară drepturile, ceea ce a dus la revoluția haitiană și la independența tinerei țări. Emanciparea foștilor sclavi din Haiti a fost un punct de cotitură pentru cafeaua din întreaga lume. Cu 1.000 de plantații distruse, industria cafelei din Haiti s-a prăbușit.

 

Ulterior, consumul de cafea a scăzut în Marea Britanie, în special pe măsură ce consumul de ceai a devenit mai răspândit. La începutul secolului al XIX-lea, Marea Britanie și-a extins producția de cafea în Ceylon (Sri Lanka) și India, dar o epidemie de boli cauzată de ciuperca Hemileia vastatrix a distrus plantațiile de cafea din ambele colonii pe parcursul unui deceniu. Astfel, plantațiile au fost convertite la ceai, consolidând rolul acestuia ca băutură preferată în Marea Britanie.

 

Pe măsură ce modele legate de băutură s-au schimbat în Marea Britanie în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, la fel s-au schimbat și cafenelele, care au devenit mai exclusiviste. Unele, cum ar fi cele din jurul St James' din Londra, au evoluat în instituții de elită, exclusiv pentru membri, asociate cu jocurile de noroc.

 

„Oamenii au dat vina pe cafea că ”le pierde timpul”, când ar fi trebuit să muncească. O denumeau un lux exotic, risipind valuta forțată a națiunii pentru un produs care nu are nicio valoare nutritivă. Acest tip de legătură dintre teama fiziologică de efectele pe care cafeaua le avea asupra masculinității britanice a devenit un vector al ostilității față de cafenele”.

 

Declinul dramatic al consumului de cafea în Marea Britanie din secolul al XIX-lea a avut loc exact în momentul în care cafeaua a luat avânt în America de Nord, odată cu ascensiunea Braziliei ca producător crucial de cafea pe spatele muncii sclavilor africani. 

 

Deși Anglia și imperiul său au devenit în mare parte societăți bazate pe băutorii de ceai până în anii 1820, reapariția culturii cafelei și a cafenelelor în Regatul Unit este incontestabilă în ultimele decenii.

 

Acum suntem în ”al treilea val” al cafelei. Fiecare oraș are un lanț de cafenele și s-au înmulțit barurile de espresso prietenoase cu internetul. Popularitatea cafenelelor britanice în stil italian a dus la transformarea espresso-urilor, cappuccino-urilor și latte-urilor în băuturi britanice obișnuite. În ultimul deceniu, multe pub-uri au început chiar să servească cafea în timpul zilei pentru a concura pe această piață relativ nouă.

 

Cafenelele se deschid din nou pe măsură ce tot mai multe pub-uri se închid. Numărul pub-urilor scade de la an la an,în timp ce numărul cafenelelor crește. „Practic, cafeneaua a preluat cumva locul pub-ului tradițional ca spațiu social.”

 

La mai bine de 350 de ani după ce Pasqua Rosee și-a înființat umila tarabă la Londra, se pare că coffeeshop-urile își revendică din nou rolul inițial de spațiu preferat al britanicilor pentru a socializa, a răspândi știri și a împărtăși idei noi.

 

 

Foto I cafenea din Imperiul Otoman

Foto 2 Tarabă cu cafea in Londra

Foto 3 Literatura la Cafenea

Sursa: https://www.bbc.com/travel/article/20201119-how-coffee-forever-changed-britain?brid=YWdncwFLz_4PH_5VunOUGG8XTlsa

Gogu și anandamina sau cum activăm molecula fericirii

Azi dimineață am citit despre anandamida, o substanță cunoscută și sub numele de N-arahidonoiletanolamină (AEA). Asta mi-a adus aminte de examenul de chimie organică din facultate, un adevărat hop, de anul I. Amintiri și despre experiențele din laborator, o clădire dezafectată acum și cum visam (coșmaruri, ce mai!) desene cu molecule organice. Nu vă spun cât de nedreptățită m-am simțit când am ”picat” primul examen. Am avut un al treilea subiect legat de ”vitaminele B”. Așa că aducându-mi aminte de aceea zi tristă, am căutat acum câte ceva despre vitamine pe internet. Și acum după ce am citit rezumatul inteligenței artificiale, mă simt nedreptățită. Din trei subiecte două le știam dar ”Gogu”, domnul profesor de chimie era mereu foarte aspru. Eu, picată pentru o exprimare nefericită care arăta că nu ajunsesem la ultimele pagini din cărțoiul de ”organică” și pentru îmi spuneam eu a scuză fiind printre ultimii din cauza numelui cu S, mai nimeni nu mai avea răbdare să asculte cu bunăvoință. 

 

 ”Gogu” se pronunța de noi studenții Horticulturii, apăsat și era mai mereu în glumele noastre ca o formă de a strica cheful cuiva, mare vitejie sau refulări dramatice în cuvinte de nereprodus... Nu prea știu nici de ce îmi plăceau denumirile latinești de la botanică însă nu suport să pronunț: Tiamina (Vitamina B1); Riboflavina (Vitamina B2); Piridoxina (Vitamina B6) sau Ciancobalamina ( Vit B12) și nici nu vreau să spun tare N-arahidonoiletanolamină ( ia încercați!) dar anandamina este un cuvânt care te îndeamnă să-l placi. Poate pentru că are în interior silaba ”anda” ce corespunde mai multe nume îndrăgite de mine.

 

Am pierdut examenul (singurul de altfel) din cauza complexului vitaminelor B, eu spunând ”complexul vitaminelor B de la B1 - la B12” pe când nu existau descoperite doar 4 sau 5 dintre ele. Ei bine răspunsul meu, hmm, îmi dau seama acum, nu era neștiință ci o previziune din viitor. E clar, atunci răspunsul nu a fost valabil dar acum după 40 de ani se încadrează perfect pentru că s-au mai adăugat o seamă de descoperiri, care în 1981, mi-au fost considerate ”aberații”. Oricum știam că o să pic examenul. Cineva îmi ghicise în cafea și prezicerile erau la mare modă în sesiune.

 

De fapt fiind ultimul examen, mă justific eu acum, eram epuizată și asta și-a pus amprenta pe prima mea sesiune serioasă, iar în 5 zile nu aveam cum să termin toceala la cele peste 800 de pagini de învățat.

Acestea fiind zise, să ne întoarcem la molecula ”fericirii”. Anandamina este un produs natural preparat de organism, adesea numit și „molecula fericirii” datorită rolului său în reglarea stării de spirit, plăcerii, apetitului și memoriei. Este un neurotransmițător lipidic necesar unei vieți echilibrate.

Provine din sanscritul „ananda”, care înseamnă fericire, plăcere supremă sau binecuvântare. Este produs la nevoie în membranele celulare și din păcate se descompune rapid, pentru a regla funcții precum somnul, apetitul, memoria și dispoziția emoțională. Dacă apetitul meu e mare, oare produc mai multă anandamină decât trebuie?

 

Se găsește în mod natural în cantități mici în ciocolata neagră sau boabele de cacao. Anandandamida joacă un rol crucial în menținerea homeostaziei, fiind implicată în gestionarea durerii și în procesele de relaxare iar medicii gerontologi recomandă suplimentarea de ciocolată neagră pentru acest motiv vârstnicilor.

 

Ei bine, totul până aici e adevărat dar cantitățile din alimente sunt prea mici pentru a influența semnificativ creierul. Senzația plăcută a consumului de ciocolată vine de la ideea de răsfăț (adică răsplată) +zaharuri și lipide, teobromina și cofeina din cacao. Împreună duc la acel mecanism de ”bine”. Alte surse de anandamină sunt trufele negre și ariciul de mare.

 

Așa că cel mai bine este să ne-o fabricăm singuri. Creierul nostru o prepară când primește stimuli. Stimulii apar când ești în activitate. Față de alți neurotransmițători aceasta se fabrică nu se depozitează nu avem în stoc și e necesară permanent, influențând homeostazia.

 

Homeostazia este capacitatea organismului de a-și menține mediul intern stabil și echilibrat (temperatură, pH, glicemie), în ciuda schimbărilor din mediul extern. Acest proces vital de autoreglare asigură funcționarea optimă a celulelor și supraviețuirea, folosind mecanisme de feedback (hormonal și neuronal) pentru a corecta orice dezechilibru. Dacă homeostazia este afectată pe termen lung, pot apărea afecțiuni precum diabetul, hipertensiunea sau tulburările hormonale.

Așadar, homeostazia este dovada unei inteligențe biologice care lucrează permanent pentru noi – fără pauză, fără oprire, fără zile de odihnă, iar noi trebuie să conștientizăm importanța acestui termen și să avem grijă de corpul nostru ca de un mecanism prețios.

 

Tot ceea ce facem, ce mâncăm, cum dormim, cât ne mișcăm sau cât stres resimțim, influențează acest echilibru delicat numit homeostazie. Ești activ, ajuți acest mecanism.

 

Concluzia mea este să devenim activi fizic și intelectual ca și când am mânca mereu câte o ciocolată de calitate...

 

PS: Digresiunea mea despre examenul de chimie în această postare are două funcții: este pentru colegii mei de facultate ca să le produc un pic frisoane de aducere aminte pentru că examenul de chimie l-am dat cândva în 1981, când teii erau înfloriți adică era mai mult mai, decât iunie.

Și a două parte era pentru mine pentru ideea de a-mi pune creierul în activitate chiar acum de dimineață..

Despre scarlat cu domnul Șerban Foarță

  

Prin anii 60, atunci când eram întrebată la școală ”de-a cui sunt”, bunicul matern cu care locuiam și principalul meu însoțitor la școală în clasa I, mă dăscălea. El era un ”Rădulescu”, tot orășean și asta pe vreme mea trebuia spus răspicat și trebuia arătat în ”maniere alese”. Nu conta că erai rușinoasă sau timidă cu necunoscuții, lor trebuia să le demonstrezi conduita, mai ales când îi întâlneai pe stradă. Trebuia să saluți tare și răspicat să nu te faci de râs. Deci el, care știa cum merg treburile legate de ”fală”, mă învățase că în Ploiești sunt 3 ramuri de familii Scărlătescu, unele bine văzute, altele nu. Să nu uităm că privind harta numelor din România, adică o hartă științifică bazată pe statistici și realitate, cea mai mare de densitate de Scărlătești este în zona Prahovei (în, și între Ploiești și Câmpina) și mai apoi la Brăila, Galați și Râmnicu Vâlcea, adică acolo unde în secolul trecut, când au apărut numele în ”-escu”, comunitățile grecești aveau o pondere considerabilă.

Și mai spunea ”nea Nae” Rădulescu cum era cunoscut de apropiați, că aceste ”3 clanuri”, nu suntem înrudiți. Nu eram nici ”Capulet ”contra” Motague ci pur și simplu nu se amestecam sau ne ignoram. Erau legi sociale, un anume cod de onoare deseori rigid, care punea accent pe comportamentul unui individ numit în fiecare familie ”oaia neagră”Acesta era pus la zid, apoi aceste abateri se generalizau la întreaga familie devenind uneori un stigmat greu de acceptat sau suportat. Etichetele, așa le numim acum, dacă se dovedeau nedrepte, nu mai puteau îndrepta bunul renume al unui grup, de aceea erai învățat de mic șă nu te abați de la norme. Într-o urbe mică cu un centru ca o nucă, acest lucru era ușor de stricat și greu de refăcut. 

Bunicul mă învăța să spun din ce ramură provin, ei bine pentru că povestea fiind din epoca când conta mult dacă ai ”dosar bun sau rău” acest lucru, credea el, putea să se reflecte chiar și în modul cum profesorii m-ar fi privit subiectiv sau nu sau m-ar fi notat. Pentru mine, mai ales acum, devine amuzant să privesc aceea afișată superioritate de trib și cum se formau fidelitățile față de familie, familia mărită, față de înrudiri și față de relaționarea cu numeroșii fini, cuscrii, sau alte rubedenii mai mult sau mai puțin apropiate. Cu binele și cu relele lor. Vedeți, eu am prins perioada când încă se mai săruta mâna rudelor bătrâne și impozante, în genunchi. Un ritual de respect patriarhal și nu gestul era important ci momentul de respect, tăcere, considerație cu capul plecat și răspunsul celui adulat. De ce la 5 ani îmi era frică să nu greșesc? Dacă ați văzut filmele cu mafioți italieni o să înțelegeți că nu erau gesturi desuete ci un dans de putere, învățat timpuriu. Oamenii cărora eu le-am sărutat mâna adăugau și ei un gest de binecuvântare sau de apreciere dacă plecăciunile mele se încadrau în norme și erau bine interpretate. Obicei cu pricina părinții mei tineri l-au înlăturat și considerat ca fiind umilitor și arhaic imediat ce au aflat de veste cu discuții divergente cu bunicii. Dar ai mei nu m-au putut scuti spectacolul pe care trebuia să-l dau în fața vizitatorilor cu cântece și poezii pe de rost. Asta nu mă deranja, personal aveam un repertoriu bogat și îmi plăcea să mă desfășor în fața rudelor, dar reprezentație era apoi urmată de pupături umede și zgomotoase, de îmbrățișări și... obligatoriu neplăcutele ciupituri de obraz. Toate astea făceau parte din regulile ne-scrise numite ”cei 7 ani de acasă” adică manualul de bune maniere care evident era cu totul altfel acum 60 de ani față de cel de azi. 

Să revenind la Scărlăteștii de demult ei bine nu eram rudă nici cu actorul de la teatrul ploiestean, cel pe care-l auzeam mereu la teatrul radiofonic: Florin Scărlătescu. Spun asta cu părere de rău pentru că îmi plăcea să-i (mi) aud numele la radio. L-am văzut la televizor dar niciodată ”pe viu” jucând teatru. Știați că acum, copiii pe care-i cunosc mă întreabă dacă sunt rudă cu cel mai faimos și probabil bogat Scărlătescu al momentului? Exact ați ghicit este celebrul șef bucătar ce apare la emisiuni televizate. Ei bine, îmi pare rău că-i dezamăgesc dar nu sunt rudă nici cu el.

Eu mă trag dintr-o combinație ciudată de târgoveți. 6 generații de ploieșteni, înșirați acum pe o placă comemorativă în cavoul familie. Când râd în sinea mea îmi spun: cofetar&geambaș&ceferist, hmmm! Asta practicau la începutul secolului trecut străbunicii mei. Atât am aflat. Fabricant de dulciuri, iubitor de călătorii și de animale? Bifate toate trei și la mine. Analizându-mă, înseamnă că de altundeva, mult mai adânc în mine, transmise în secole, zac insațietățile mele necondiționate pentru brânzeturi fine, icre moi, măsline gogonate de Kios, și afumături. Plăcintele de tot felul sunt în ADN-ul meu! Of, of grecii ăștia bată-i vina! Trăsăturile eline predomină și în forma nasului meu și în poftele mediteraneene. Mai aveau ei în surplus dragostea de mai bine și curajul schimbării, un simț al umorului grozav care s-a adaptat mănușă la ”râsu-plânsu” tipic ploieștean. Erau mari povestași și aveau o foarte mare capacitate de regenerare după calamitățile vieții.
 

Ușurel, încep să înțeleg că aveau și o mare deschidere de a oferi femeilor din neamul meu cea mai bună educație posibilă, laolaltă cu o protecție cavalerească care uneori devenea (devine) constrângere. Stau și mă gândesc cum numele a migrat laolaltă cu oamenii, peste mări și țări. A ajuns amestecat în țări europene și mai ales nord europene, ba chiar pe continente pe unde cuvântul ăsta lung cu mulți ”ă” este stâlciat hazos, chiar dacă sinonimele scarlet englezești sau iraniene sau siciliene umblă libere în lume agățate de oameni celebrii.

 
Așa că azi, onorăm culoarea ”Scarlat” (stacojiu)! 

Cel care mi-a atras atenția și cu care am discutat/disecat mult despre ”Scarlat” este domnul Șerban Foarță (la Timișoara desigur). Dumnealui oferindu-mi o lecție gratuită, spontană și jucăușă chiar la lansarea cărții ”Roșul ușor este rozul iluzor”. A fost o seară de neuitat căci tema și jocurile de cuvinte curgeau frumos în toate tonurile de roșu peste ”scarlat” și eu am avut parte de multe ”înroșiri”. Am descoperit că cu dumnealui mai am ceva în comun. Iubim numele Yvonne.

 

Se impun două concluzii, evident hazlii: Una pentru lumea largă: Nu te pune cu un ”scarlat” pentru că ei au pasiuni de un roșu puternic (stacojiul) și cealaltă învățătură, pentru familii și relațiile lor interioare: nu dilua roșul (stacojiul) pentru că vezi bine, un roșu mai ușor devine doar un roz iluzor”.  

 

Survival mode

  Vina mea e formată din sensuri din care nu știu alege. Dintr-o mare de sentimente unde-mi vin valuri peste valuri de emoții împletite. E un fel de atenție specială care-mi sângerează la fiecare cădere și mă ține-n viață să simt atroce atunci când mă consumă. De aceea aștept cu bucurie pauzele, bucăți mici de tăcere, gândurile aninate în suspensie, diminețile de rugăciune fără judecată, fără cereri doar cu recunoștință. Clipele în care trăiești semnificativ nu cer ca să-mi schimb total muțenia cu dialogul. Iar oazele de bucurie, îmi oferă plinătatea să mă strecor spre cerul înstelat.

 

                                                pictură de Era Leisner - "În flăcări"

Fiecare clipă lasă amprente adânci care-mi modelează  sensibilitatea, ca o sentință fără drept de apel. Am fost condamnată la asta, să rămân în viață și mai ales să rămân în picioare ca să aud totul să văd totul, să simt altfel: plânsul consolator după despărțiri, mâini ce te resping după îmbrățișări,  cuvinte de apărare spuse prea târziu,  disprețul în gesturi ce se vor consolatoare sau al celor așteptate ce nu mai vin niciodată, repulsia sentimentelor calcinate în focul certurilor, zgomotul ușilor închise după un rămas bun definitiv, deșeul gândurilor din nopțile nedormite, disonanța ce ne tulbură relațiile de zi cu zi. Și în ciuda a toate astea, să vreau mereu mai bunul.

Cum spun, amprente adânci la fiecare mișcare. Port lumea ce mi se dezvăluie la o incandescență ce îmi întunecă vocabularul, îmi secătuiește dicționarele, îmi tocește inima. Toate astea le port zi de zi, ca o hartă împovărată cu hieroglife neînțelese de nimeni altcineva. Ca pe un câmp de luptă. Concomitent, la suprafață zâmbesc fără ezitări, rezist impactului, învățând greutatea potrivită a distanțărilor, și mă adăpostesc de ploaia de cuvinte, ce-mi amintesc de fiecare cădere.  

Înăuntru sunt atât de multe emoții care mă mulg de vitalitate, mă consumă și totodată mă țin în viață, o viață acceptabilă ca pe o lumină aprinsă, căutându-și propriul soare.  Toate astea se-ntâmplă într-o lume ce-o port, ca pe o altă țară, ipotetică, și ”vina” mea mă ține-n viață mereu din nevoie de un sens nou.

.