Râsul florilor de piersic - anteza

Azi o să învățăm sau o să ne reamintim de un cuvânt interesant din botanică: anteza. 

 Calendarul micro-anotimpurilor - nel, shichijūni kō e o formă de măsurare a timpului altfel decât îl știm noi. Originar din China, în urmă cu peste două mii de ani, acesta a fost adaptat și adoptat în Japonia în perioada Edo. Așadar timpul nu este împărțit în 4 forme cumva egale (anotimpuri) ci în mici grupări de zile considerate praguri obligatorii pe care le observi în natură. Fiecare sezon durează 5 zile (72 x 5 = 360). Ei consideră că în cinci zile lumea se schimbă și devine diferită.

Umbrele își schimbă poziția. 

Lumina crește semnificativ. 

Rândunelele se întorc.

Râde floarea de piersic. 

În calendarul tradițional japonez există aceste 72 de micro-sezoane iar unul dintre ele aproximativ  între 10 și 15 martie stabilește momentul când se deschid primii muguri de flori de piersic, pentru care au un nume special: ei spun că floarea de piersic începe să râdă. Anumite temple au (încă) custozi a căror meserie de grădinar este de a urmării deschiderea florilor de-a lungul anilor. Există generații de grădinari custozi, gardieni ai înflorii ( un articol extrem de interesant, mai jos). Ei nu urmăresc  deschiderea totală a florilor ci  anunță începutul procesului de înflorire, momentul când se deschid primii muguri. Nu urmăresc maxima înflorire ci primele flori. Și asta se face cu anumite ritualuri și uneori se anunță  pe canalele media ca și starea vremii. 

Înțelegeți cât de spiritual e acest calendar cu cele 72 de anotimpuri ale efemerului? În cinci zile lumea se schimbă semnificativ, vizibil, ea devine puțin mai diferită decât cea știută azi.

Când botaniștii descriu înflorirea piersicului, vorbesc despre anteză, deschiderea florii, despăturirea petalelor din stare de boboc, una câte una. Științific ”anteza” este procesul morfofiziologic care duce la înflorirea plantelor.

 

 

Japonezii spun lucrurile mai simplu: floarea de piersic începe să râdă. Aceasta nu e o metaforă pe care o aplică tuturor florilor. Râsul este ceva care se întâmplă din interior spre exterior. Râsul acesta floral, este timpul florii care înflorește în frig, în condiții vitrege,  înainte ca lumea să fie gata să înțeleagă, să accepte. Râsul e un act de rezistență. Râsul, la japonezi e și o cale filosofică. Imaginează-ți o secvență naturală, când deja lumina a crescut, insesizabil pentru noi dar suficient pentru plante. ”Râsul” piersicii este curaj zilnic și în același timp  o ierarhie milenară. Este bucuria pentru că mai întâi cineva, și în cazul nostru floarea de  piersic, trebuie să înflorească în frig, înfruntând condițiile vitrege. 

 

Când observi acest fenomen știi deja, după ciclicitate că urmează alte înfloriri. Înflorirea deplină care este spectaculoasă. Te lasă fără grai. Chiar dacă frumusețea durează doar o clipă (sau cinci zile). Am mai urcat o treaptă pe scara transformărilor. Imaginați-vă că floarea de piersic râde.

 

Câtă deosebire și speranță este în acest mod de a privi și proverbul atotștiut de noi, oarecum trist și  restrictiv, care spune: ”cu o floare nu se face primăvară!”    

Ca să înțelegem semnificațiile trebuie să știm că există și detalii specifice în mitologia niponă, până la urmă curioase pentru noi: piersicul nu este doar o floare de primăvară. În mitologia povestită în Kojiki (anul 712), zeitatea Izanagi, alungă spiritele rele ale lumii morților aruncând în ei cu piersici. De atunci piersica a fost considerată un simbol al protecției.

 

Țineți minte, un copac înflorit te face să râzi. Râsul speranței, ține departe  ceea ce nu trebuie să intre în simțurile noastre. Râsul elimină povara și greutatea anxietăți, refulărilor, frustrărilor.

 

Așa că azi dacă ai timp, observă un copac cu muguri dolofani, sau dacă nu ai în drumul tău așa ceva, o culoare plăcută sau o rază de lumină sau un sunet care schimbă și te schimbă. Sau un copil care zâmbește, o pasăre care cântă, un om în jur. 

Dacă ziua de ieri ți-a fost grea, și uneori așa e pentru mulți,  permite-ți să îți fie azi mai ușor. Să nu uiți asta! Este următorul pas! Mereu. Dacă ai în jur oameni  care au o viață grea sau incompletă, povestește-le despre floarea de piersic care râde. Întotdeauna  râd cele care înfloresc primele în frig, fără exemplul cuiva.

 

Într-o poveste foarte cunoscută, se spune că celebrul poet de haiku-uri, Matsuo Bashō, l-a rugat pe un prieten să-i rupă o ramură de piersic înflorită. Nu ca să o păstreze ci ca să păstreze acest gest primăvăratic în minte. O ramură înflorită, între doi oameni care au mers mult împreună. Florea de piersic care ”râde” devine un cadou atât de simplu. O ramură, un zâmbet, un moment care nu are nevoie de explicații. 

 

”O ramură de piersic a înflorit

Păstreaz-o pentru mine.

companion al bătrâneții.”

Matsuo Bashō

 

Bashō a scris acest haiku în ultimii ani ai vieții. 

 

Uitați-vă după copaci care înfloresc azi. Nu deplin ci câte o floare doar, la început. Rețineți floare care are curajul de a înflori prima și că acest lucru este un prilej de a râde. Poate învățăm despre râsul plin de bucuria transformării și nu despre râsul punitiv, educativ, jignitor.   

 

Azi, e o zi când copacii pot râde. Totul e să-i observați.  Nu întrebați de ce. Dacă poți, râzi și tu. Chiar  un pic.

 

https://www.olivierrobert.net/post/japan-the-72-seasons-celebrating-the-ephemeral-beauty-of-nature  

 

 

 https://www.ninjakotan-travel.com/post/four-seasons-japan-24-sekki-and-72-microseasons

 

 https://www.bbc.com/travel/article/20250422-japans-97-year-old-cherry-blossom-guardian

 

 https://www.facebook.com/laspadaeilventaglio/posts/pfbid0DuGvdUiCvdW36JEcXN1D76gtYegD1k2DtvQERwyiytzV7AqSspjmnrroj4C3Mc2Cl

Sonetele siciliene ale ”Notarului”

 

Dacă ești cititor de poezie să ști că de fiecare dată când citești un sonet de Shakespeare, Petrarca sau Pablo Neruda, citești ceva ce își are originea într-un birou de notar din Sicilia. Nu este o exagerare și iată povestea:

Suntem în prima jumătate a secolului al XIII-lea, la curtea lui Frederic al II-lea din Palermo. Unul dintre funcționarii imperiali, un notar pe nume Jacopo da Lentini, (originar din Lentini, în provincia Siracuza), începe să scrie poezie printre actele oficiale.

Și în timp ce face acest lucru - probabil o poezie fără prea multe pretenții spun acum cercetătorii, inventează o formă metrică complet nouă, cu formă fixă, structurată pe 14 versuri, de obicei repartizate în două catrene (cu rimă îmbrățișată) și două terține (cu rimă liberă sau organizată) numită sonetto ("cântecel") și știută de noi ca sonet.

Jacopo da Lentini, pe care istoria îl amintește pur și simplu ca ca „Notarul”, a lucrat la Magna Curia între 1233 și 1240. I se atribuie aproximativ 40 de compoziții: cântece, balade. Dar mai presus de toate, el compune sonete. Dintre cele 35 de sonete atribuite întregii Școlii Siciliene, el a scris 22. Cred că murea de plictiseală, acolo ca notar oricum nu e considerat un ”poet profesionist”.

Se știe că Frederic al II-lea transformase Palermo într-unul dintre cele mai avansate centre intelectuale din Europa, iar curtea sa a găzduit oameni de știință, filozofi, juriști și poeți care scriau în limba siciliană culta și nu în latină. A fost un experiment lingvistic și literar fără precedent în Italia.

Jacopo a fost liderul timpului său, recunoscut. Codexul Latin Vatican 3793, unul dintre cele mai importante manuscrise italiene medievale, începe cu cântecele sale exprimând măiestria sa incontestabilă în rimare. Dante Alighieri, în De Vulgari Eloquentia, l-a citat pe Jacopo da Lentini ca exemplu de poet vernacular „clar și plin de ornamente”, lăudându-i pe sicilieni ca pionieri ai literaturii în limba italiană. Și în Divina Comedie, în Purgatoriu, Cântul XXIV, tot Dante îl amintește numindu-l pur și simplu „Notarul” - ca și cum toată lumea ar fi trebuit să știe deja despre cine vorbește. Pentru Dante, Jacopo a fost punctul de plecare. Nu un precursor minor ci fondatorul.

Astăzi, sonetul este cea mai folosită formă poetică din istoria literară occidentală. Shakespeare a scris 154. Petrarca a scris peste 300. Neruda, Rilke, Borges, Seamus Heaney - toți au folosit acea structură precisă pe care un funcționar imperial sicilian din secolul al XIII-lea o dezvoltase între o procură și o învestitură feudală.

 

Nimeni nu știe exact când s-a născut sau a murit Jacopo. Datele variază între 1210 și 1260, reconstituite din actele notariale semnate de el însuși. Jacopo a fost un om care a lăsat foarte puține urme biografice dar și-a lăsat amprenta asupra fiecărei poezii de dragoste scrise în ultimele opt secole.

imagine. El e ”notarul„ alături de un trubadur.

Cum ne ”ucidem” timpul

 

”Îmi plac ceasurile

pentru că ele măsoară ceea ce nu este.” 

                          Nichita Stănescu

 

Din postarea de față cred că se înțelege cât de mult mi-a plăcut cartea lui Erich Fromm ”Arta de a iubi”, nu? Are un capitol despre relația noastră cu timpul unde spune că: 

 

"Omul modern crede că își pierde timpul, când nu face lucrurile în grabă; totuși nu știe ce să facă cu timpul pe care îl câștigă, decât să-l ”omoare”.

 

Eu tot scriu și-mi pun în gând AMR-uri adică scad zile până la o anumită dată, câțiva s-au plictisit să le tot evoc așa ceva dar alții au devenit curioși. Iar azi dis de dimineață, mă gândeam din nou cât de ironică este relația noastră cu timpul? De ce? Pentru că ”economisim” timpul dar mai apoi îl ”dăm” pe prostii sau îl oferim proștilor. Te plantezi în fața unui ecran de cele mai multe ori sau te dedai nemulțumirii.

 

Ei bine, Fromm folosește termenul „ucidere a timpului” atunci când ne umplem timpul liber cu activități fără sens, în loc să ne implicăm în activități care ne îmbogățesc viața. Hai să fim cinstiți și să ne enumerăm acele „ceva”-uri de care nu te dezlipești într-o zi dar pe care le uiți a doua zi.

Oare nu e mai bine să încetinim, să reflectăm asupra semnificației vieții noastre și să luăm în considerare cum ne putem folosi timpul semnificativ. Omul modern este obsedat de viteză și productivitate, dar nu știe să profite la maximum de timpul „salvat”. Știți, îmi spun mereu, femeile nu mai spală la copaie o zi întreagă, au salvat acest timp pe care ar trebui să-l folosească în dezvoltarea lor. 

 

În cartea ”Arta de a iubi” Fromm scrie despre o observație cu care sunt total de acord conform căreia omul modern crede că „pierde” ceva atunci când nu face lucrurile rapid și vorbește despre obsesia noastră pentru eficiență. Sau mai bine zis obsesia să fim văzuți ca eficienți, mereu, la orice oră. E un amestec de valori vechi și noi pe care le-am amalgamat pentru că trăim într-o eră în care viteza este sinonimă cu succesul și progresul. În majoritate zilei ne agităm fără rost și le arătăm celor din jur asta, lucru care ne stresează peste măsură. Trec zile, poate luni în care nu găsești de cuviință să îți faci timp să reflectezi sau să apreciezi momentele de liniște.

 

Eu, v-am spus, sunt într-o perioadă de post iar primele zile ale postului de anul acesta parcă mă fac să înfloresc. Nu reduc postul la ”reținere și dietă specială” ci mă bucur mai ales de perioada de reflecție în care încerc să îmi verific și să îmi înțeleg semnificațiile anului și nu raportul dintre mine și eficiență. Peste 13 zile voi intra într-un nou an. Acum tot (vă) repet, e un moment de înnoiri și înmuguriri. Asta înseamnă că în loc să văd timpul ca pe „ceva care trebuie umplut”, o să îl înțeleg ca pe un ”dar de a fi trăit”. Clipă de clipă.

 

PS Aici mai sus este imaginea mea de pudel, cu claia de păr creț făcut permanent, conformă modei din anii 80. Mda, nu știu de ce nu zâmbeam... o vreme pe când credeam că timpul e aliatul meu și este nelimitat.

.. 

Eroul cu o mie de chipuri sau de ce ne plac poveștile

 

De ce ne plac poveștile?

”Mitologia deține o putere transformatoare profundă, acționând ca o oglindă a psihicului uman, modelând tipare de gândire și oferind „hărți ale vieții”. Aceste narațiuni străvechi, dar active, îi ajută pe indivizi să navigheze prin luptele personale, să găsească un sens profund în viața de zi cu zi și să treacă prin „provocările” vieții. Prin conectarea experiențelor personale la arhetipuri universale, cum ar fi Călătoria Eroului, miturile oferă un cadru pentru vindecare și „auto-descoperire”.

Aspectele cheie ale puterii transformatoare a mitologiei includ:

1) Călătoria Eroului ca o hartă personală: Miturile oferă un șablon pentru navigarea etapelor vieții personale, încurajând indivizii să părăsească zona lor de confort, să se confrunte cu provocările și să se întoarcă transformați.

2) Arhetipuri și perspective psihologice: Personaje precum Mentorul, Umbra sau înșelătorul( Vicleanul, Răul, Trădătorul) permit indivizilor să își înțeleagă propria dinamică interioară, transformând „disperarea” personală în narațiuni „simbolice” ușor de înțeles.

3) Vindecarea și reconcilierea conflictelor: Miturile acționează ca „instrument terapeutic” ce „oglindește suferința și destinul nostru”, ajutând la „reconcilierea contradicțiilor interioare” și la promovarea „rezilienței”.

4) „Urmărește-ți fericirea”: Așa cum au fost popularizate de Joseph Campbell, miturile încurajează indivizii să-și găsească „adevărata cale” și să „trăiască cu un scop”.

5) Conexiune culturală și universală: Prin explorarea „poveștilor comune din diferite culturi”, indivizii pot „promova empatia” și se pot simți conectați la o „experiență umană” mai amplă.

”În esență, „mitologia nu înseamnă găsirea de răspunsuri, ci experimentarea minunilor și misterului vieții”.

„Mitologia este aparent contemporană cu omenirea. De când am putut urmări dovezile fragmentate, împrăștiate și cele mai vechi ale apariției speciei noastre, au fost găsite semne care indică faptul că scopurile și preocupările mitologice modelau deja artele și lumea lui Homo sapiens.” Astfel de dovezi ne spun ceva, în plus, despre unitatea speciei noastre, căci temele fundamentale ale gândirii mitologice au rămas constante și universale, nu numai de-a lungul istoriei, ci și pe întreaga durată a ocupării Pământului de către omenire.” Joseph Cambell

„Mitul nu este o modalitate complicată de a vorbi despre ceva perfect simplu, cum ar fi adunarea ultimului snop pentru plantarea de anul viitor, sau un fel de versiune costumată a astronomiei. Este cel mai simplu și mai puternic limbaj pentru a vorbi despre ceea ce este obscur în legătură cu viața - Adâncurile sale Sacre Ascunse.” Cele mai profunde experiențe umane care trezesc sentimente de uimire și admirație extraordinare și care vin sub formă de sclipiri de inspirație ce lasă o urmă pentru tot restul vieții și marchează multe alte vieți, acestea fac obiectul mitului și nu pot fi exprimate altfel decât printr-o perspectivă mitică asupra Naturii, Corpului, Culturii, Cerului, Modelului, Numărului, oricare sau toate fiind potrivite, atâta timp cât niciuna dintre ele nu este luată literal, ci este văzută din perspectiva Sufletului.” Joseph Cambell

....

”În aproape toate religiile lumii se găsesc mituri destul de similare despre creație, potop și așa mai departe. Apoi, există mitul zeului care moare și învie, care este comun unui număr de religii și filozofii religioase. Aceste mituri și motive comune, deși nu sunt în sine istorice, sunt totuși „expresii poetice ale... vederii transcendentale”

În naratologie și mitologie comparată , căutarea eroului sau călătoria eroului , cunoscută și sub numele de monomit , este modelul comun al poveștilor care implică un erou care pleacă într-o aventură, este victorios într-o criză decisivă și se întoarce acasă schimbat sau transformat.

Alte figuri anterioare, inclusiv psihanalistul Otto Rank și antropologul amator Lord Raglan , propuseseră concepte similare . În cele din urmă, studiile despre modelele mitologice ale eroilor au fost popularizate de Joseph Campbell , care a fost influențat de psihologia analitică a lui Carl Jung . Campbell a folosit ”monomitul” pentru a analiza și compara religiile . În cartea sa „Eroul cu o mie de fețe ” (1949), el descrie modelul narativ după cum urmează:

Un erou se aventurează din lumea obișnuită într-o regiune a minunilor supranaturale: acolo se întâlnesc forțe fabuloase și se obține o victorie decisivă: eroul se întoarce din această aventură misterioasă cu puterea de a oferi binecuvântări semenilor săi. 

 

 

Teoriile lui Campbell privind conceptul de „monomit” au făcut obiectul criticilor din partea cercetătorilor, în special a folcloriștilor , care au respins conceptul ca fiind o abordare non-academică, suferind de prejudecăți de selecție a surselor, printre alte critici.

Mai recent, călătoria eroului a fost analizată ca un exemplu de intrigă simpatetică, o structură narativă universală în care un protagonist cu un scop precis se confruntă cu obstacole, le depășește și, în cele din urmă, culege recompense. Expresia „călătoria eroului”, folosită cu referire la monomitul lui Campbell, a intrat pentru prima dată în discursul popular prin intermediul a două documentare. Primul, lansat în 1987, The Hero's Journey: The World of Joseph Campbell , a fost însoțit de o carte însoțitoare din 1990, The Hero's Journey: Joseph Campbell on His Life and Work (cu Phil Cousineau și Stuart Brown, eds.). Al doilea a fost seria de interviuri fundamentale ale lui Bill Moyers cu Campbell, lansate în 1988 ca documentarul (și cartea însoțitoare) The Power of Myth . Cousineau, în introducerea la ediția revizuită a cărții The Hero's Journey, a scris că „monomitul este, de fapt, un meta-mit , o lectură filosofică a unității istoriei spirituale a omenirii , Povestea din spatele poveștii” Toate sunt de găsit pe internet doar să doriți să le accesați.

.Mai pe scurt un erou are de înțeles și străbătut mai multe etape:

Chemarea (misiune, scop, țel)

Pragul (hotărâre fermă, dedicare)

Gardieni ( resurse de orice fel)

Demoni (probleme, obstacole, provocări)

Biruința (realizarea scopului, îndeplinirea misiunii)

Întoarcerea (recunoașterea meritelor, exemplul personal)

Având aceste elemente, ne putem gândi la viața noastră: despre calea eroului sau calea victimei. Singura diferență este partea reală a practici, a încercării. Aceasta este diferența dintre eroi și non-eroi. Fiecare dintre noi ne simțim confortabil în rolul de spectatori.

Telenovelele, filmele de acțiune, talkshow-urile ne plac și ne impresionează. Să nu uităm că la rândul nostru avem și noi spectatori. Dacă nu le place ceea ce văd ”schimbă postul„ iar scenariul cel mai cumplit este să rămâi unicul spectator la filmul tău.

Dar asta nu are nimic a face cu eroul care ești tu!

Coșarii și norocul

Hai coșar, coșar
Prin oraș hoinar, hoinar
L-a văzut un om într-un car
Și s-a luminat
Hai coșar, coșar
Prin oraș hoinar, hoinar
El da omului vise noi
Oricând și oricui

 

 Ți-a ieșit coșaru-n drum
Și-ți închipui că de-acum
Griji, nevoi, necaz, durere
Se vor duce ca un fum
Când pe stradă-l întâlnești
Mulțumit ai să zâmbești
Fiindca omului îi place 
Ca să creadă în povești…

 

coșari români 
 

 În Anglia există o poveste foarte frumoasă despre coșari. Are părți asemănătoare cu povestea ”prinț și cerșetor”. Se spune că regele călare a fost salvat de un coșar care a stăpânit calul sperios. Coșarul se afla întâmplător pe stradă și de atunci acesta și toată bresla lui au primit pălării speciale asemănătoare cu un joben pe care exact ca în ”Prinț și cerșetor” nu erai nevoit să o ridici nici în prezența regelui. Era semn de noroc la nunți și botezuri să apară un coșar. Iar cel mai cunoscut coșar este cel din filmul (cartea) Mary Poppins.

 

  

Coșarii aduc noroc, se spune în toată Europa. Aduc noroc pentru că meseria lor te scapă de moarte și de incendii. Să nu uităm că totuși a fost o meserie periculoasă care a exploatat foarte mulți ani, copiii. Ca să intri pe horn trebuia ori să ai o statură micuță și elastică ori să folosești copii. Intoxicațiile, arsurile, fracturile sau chiar moartea, erau frecvente.

 

  

În Italia, există o paradă anuală a coșarilor, unde se întâlnesc oameni din întreaga Europă pentru a celebra acestă nobilă meserie Există și o statuie închinată coșarilor. Parada Coșarilor din Santa Maria Maggiore (VB) este punctul culminant al conferinței anuale a Coșarilor, un fel de sindicat european al acestora. 

 

Anul trecut parada la a 43 ediție, ce are loc în primul weekend din septembrie în Valea Vigezzo a avut peste 1.000 de coșari veniți din întreaga lume și aceștia au defilat purtând costume tradiționale și unelte istorice, celebrând istoria acestei profesii. 

 

Mai jos un link cu  video din 2025 unde apar și grupuri folclorice și fanfară. P elângă defilare și masa mare are loc și o ”simulare” pe acoperișurile orașului.

 

surse: 

  https://www.zdunskieopowiesci.pl/z-zycia-braci-kominiarzy/

 

 https://www.youtube.com/watch?v=YPAYqXaxf8c&t=578s

  

 https://www.youtube.com/shorts/GoAOoKMH4fE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Echilibru și atotștiința marelui grădinar de bloc

 

 

Din ”Caietele lui Leonardo da Vinci” care acum sunt digitalizate: 

 

Au fost descoperite o serie de de observații care au depășit zona artistică a marelui maestru. În caiete există studii atente despre cum cresc și cum este distribuită greutatea copacilor. Examinând modelele de ramificare ale copacilor, el a remarcat că grosimea totală a tuturor ramurilor la o anumită înălțime se potrivește adesea cu grosimea trunchiului de sub acestea. Acest lucru a însemnat că, pe măsură ce un copac se ”împarte” în rămurele mai mici, zona transversală combinată rămâne echilibrată în întreaga structură.

 

Un biolog sau un horticultor știu și că mărimea coroanei este egală cu mărimea răspândirii rădăcinilor. Pentru ”marele grădinar de bloc” acest lucru nu e important când plantează copacii pe lângă ziduri sau pe lângă alei. Sau îi  înghesuie cu alți copăcei. Acum când mulți copaci au fost răsturnați de zăpadă mă uitam și am descoperit și cauza acestui număr mare de dezrădăcinări. Este proasta gestionare a grădinarilor de bloc mereu a atoateștiutori când plantează prost copăceii, arbuștii și florile alandala și ei sunt responsabili de reducerea semnificativă a rădăcinilor permițând un dezechilibru exagerat ce duc la o viață mai scurtă a copacilor.Păi cum să plantezi de exemplu un pom peste zona  țevilor de căldură cum s-a întâmplat  în grădina vecinilor.

 

Dar să ne întoarcem la Leonardo Da Vinci.Timp de secole, această idee a savantului a rămas în stadiu de observație interesantă, dar în mare parte netestată. În 2011, fizicianul Christophe Eloy a revizitat regula lui Leonardo folosind tehnici moderne de modelare pentru a înțelege de ce astfel de ”modele de creștere” apar atât de consecvent în natură. Cercetările sale au sugerat că copacii care urmează acest model de ramificare sunt mai capabili să facă față forțelor mediului.

 

Prin distribuirea masei și a sprijinului pe tulpină, copacii sunt capabili să reducă riscul de rupere atunci când sunt expuși la vânturi puternice. Simpla observație a lui Leonardo, realizată în urmă cu mai bine de 500 de ani, s-a dovedit a descrie un principiu structural care ajută copacii să supraviețuiască stresului mecanic în mediul lor natural.

 

 

Tradiții feminine

 

 

la Muntele Roșu în 1963  

Sudul Europei, trei peninsule și un mod tradițional de viață unde există culturi populare foarte asemănătoare. Fotografii făcute între anii 1960 - 1980 

 

Balcani (Bulgaria sau Grecia) 

 

 

Italia (Apenini) 

 

 

 Spania 

 

E nemaipomenită șaua laterală din prima fotografie. Acesta era considerată ”șa pentru femei”. Era șaua acelora ce purtau fuste și le erau interziși pantalonii. Cutumele sociale din evul mediu nu permiteau ca femeile să încalece la fel ca bărbații animalele. Era considerat vătămător și mai ales indecent. Ele nici nu putea călătorii pe distanțe lungi în această șa sucită care la familiile nobile erau căptușită și chiar avea baldachin. Semăna cu scăunelul pe care bunicul meu îl avea pe bicicletă pentru mine. Se pare că totuși era foarte comodă și uite puteai chiar lucra în timpul mersului.  

 

. 

 .