În mai toată istoria noastră ca oameni, am folosit grăsimi animale pentru gătit. Uleiurile vegetale din semințe sunt menționate în scrieri, de obicei în calitate de combustibil pentru candele.
Song (960-1279) a fost prima dinastie imperială care și-a convins cetățenii să înceapă să folosească ulei vegetal (mai precis ulei de tung) în locul grăsimilor animale. În Europa, uleiul de palmier a pătruns abia prin anii 1800, prin contactele pe care Imperiul Britanic le avea cu coloniile africane, iar acel ulei era folosit ca lubrifiant pentru mașini în timpul revoluției industriale.
La noi în țară, când se termina untura de porc, țăranii foloseau ulei de rapiță, floarea soarelui, bostan sau nuci, dar după cum povestește Crăiniceanu în „Igiena Țăranului Român”, asta se întâmpla în toamnă, când oricum mai era puțin până la ignat. Untdelemnul, uleiul de măsline venea de departe și evident cu prețuri mari.
De curând am mâncat supă din semințe de floarea soarelui. Nu era cine știe ce. Pot spune că nu era deloc gustoasă. Apoi mi-am adus aminte de povestea și istoricul plantei cultivate de floarea soarelui, inclusiv cea din 1965 - 1969 când a apărut la noi cultura pe suprafețe întinse. Uleiul de floarea soarelui, îl înlocuia pe cel de rapiță și ”oloiul” făcut în gospodării. Era perioada când apăreau pentru ”tot poporul” și frigiderele care înlocuiau răcitoarele.
Dezbaterile pro/contra erau la fel de aprinse atunci ca acum legate de vegetarianism si veganism.
Dar acum o să vă spun povestea uleiului de floarea soarelui:
Floarea-soarelui este originară din America de Nord și a fost cultivată pentru prima dată ca recoltă de către triburile indigene cu peste 4.500 de ani în urmă. Nativii americani au cultivat floarea-soarelui din tipul original de plantă, stufos, cu mai multe calatidii, pentru a produce o plantă cu o singură tulpină care susține o floare mare. Utilizările multiple ale culturilor includeau măcinarea pentru producerea făinii sau a șrotului, pentru prepararea pâinii și a prăjiturilor. Semințele erau prăjite, sparte și consumate întregi, fie ca gustare, fie amestecate cu alte semințe, nuci și boabe într-un tip de musli. Pe lângă valoarea culturii ca aliment, arheologii au arătat că floarea-soarelui avea o varietate de utilizări nealimentare.
Uleiurile și pigmenții de floarea-soarelui au fost folosiți ca protecție solară sau ca bază pentru o vopsea purpurie pentru decorarea pielii, a părului sau a textilelor, în timp ce tulpina fibroasă robustă a plantei a fost exploatată în construcții.
Floarea-soarelui a continuat să fie o cultură de bază în America de Nord timp de aproximativ 4.000 de ani, până când a fost descoperită de exploratorii europeni în 1510. Navigatorii spanioli au fost primii care au strâns cantități mari de semințe de floarea-soarelui și le-au transportat în Europa.
Însă, în următorii 200 de ani, europenii au trecut cu vederea potențialul alimentar și oleaginos al florii-soarelui. În schimb, florile cu aspect exotic s-au răspândit în Europa de Vest, ca plante ornamentale sau, într-o mai mică măsură, din punct de vedere medicinal, ca antiinflamatoare.
Cultivarea florii-soarelui s-a dezvoltat pe parcursul anilor 1700 și s-a răspândit prin Europa în Rusia și Ucraina până la începutul secolului al XIX-lea.
În Rusia s-a stabilit potențialul culturii pentru producția de ulei. Dar această dezvoltare s-a datorat, în parte, unei întorsături a sorții și Bisericii Ortodoxe din Rusia. În timpul secolului al XVIII-lea, Biserica a emis un dictat pentru perioada postului prin care se interzicea consumul de alimente produse din diferite uleiuri și grăsimi.
Pentru a ajuta enoriașii să respecte regula, ortodoxia a publicat o listă de substanțe interzise. Cu toate acestea, a omis uleiul de floarea-soarelui din listă. Cererea de ulei de floarea-soarelui a explodat, iar suprafața culturilor s-a extins la peste 800.000 de hectare în toată Rusia și Ucraina la începutul anilor 1800.
Pe măsură ce suprafața cultivată a continuat să crească, piața pentru cultură s-a diferențiat în două domenii distincte – semințe oleaginoase și semințe de consum. Cu această diferențiere, guvernul din Rusia a stabilit primele programe de cercetare pentru a dezvolta soiuri care să îndeplinească cerințele piețelor înrudite.
Un soi uriaș, cunoscut ca Mamutul rusesc, a fost dezvoltat la sfârșitul anilor 1800. Acesta era plin cu câteva sute de achene mari, cu calatidii înregistrate deseori la peste 50 cm în diametru.
În acel moment, un flux constant de est-europeni începuse să emigreze în America de Nord. Printre aceștia se aflau coloniștii ruși care au început să importe floarea-soarelui, predominant ca hrană pentru animale, bogată în proteine. Până la sfârșitul anilor 1960, programele de ameliorare s-au dezvoltat în domenii care au depășit indicatorii individuali de randament și conținut de ulei. Au fost vizate caracteristicile dorite, precum îmbunătățirea rezistenței la boli.
Cu toate acestea, eforturile de a crea hibrizi adevărați au fost limitate de capacitatea florii-soarelui de autopolenizare cu părțile sale reproducătoare masculine și feminine. Aceasta însemna că încercările de a introduce noi caracteristici de la plantele donatoare au fost diminuate de polenul propriu al florii-soarelui.
Apoi, în 1969, un cercetător francez, numit Leclercq, a realizat o descoperire care a schimbat pentru totdeauna ameliorarea florii-soarelui.
Lucrând la Institutul Agricol Francez (INRA), Leclercq a descoperit o metodă de oprire a părții masculine a florii într-un proces cunoscut sub denumirea de sterilizare masculină citoplasmatică. Acest lucru a însemnat că polenul dintr-o floarea-soarelui donatoare putea fi inserat în structurile de reproducere feminine încă funcționale ale altei plante, fără diluarea materialului genetic al plantei. Un an mai târziu, în 1970, un om de știință din Departamentul de Agricultură al Statelor Unite, numit Kinman, a descoperit cum să schimbe fertilitatea masculină în hibridul rezultat.
Programele de ameliorare au putut crea, pentru prima dată, hibrizi comerciali adevărați care să exploateze caracteristici combinate de la diferite plante-mamă.
Descoperirile înrudite au încurajat o nouă epocă de dezvoltare a caracteristicilor. Companiile de semințe au putut comercializa soiuri distincte, având o rezistență mai mare la boli și randamente mai mari, împreună cu alte caracteristici adaptate la piețele de semințe pentru consum sau semințe pentru ulei.
Aceste progrese au apărut într-un moment în care publicul începuse să dezvolte o abordare mai conștientă cu privire la sănătate în regimul propriu. Cercetările din anii 1970 au arătat că uleiul de floarea-soarelui este o alternativă mai sănătoasă la grăsimile saturate folosite în mod tradițional. În special europenii au trecut la produsele de ulei de floarea-soarelui, iar cererea a depășit rapid oferta și cultura a luat avânt.
În ultimii 25 de ani, piața florii-soarelui a continuat să crească și se situează în prezent pe locul patru între cele mai importante culturi oleaginoase din lume, după palmier, soia și rapiță.
Totuși modul în care grăsimile polinesaturate din uleiurile vegetale sunt metabolizate în organism este important pentru cei care au probleme cu greutatea. Acestea sunt „arse” de 5 ori mai lent decât carbohidrații sau grăsimile saturate, organismul preferă să le esterifice și să le depună.
În studiile pe șoareci, s-a observat că e suficient să le adaugi grăsimi polinesaturate în dietă cât să acopere 7% din calorii pentru a-i face obezi. Aceste cifre sunt confirmate dacă analizăm dieta franceză din anii 1970, în comparație cu cea de acum în care a pătruns fast-food-ul. Diferența e că ponderea uleiurilor vegetale din semințe a crescut de la practic zero la 7,5% din calorii. În 2014, rata obezității în Franța (23,9%) era aproape de cea din SUA (28%).
În imagine o floarea soarelui - plantă nativă
