Păianjenul roșu și olandezii sau prădătorii mici cu efect mare

 

Anii '80 ai secolului trecut sunt anii de glorie ai culturilor în sere. Eu, pe atunci studentă la Horticultură, ascultam cursurile de legumicultură  (manualul era semnat de Ion Ceaușescu) siderată  și mândră de tot ceea ce se întâmplă. Dar știți cum e ”teoria ca teoria dar practica ne omoară”... așa că am învățat pe viu și ce se află în spatele cărților. 

Anul III și anul IV m-a dus vara și în vacanțele dintre sesiuni la Serele Bărcănești. Îmi începusem proiectul de diplomă (acum de licență)  pe o temă care azi s-ar numi management dar care pe atunci pur și simplu nu era prea băgat în seamă. Nu era la modă să fii riguros și eficient. Dar eu eram  aproape de casă și serele din Bărcănești erau visul oricărui horticultor pentru  un post în avangarda în cea mai modernă ramură a horticulturii. Era și singurul loc în agricultură unde se luau salariile întregi ba chiar aveai și prime gigantice.Știți probabil de ce, nu? Pentru că ele, produceau recoltele pentru export și doar cantități infime, cele de calitatea a II-a, sau a III-a, ajungeau și în piețele Ploieștiului. Ideea este că la un moment dat orașul/ țara au fost ”inundate” cu ardei grași verzi, groși și suculenți de o frumusețe incredibilă. Doamne ce bine miroseau. Ba chiar în plină iarnă aveam și castraveți înfoliați din cei pentru export, de o calitate și o formă excepționale. Totuși așa frumoși cum îi vedeam noi, erau loturile refuzate la export pentru că analizele arătau că au fost ”înțepați”/infestați sau prea tratați.

 Acum o să vă dau câteva informații tehnice, fără a deveni cumva plictisitoare. Sper. Serele de la Tătărani funcționau pe sute de hectare ca un uriaș complex legumicol industrial. Serele de la Bărcănești, erau mult mai mici dar amândouă împreună foloseau sursa primară de încălzire, aburul tehnologic  și apa fierbinte livrate direct prin conducte  de la Termocentrala Brazi (CET Brazi).

În același timp semințele olandeze pentru culturile în sere, erau extrem de scumpe dar au reprezentat standardul de aur în legumicultură. Practic, tot exportul folosea exclusiv sămânță olandeză. De exemplu, un kilogram de sămânță tomate hibrid F1 olandez pentru răsadurile din câmp, folosit de mine, prin 1985, era 75 000 lei/kg. Adică, pentru cei care nu își mai aduc aminte de valoarea banilor de acum 40 de ani, suma pentru un kilogram de sămânță echivala cu suma dată pe un autoturism  Dacia. Ei bine, înțelegeți grija cu care se folosea fiecare semincioară de tomate, și fiecare răsad produs. De unde țin minte  acest lucru? Pentru simplul fapt că la un moment dat mi s-a imputat o astfel de sumă. Procesul și judecata ce a urmat, au fost până la urmă în favoarea mea dar amintirile și acum răscolesc emoții și răni greu de digerat.    

Ce făceau aceste semințe atât de valoroase? Păi aveau avantaje teribile:producțiile erau uriașe, recoltele erau uniforme, aveau rezistența la boli, o uniformitate bună pentru ”export” și da, textura lor mult mai fermă, le făcea rezistente la transport. Dar darul cel mai important era acestă rezistență la agenții patogeni care se dezvoltă rapid în mediile închise.Tomatele  erau timpurii, cu coacere uniformă și mai ales ”legau” etaj după etaj pentru plante de 2 - 3 metri înălțime. Iar ardeii și castraveții (fabio) erau soiuri noi, rezistente la manipulare și transport. Ei bine, fiind înfoliați nu se ofileau  și asta datorită conținutului mare de apă. Deși programul național punea accentul pe crearea de soiuri autohtone la stațiunile de cercetare, precum celebrele roșii românești create în anii '80, tehnologia și genetica olandeză au rămas mereu un punct de reper pentru performanța și rentabilitatea culturilor intensive. 

Știți ce s-a întâmplat? Aceste complexe uriașe, de pe lângă marile termocentrale (să ne aducem aminte de serele Popești Leordeni și Codlea) au început să facă export. Preț avantajos și timpurietate,  două condiții pentru contracte europene avantajoase. Da, i-am întrecut pe olandezi pentru un an sau doi, adică pe marii producători de legume super-timpurii intensive ai acelor vremi. Dar povestea fericită nu a durat mult. 

 

Bătălia aceasta pentru supremație  a creat și contextul favorabil pentru Păianjenul roșu comun (Tetranychus urticae). Acest dăunător a devenit un coșmar pentru culturile din spațiile protejate pentru că sistemele noastre de încălzire și ventilație erau ineficiente. În sere se formau temperaturi ridicate cu  o atmosferă uscată adică  mediul ideal pentru înmulțirea explozivă a acarienilor. Acest lucru s-a întâmplat și la olandezi dar ei avea sere mult mai mici și au știu limita problemele rapid pe când la noi, odată infestate sutele de hectare cu greu mai puteai opri invazia. Deja se știe că noi cumpăram semințe dar ne zgârceam la substanțele eficiente de combatere de orice fel. Substanțele chimice românești folosite în acea perioadă erau extrem de toxice și adesea depășite. Doar știm cine se ocupa de chimie, nu?  În timp, păianjenii au dezvoltat rezistență. Spre deosebire de horticultura modernă olandeză (care folosea deja prădători naturali precum Phytoseiulus persimilis pentru combaterea integrată), agricultura comunistă s-a bazat exclusiv pe chimicale, ceea ce a dus la distrugerea tuturor insectelor benefice și a permis prin acest lucru proliferarea păianjenului roșu. 

Bineînțeles că azi  lucrurile s-au schimbat  dar Păianjenul roșu comun (Tetranicus urticae), e încă vizibil atât în câmp cât și în sere. Atât larvele, cât și adulții, se hrănesc cu sucul celular pe care îl absorb din celule prin înțeparea țesuturilor. Ca efect, frunzele se depigmentează, devin casante sș se usucă, florile avortează, producția este diminuată cantitativ și depreciată calitativ.În cultura, atacul se depistează cu ușurință după prezența unei țesături mătăsoase laxe, pe care se observa circulând numeroși acarieni foarte foarte mici.

Ce lecție avem de învățat? Că experimentele alandala nu sunt benefice. Și că intervenția omului a adus multe stricăciuni naturii, mai ales când el nu are răbdare. Dar acum, ni se pare de neconceput să nu avem legume proaspete iarna, așa-i?   

 

 

Miraculina

 

Miraculinul (Synsepalum dulcificum) este o plantă originară din Africa tropicală . Este un fruct de pădure cunoscut care, atunci când este consumat, face ca alimentele acre (lămâile sau limele) consumate ulterior să aibă un gust dulce. 

 

Acest efect se datorează miraculinei. Boabele în sine au un conținut scăzut de zahăr și un gust ușor dulce dar conține o moleculă de glicoproteină, numită miraculină. Când partea cărnoasă a fructului este consumată, această moleculă se leagă de papilele gustative ale limbii , determinând alimentele acre mâncate mai apoi să aibă un gust dulce. La pH neutru, miraculina leagă și blochează receptorii, dar la pH scăzut (rezultat din ingestia de alimente acide) miraculina leagă proteinele și devine capabilă să activeze receptorii dulci, rezultând percepția gustului dulce. Acest efect durează până când proteina este spălată de saliva (cca 30 min).

Denumirile de fruct minune și fructe de pădure sunt împărtășite de Gymnema sylvestre și Thaumatococcus daniellii. 

 

Au fost folosite în diete, medicina și ca îndulcitor și potențiator de aromă.

 

. 

Tapputi parfumiera și astronoama Enheduanna

 

Știați că datorită inteligenței artificiale, textele și tăblițele mesopotamiene se traduc într-un ritm rapid? Ei bine, pe la 1200 înainte de anul 0, în Mesopotamia. o femeie cu numele Tapputi, cunoscută și sub numele de Tapputi-Belatekallim („Belatekallim” se referă la supraveghetoarea unui palat), este considerată prima chimistă din lume. Este o parfumieră babiloniană menționată într-o tăbliță cuneiformă datată în jurul anului 1200 î.Hr.

Ea folosea flori, ulei și calamus (rădăcinile pline de ulei ale plantei numită obligeană), împreună cu cyperus (rogozul de papirus, o plantă pierdută din care se fabrica hârtia) smirnă și balsam. Adăuga apă sau alți solvenți, apoi îi distila și îi filtra de mai multe ori. Aici întâlnim și cel mai vechi alambic menționat vreodată.

De asemenea, a fost supraveghetoare la Palatul Regal și a lucrat cu o cercetătoare pe nume (—)-ninu (prima parte a numelui ei s-a pierdut)

 

Povestea lui En Hedu Anna o preoteasă din vechime

 

Iată încă un text tradus de Inteligența artificială din trecutul antic al Mesopotamiei Acum cca 2400 de ani înainte de Hristos existau femei astronom. Ea este cea care cu răbdare a realizat una dintre primele înregistrări astronomice înregistrate pe tăblițe și destul de precise ale fazelor lunii.

Cum era viața de zi cu zi a En-hedu-annei? Ca preoteasă a zeului lunii Nanna și soție sale Ningal, ea și personalul templului petreceau mult timp îngrijindu-i ritualic - spălând și îmbrăcând statuile, spălându-se înaintea procesiunilor, aducând ofrande de animale, alte produse, fabricând bijuterii și alte cadouri de vânzare la templu și ținând înregistrări astronomice precise ale fazelor lunii. Nu este clar dacă ea însăși ar fi efectuat unele dintre aceste observații astronomice sau erau mai mulți slujitori car efăceau asta 24 din 24 de ore.

Una dintre poeziile ei descoperite pe o tabletă se referă la faptul că propriile ei camere (partea „gipar” a complexului templului) erau locul de unde „urmărea trecerea lunii”. Limbajul sugerează simultan că personalul specializat („ei”) au făcut observațiile propriu-zise și că ea a avut un fel de rol intim în operațiune, deoarece cu toții se aflau în camera ei („camerele preotesei, acel altar princiar al ordinii cosmice sfinte”).

Pe lângă responsabilitățile sale cultuale și științifice, ea avea de supravegheat și o întreprindere agricolă considerabilă. Titlul ei de „en-preoteasă” se referea la capacitatea sa de a supraveghea fecunditatea pământului și conducea o adevărată armată de fermieri, pescari, păstori și alți administratori de animale.

Abundența incredibilă produsă de o fermă atât de mare a îmbogățit templele, atât de mult încât acestea au jucat și rolul de bănci, acordând împrumuturi substanțiale persoanelor fizice și regilor. Și pe lângă responsabilitățile sale manageriale acasă, ar fi trebuit să mențină relații cu alte temple din valea mesopotamiană ca un fel de „ambasador al bunăvoinței” itinerant al Nannei (și, posibil, al tatălui ei, Sargon).

 

 

Sursa: https://scientificwomen.net/list

.

Măsurători corecte

 

 Eram în clasa a IV-a  când ni se cereau compuneri în care să ne descriem cel mai bun prieten. Atunci am scris, eu despre mine. Țin minte că  cei mai mulți colegi erau nerăbdători să se regăsească în compunerile celorlalți de aceea ora era așteptată cu multă înfrigurare și a fost prima mea ceartă serioasă cu colegul de bancă. La 10 ani, trebuia să arăți și să oferi o anumită fidelitate și reciprocitate celor din jur. Acum îl identific ca un fel de punct de plecare în introspecție. De atunci,  am studiat mult despre lumea din mintea noastră, despre copilul interior, despre prietenul imaginar, despre cel ce ne însoțește mereu, cel ce nu poate fi schimbat, pierdut sau înlocuit. Azi, îl văd, mă privește din  oglindă, mă însoțește în tăcere, ezită mai mult în momentele grele, își ridică sprâncenele a mirare atunci când mă vede cu nerăbdări sau măști false, respiră cu mine atunci când lumea îmi este tăcută și scoate la mine limba atunci când disprețuiesc pe cineva pe ascuns. Ba chiar înjură în momentele de mare tensiune cu un așa vocabular divers de mă lasă mască. Am crescut împreună și am aflat că nu este nici partenerul pe care-l iubești și nici prietenul care te consolează. Mult mai târziu în momentele noastre de tainică intimitate mi-a împărtășit, văzându-mă obosită după atâtea căutări, că iubirea pe care o caut, nu pornește din exterior, este vocea din interior care așteaptă să fie auzită. Și eu, proasta de mine, adesea mă luptam cu ea. Vorbesc de iubirea ca formă de fidelitate și mai ales de acceptare a copilului speriat care ai fost, a celui care la un moment dat la răscruce și s-a oprit din visare. Chiar și a celui care nu știe care e drumul drept, a celui căzut sau care ei bine, nu știe cum să-și vindece rănile.

 Ca o continuare, m-a frământat relația dintre ”a fi” și ”a avea”. Oh prieteni râdeau de mine. Pe la ședințe, chiar mi se spunea: ”și acum să vedem părerea lui Ivone, ce găselnițe mai are ea despre a ”fii” și a ”avea” în probleme uneori minore sau alteori foarte departe de aceste subiecte esențiale.

 Dacă stau să mă gândesc aceste două aspecte, mă însoțesc, în reflecțiile mele zi de zi. E o obișnuință de ani de zile. Îmi spun că mulți dintre cei din jur petrec o viață verificând ce cred ei că le lipsește. Fac liste, vorbesc cu specialiști, ascultă și cer sfaturi despre rolul lor, despre recunoaștere în jur, adică despre validare cum i se mai zice, despre relații  și interconectări, despre scop. Totuși nu acordă așa multă importanță la ceea ce cred eu că este de cea mai mare importanță: întrebarea care se leagă nu de ce putem realiza ci mai ales ce devenim, în urma realizărilor noastre.  

Pentru că ”a fi” înseamnă caracterul pe care ni-l construim mereu și mereu conștienți fiind, că tot ce ”avem”  poate fi risipit, pierdut, înlocuit. 

Îmi spun acum că urmărindu-ne eul interior și această stare ambivalentă dintre ” a fi” și a ”face” ( ”a deveni” a ”avea”) aceasta este adevărata maturitatea. Înseamnă să avem autonomie în viață.  Într-un fel să  încetăm să mai măsurăm viața prin ceea ce acumulăm și să o evaluăm doar prin ceea ce alegem să întruchipăm în fiecare zi. 

 Am scris aceste cuvinte în zorii zilei. Îmi iau o clipă de răgaz. Închid ochii, stau în tăcere, respir încet, privesc în  interior și descopăr vocea care mă cheamă de tare mult timp și care până la urmă mă invită acasă.

Și când deschid ochii, mă descopăr plină de uimirea pentru o nouă zi și nici nu știu cum să-i zic: de o anume dulceață că sunt vie.

 

. 

 

Tapis de fleurs ( covoarele de flori din Bruxel)

2026

                                                                            2024

Covorul de flori (Tapis de fleurs) este un eveniment bienal la Bruxelles în care florarii din Belgia ”țes” o tapiserie asemănătoare covorului din begonii sau dalii colorate. 

 

În fiecare al doilea an, organizatorii selectează o temă. Aceste teme sunt atent alese cu referire la istoria Belgiei și în special a Bruxelles-ului, evidențiind rolul acesteia în Europa și în comunitatea internațională, fie prin comemorarea unor evenimente, fie prin cinstirea unei țări gazdă (ex. Franța, Turcia, Japonia, Mexic etc.).

 

În 1971, prima temă a covorului a fost „Arabesques”. Un arabesc este un ornament realizat din plante stilizate, repetate și împletite artistic. 

 

 În 1976, a doua temă a covorului a fost „Anul peisajelor, parcurilor și grădinilor”. 

 

 În 1979, mileniul Bruxelles-ului a fost sărbătorit cu un al treilea covor reprezentând sfântul patron al orașului Bruxelles, Sfântul Mihail , însoțit de denumirea latină contemporană a Bruxelles-ului, Bruoscella. 

 

În 1980, pentru a sărbători cea de-a 150-a aniversare a Belgiei, covorul a fost împodobit cu stema Belgiei. 

 

În 1986, covorul prezenta stema orașului Bruxelles, cu Sfântul Mihail ucigând diavolul, încoronată cu inscripția latină Bruxella Civitas Brabantiae. 

 

În 1988, modelul a fost inspirat de covoarele din provincia chineză Xinjiang. 

 

În 1990, covorul a fost dedicat lui Wolfgang Amadeus Mozart pentru a comemora „Anul Mozart”, împlinirea a 200 de ani de la moartea compozitorului. 

 

În 1992, covorul a celebrat rolul orașului Bruxelles în Comunitatea Europeană, precum și aniversarea a 500 de ani de la descoperirea Americii de către Cristofor Colomb. 

 

 În 1994, pentru a marca 50 de ani de la eliberarea Bruxelles-ului, covorul a fost dedicat eliberatorilor, cu traseele celor două regimente britanice și Brigada Piron, primul Grup Independent Belgian, apărând alături de armele Bruxelles-ului. 

 

În 1996, covorul a fost conceput ca o grădină formală franceză, cu design inspirat din Renașterea flamandă . 

  

În 1998, covorul a fost inspirat de desenele geometrice festonate de pe covoarele triburilor semi-nomade din nord-estul Turciei. 

 

În anul 2000, pentru a sărbători noul mileniu și pentru a aduce un omagiu orașului Bruxelles, covorul a reprezentat o masă antică încrustată acoperită cu un alear de masă din dantelă de la Bruxelles . 

În 2002, covorul amintea de grădinile Palatului Versailles și a fost împodobit cu fântâni. 

 

 În 2004, covorul sa inspirat din Art Nouveau . Bruxelles a fost unul dintre marile orașe europene pentru dezvoltarea stilului în anii 1890 și începutul anilor 1900.

 

 În 2006, covorul a avut ca temă Evul Mediu și alchimia, deoarece clădirile de pe Grand-Place își au rădăcinile în această perioadă. 

 

În 2008, covorul a fost inspirat de fabrica Savonnerie , cea mai prestigioasă fabrică europeană de covoare cu noduri, reprezentată prin modelele și culorile franceze din secolul al XVIII-lea. 

 

În 2010, covorul a onorat președinția belgiană a Uniunii Europene și Herman Van Rompuy , primul președinte al Consiliului European, cu imagini cu simboluri belgiene istorice alături de sigla UE. 

 

 În 2012, covorul a expus culorile Africii, inspirate de țesături tradiționale, costume tribale și scuturi pre-coloniale. 

 

În 2014, covorul a adus un omagiu celei de-a 50-a aniversări a imigranților turci imitând kilim-urile de renume mondial. Turcii au venit în Belgia în 1964 , când ambele ţări au semnat un tratat bilateral de primire a imigranţilor în timpul boom - ului economic. 

 

În 2016, covorul a afișat un design japonez pentru a sărbători 150 de ani de prietenie dintre Belgia și Japonia. 

 

În 2018, covorul a prezentat elemente culturale din statul mexican Guanajuato, inclusiv simboluri din culturile Chupícuaro , Otomí și Purépecha. Pe lângă begonii, covorul includea dalii, floarea națională a Mexicului.

 

 În 2020, evenimentul a fost anulat din cauza pandemiei de COVID-19 din Belgia. 

 

În 2022, pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a evenimentului și cea de-a 22-a ediție, modelul a fost un semn de cap la primul design din 1971. Toate elementele acestui prim design au fost prezente, inclusiv Sfântul Mihail și Leul Belgicus . 

 

În 2024, covorul s-a îndepărtat de tradiție, prezentând dalii Campine în loc de begoniile obișnuite. Modelul a fost inspirat de arta stradală și a folosit metafora rizomului plantei pentru a ilustra diversitatea Bruxelles-ului și interconexiunea dintre cartierele sale.

 

Acum în august 2026 (13 - 16 august), covorul floral belgian revine în piața Grand-Place, (monument istoric UNESCO). Această instalație artistică efemeră, bienală, va acoperi o suprafață impresionantă de 70{m}x 24{m} și este asamblată meticulos folosind aproximativ un milion de flori vibrante, predominant daliile. 

 

Serile oferă un spectacol spectaculos de sunet și lumini care luminează mozaicul floral. Puteți să vă plimbați gratuit pe perimetrul covorului. Mergeți dimineața devreme (8:00-10:00) pentru a evita mulțimile și a vă bucura de o iluminare mai blândă pentru fotografii sau puteți urca în balconul Primăriei pentru o vedere panoramică, a întregului design. 

 

Evenimentul din acest an este dedicat promovării dialogului dintre Belgia și Japonia, pentru a marca cea de-a 160-a aniversare a relațiilor diplomatice dintre cele două țări.

 

Designul? „Marele Val din Kanagawa” de Hokusai, reimaginat în peste 500.000 de dalii de artistul japonez Hiro Sugiyama și colectivul său, Enlightenment.

 

Și o noutate majoră: pentru prima dată, un al doilea covor cu flori va fi instalat la Bourse, inspirat de hamei - un simbol al patrimoniului berii belgiene.

 https://www.flowercarpet.brussels/en

Unguentul Alceea și povești despre nalbe

  

Azi o poveste simplă dar cu temeni științifici care îți încurcă limba-n gură 

 

În liniștea mănăstirilor medievale, unde rugăciunea era leacul și pământul era o carte sacră de descifrat, Cavalerii Templieri păzeau un secret terapeutic ce unește credința, herbalismul (medicina botanică) greco-roman și știința arabă: ”Unguentul Alcea” adică mai simplu unguentul făcut din nalba de grădină.

 

Pentru omul din Evul Mediu, nalba și cicoarea (surori din punct de vedere botanic adică Malva și Althea) nu a fost plante de admirat pur și simplu. Înalte, întinzându-se spre cer cu florile lor în cele mai vii culori, în mânăstiri aveau un rol mistic întruchipând verticalitatea ca urcuș spiritual și ca puritatea ce învinge ”corupția” cărnii. Călugării războinici ”citeau” în constituția plantei moliciunea catifelată a frunzelor sale comestibile dar și vâscozitatea rădăcinilor fierte și băute ce aduceau semnătura divină a compasiunii și a ușurării. Nalba și preparatele din aceasta au fost folosite îndelung mâncate sau băute ca să înmoaie inimile tari, fie făcute alifie ca să vindecă trupurile rănite de lame și alte probleme microbiene ce făceau carnea să putrezească în deșertul Țării Sfinte și în campaniile îndelungate ale cruciaților.

 

Dar în spatele voalului mistic al miraculosului unguent se ascundea o intuiție biochimică extraordinar de riguroasă, șlefuită în laboratoarele spitalelor lor din mânăstiri. Secretul eficacității acestui balsam sta în extracția sinergica a principiilor active ale plantei, transportate în grăsimi animale (seu sau untură) și în adaosul de ceară de albine.  Procedeul e asemănători cu ceea ce am citit cândva în cartea ”Parfumul„ de Patrick Suskind unde plantele sunt înfășurate la rece în grăsimi animale pentru o perioadă stabilită de timp.

 Fitoterapia modernă confirmă ceea ce templierii au văzut empiric pe câmpul de luptă. Rădăcinile și frunzele de ”althea” sunt bogate în mucilagine (până la 25%), complexe macrocelulare de rhamnogalatturonani și arabinogalattani. Atunci când sunt aplicate pe pielea deteriorată, acești polimeri hidrofili formează un hidrogel protector. Este o adevărată „a doua piele” biologică care izolează rana de agenți patogeni externi și menține hidratarea celulară, accelerând mitoza și recuperarea organismului. Într-o vreme când nu existau medicamente antibilotice acest unguent pus pe rană era diferența între viață și moarte. 

 

Templierii au folosit unguentul pe arsuri, răni mari și ulcere infectate. Astăzi știm că flavonoidele (ca tilirosidul) și acizii fenolici găsiți în nalbă acționează ca inhibitori puternici ai citokinelor proinflamatorii, oprind stresul oxidativ al țesuturilor. Mucusul vegetal stimulează ușor activitatea fagocitară a macrofagelor, accelerând purificarea țesuturilor necrotice din rană, fără a provoca iritația tipică a altor remedii medievale mai agresive pe bază de metale sau rășini care deveneau caustice. Eh acum v-ați lămurit? 

 

Pregătit în zilele lunii iunie unguentul templierilor nu numai că vindeca carnea sfâșiată de fierul sabiei, dar și restaura și integritatea trupului soldatului, destinat ca templu al Duhului Sfânt. Un remediu cu care botanica sacră a precedat, cu o precizie uimitoare, mecanismele dermatologiei moderne regenerative.

 

***

Plantarea nalbei (în special Malva neglecta sau Althaea officinalis) în apropierea toaletelor exterioare și utilizarea frunzelor sale ca înlocuitor pentru hârtia igienică sunt practici tradiționale în triburile de indieni nativi americani. Această legătură se datorează texturii catifelate a frunzelor și conținutului bogat în mucilagii, care oferă o suprafață fină, răcoroasă și calmantă.Triburile de nativi americani (precum Navajo, Cherokee și Iroquois) nu foloseau nalba doar în acest scop sanitar, ci și pentru beneficiile sale medicinale. Se spune că oamenii, chiar și cei nou sosiți într-un trib, se rușinau să întrebe unde este toaleta. Așa că plantarea în fața acelor construcții a unor plante reconoscibile făcea ca întrebarea să nu mai aibă rost și fiecare găsea drumul spre wc, fără să  fie stânjenit. 

 

***

Pentru oamenii din generația mea, orășeni, una din bălăriile cu care ne jucam era nalba. Florile de pus în păr și făcut coronițe și semințele, ”turtițele” cum le numeam erau vânate și degustate.... la fel ca zarzărele și corcodușele ...

 

Frunzele mai mari dar fragede se folosesc și în bucătărie. Frunzele şi florile tinere au un gust plăcut şi se pun în salate sau în mâncare. Din frunzele de nalbă se mai fac şi astăzi în unele părţi ale lumii chifteluţe vegetariene. În orient, în special în Maroc sau Israel, sunt consumate în reţete alături de orez sau pur şi simplu călite în unt drept garnitură. Seminţele sub formă de turtițe sunt mâncate direct de copii şi conţin 20% proteine şi 15% grăsimi vegetale, ceea ce le face foarte nutritive.

 

Frunzele de nalbă sunt bune și de înfășurat sărmăluțe. Niște sărmăluțe tare migăloase. Frunzele, tulpinile și florile sale comestibile pot îmbogăți salate, supe și tocane, conferind o aromă subtilă și o multitudine de avantaje pentru sănătate meselor de zi cu zi.

 

Când întâlnești o nalbă află că este cel mai bun exemplu cum omul poate învăța de la natură, nu rămânând doar un martor pasiv.Poartă-i respect!

 

. 

O astfel de combinație nu ați mai experimentat:

Salata de frunze și flori necultivate din

1) frunze tinere de pătlagină, frunze tinere de melisă, frunze tinere de limba mielului și frunze tinere de coada șoricelului.

2) flori comestibile de nalbă sălbatică, petale de mac, mușețel, flori de trifoi roșu și trifoi alb.

3) cireșe, vișine și zmeură

4) sosul este un amestec din oțet de lavandă/miere/ulei de măsline.

 https://www.facebook.com/massimonenellaflora/posts/pfbid02LmihVnJijwpx5VjNtLQxDX4mZixiBrBui1wgAD991AjRGme3Mi1eMu4DaF7YWaFql

Filira

 

În mitologia greacă Filira (Philyra) a fost o oceanidă, una dintre cele 50 de fiice ale titanilor Ocheanos cu Thetis. Filira a avut trei copii cu Cronos, pe cunoscutul centaur Chiron, pe Dolops și Aphrus. Se știe că Cronos era la fel de afemeiat și libertin ca mai târziu, fiul său Zeus. Și la fel ca Regele Zeilor, acesta avea o soție geloasă, pe Rhea (Gea). Când Croson s-a îndrăgostit de frumoasa oceanidă a fost prins în flagrant de nevastă. Așa că nedorind șcene de gelozie s-a transformat într-un cal și și-a luat picioarele la spinare. Filira, a rămas însărcinată și l-a născut pe Chiron: jumătate băiat, jumătate cal iar atunci când și-a văzut nou-născutul, considerându-l monstruos a fost și dezgustată, și rușinată, așa că i-a cerut tatălui ei, lui Ocheanos, să o preschimbe într-o formă antropomorfă. Zeii s-au sfătuit și au transformat-o într-un tei (Tilia cordata) . De fapt într-un copac de genul feminin, un copac sacru pentru cei ce acceptau cultul Afroditei.

Teiul în antichitate este considerat un principiu feminin prin excelență încât poate insufla feminitate chiar și bărbaților: Se spune că în Persia trăia un trib de bărbați care o jigniseră pe Afrodita. Zeița i-a pedepsit lipsindu-i de masculinitate, acordându-le puterea de a prezice viitorul din scoarța teilor. Această poveste relatată de Herodot amintește de tradițiile șamanice siberiene în care, pentru a atinge planul divin, șamanii bărbați trebuiau să îmbrățișeze universul feminin, să ”devină femei”, să comunice cu zeița, chiar și prin deghizări și utilizarea rituală a plantelor consacrate ei, și apoi să-și facă divinațiile din trei fâșii de scoarță de tei înfășurate între degete.

Teiul, copacul este foarte longeviv și poate ajunge la 40 de m și la o mie de ani; este un copac maiestuos, cu un trunchi puternic și robust. Are ramuri mari, lemnoase, pe care produce multe ramuri mici în fiecare an, rezultând un frunziș foarte dens. La umbra sa, înțelepții satului conversau, iar un tei mare era adesea piesa centrală a unei localități. Din tei (țesutul trunchiului dintre scoarță și lemn) se fabrică hârtie și rogojini, iar scoarța era folosită pentru a face frânghii (folosind un proces de pieptănare similar cu cel folosit pentru cânepă).

În iunie, teii infloresc, provocând un disconfort considerabil persoanelor alergice. Acesta este momentul pentru a culege inflorescențele elegante și parfumate. Ceaiul de tei este la fel de faimos în Spania ca mușețelul în alte țări și are proprietăți prețioase. O infuzie de flori de tei înainte de culcare promovează odihna, îmbogățește visele, relaxează membrele și calmează nervii. Să nuuităm și de limonada din inflorescențe sau de băutura fermentată ( la fel ca socata) din flori de tei.

O altă utilizare tradițională este ca un ușor sudorific. Transpirația, știm deja elimină toxinele, promovează schimbul de căldură corporală și este adesea o modalitate bună de vindecare la primele simptome ale unei boli. Într-adevăr, transpirația, contrar percepției moderne, este sănătoasă și îmbunătățește semnificativ echilibrul nostru metabolic. Astăzi, ne gândim la transpirație cu scârbă și disconfort. Dezgustul față de o funcție fiziologică atât de importantă nu poate și nu ar trebui să fie experimentată ca o incomoditate. Prin transpirație, de exemplu, ne exprimăm stările de spirit la un nivel perceput ca instinctiv de cei din jurul nostru sau ne eliberăm hormonii în aer, astfel încât aceștia să ajungă la nările partenerului nostru.

Marinarii bătrâni din multe porturi (e un proverb din Liguria) povestesc cum în bordelurile unde se amesteca omenirea erau preferați tovarăși mai „aromatici”, din „în cartierele unde soarele bunului Dumnezeu nu strălucește” pentru că erau mai sănătoși.

Azi transpirație ne este ”blocată” sau mascată prin parfumuri sau deodorante, dar dacă stăm să ne gândim acesta este un fel de a distruge un anume fel de comunicare mult mai direct și mai natural.