Aganice astronoama care se juca cu luna

 A trăit  în secolul al III-lea î.e.n., Tesalia, Grecia antică.

Aglaonice (Aganice) este considerată prima femeie astronomă din Grecia antică, cunoscută pentru cunoștințele sale despre lună și ciclurile acesteia. 

Capacitatea ei de a prezice eclipsele de Lună i-a câștigat reputația de ”vrăjitoare care putea face luna să dispară de pe cer”. 

Ea este menționată de Apollonius din Rodos și Plutarh, ambii spunând că era fiica unui Hegemon sau Hegetor al Tesaliei. Aglaonice este cunoscută și sub numele de Aganice din Thessalia și este citată de aceștia astronoamă și nu vrăjitoare oferind datele necesare științifice pentur faptul că ”putea prezice ora și zona generală în care va avea loc o eclipsă de lună”. O serie de femei astrologi, aparent considerate vrăjitoare, au fost asociate în antichitate cu Aglaonice. Erau cunoscute sub numele generic de „vrăjitoarele din Tesalia” și au fost active în  secolele I-III î.Hr.

În Gorgias al lui Platon (aproximativ 380 î.e.n.), Socrate vorbește despre „vrăjitoarele tesaliene, care, după cum se spune, coboară luna din cer cu riscul pieirii lor”. Plutarh a scris că  acestea „cunosc pe deplin perioadele lunii pline și când acesta este supusă eclipsei și, știind dinainte momentul când luna urma să fie ascunsă de umbra pământului, a impus teama făcând poporul să creadă că au ascuns luna ”în jos”. 

Unul dintre craterele planetei Venus poartă numele Aglaonice. 

În rolul „Aglaonice”, este un personaj din filmul lui Jean Cocteau Orpheus, unde acesta este prietenă cu Eurydice și lideră  a „Ligii Femeilor”. 

 

Aglaonice este un personaj din în piesa de teatru lui Judy Chicago, The Dinner Party, fiind reprezentată ca unul dintre cele 999 de nume ale Patrimoniului (Heritage Floor). 

Un proverb grecesc face referire la presupusa laudă a Aglaonice-ei: „ - Da, așa cum luna se supune lui Aglaonice”.

Zurvan avertismet și remediu sau alegoria dualului energie cretive

 

Zurvan este zeitatea centrală a zoroastrianismului. El personifică ideea de creație și unitate primordială și se spune că reprezintă timpul, spațiul și destinul umanității (soarta).

 

Zurvan este cel care i-a născut pe cei doi zeii opuși ai zoroastrismului - Ahura Mazda (lumină) și Ahriman (întunericul).  Este cunoscut și sub numele de Spenta Mainyu și Angra Mainyu, aceste forțe opuse reprezintă mintea sau spiritul progresiv (bun) și mintea sau spiritul contrastant sau distructiv (răul).  În iconografia veche, Zurvan era adesea reprezentat ca o divinitate hermafrodită sau înaripată, având cap de leu și un șarpe încolăcit în jurul corpului.

 

 (Spenta se referă la progres și plenitudine și Angra la contradicție și distrugere, Mainyu înseamnă minte sau spirit în limba Avestan sau persană veche).

 

Aceste forțe opuse apar, și în tradiția misterioasă secretă a Mithra-ismului. În această învățătură antică, Mithra este văzut ca judecător și arbitru între aceste forțe opuse - un zeu al echilibrului și al justiției. Și, aceste dihotomii trebuie să navigheze și să decidă între inițierea (individuală) în marea și misterioasa inițiere a vieții. În tradiția mithraică, zeitatea cu cap de leu înconjurat de un șarpe se numește leontocefalică. Acest zeu, cu cap de leu este adesea asemănat cu Arhiman - aspectul negativ născut din Zurvan, dar și ca demiurg al gnosticismului. Demiurgul gnostic este adesea descris ca având corpul unui șarpe și capul unui leu. Demiurgul este privit ca o figură divizată  în gnosticism și reprezintă creatorul lumii materiale.

 

Aceste 3 tradiții străvechi, zoroastrismul, mithraismul și gnosticismul, au multe asemănări și se împletesc în diferite moduri. Toate trei au rădăcinile adânc plantate în științele astronomice. 

 

Zoroastrienii și mithraiștii sunt faimoșii gazeri stelari și magicieni magi din est - numele Zoroaster înseamnă stea de aur. Gnosticii dețin tradiții similare și sunt profund legate de învățăturile misterioase egiptene și orientale.

 

Opozițiile create de Zurvan semnifică expansiune și contracție, progres și regresie. Ele reprezintă mentalitatea unei gândiri înainte, spre deosebire de o atitudine închisă și înapoiată. Există asemănări cu poveștile grecilor despre Prometeu și Epimeteu

 

În înțelegerea lor mai comună, simbolizează forțele luminii și întunecate, binele și răul, pozitiv și negativ. Pe de-o parte atributele orgoliului, mândriei, lăcomiei, furiei și fricii pe de altă parte atributele progresiste ca deschiderea răbdarea pacea ascetismul, generozitatea și avansul echilibrat.

 

Leul și șarpele sunt simboluri ale forței universale creative din ceruri. Pe pământ și în ontologia umană reprezintă atât puterea și severitatea, renașterea și pericolul de moarte.

 

 

 

Leul reprezintă forța solară și energia creativă sacră care curge prin sistemul nervos uman atunci când lucrează cu lumina interioară (soarele nostru intern).

 

Șarpele este într-adevăr umil și periculos dar  este reacționar mușcă și se contractă. Șarpele are limba bifurcată - simbol al vorbelor duble și al înșelăciunii. Dar șarpele este și un semn al forței creative, reprezintă mișcarea, activitatea și progresul. Șarpele se încălzește în razele solare pentru a-și încălzi sângele și își leapădă pielea în semn de regenerare. 

 

Șarpele și leul simbolizează energiile creative sacre care trebuie stăpânite, controlate și folosite. Când lucrăm cu forța universală trebuie să fim puternici și curajoși ca un leu și liberi în mișcare ca un șarpe - trebuie să fim relaxați și calmi ca și cum am manipula un șarpe periculos sau am hrăni un leu flămând. În alegoria anatomică, aceste animale nu sunt de temut, ci venerate. Atunci când ele sunt tratate corect, aceste atribute metaforice ale energiei universale creative sunt cea mai importantă formă de protecție a noastră - lumina noastră interioară, sistemul nostru nervos.

 

 

 https://www.youtube.com/watch?v=eAy3gf8O4TM

. 

Fiecare are ceva de oferit!

Și chiar dacă nu voi fi un far ci o candelă ajunge. ȘI chiar dacă nu voi fi nici o candelă ajunge pentru că m-am străduit să aprind lumina.”

(Nicolae Titulescu)

 

Ieri am avut o zi tare aglomerată. Cunoscuții mei, mai ales cei tineri, cred că un pensionar, e un ”pierde vară”, care nu are nimic de făcut. Pentru ei, trebuie să fii mereu disponibil și dispus să faci ceea ce le vine în minte pe moment sau să răspunzi prompt invitațiilor, chemărilor sau indicațiilor lor. 

 

Eu, oricum nu sunt genul ”încurcă lume” și nici din cei ce merg (”fug”) în toate locurile doar cu dorința de a fi vizibili. Una peste alta eu nu sunt un pensionar ”de încadrat” într-un tipic anume.

 

Acum să revenim la ”oile” noastre. Printre toate treburile administrative serioase de ieri, cândva, după ploaia aceea grozavă, despre care am zis că o să ne înghită, am ajuns (și) la Muzeul de Artă. Acolo, era pregătit ultimul concert ploieștean din 2026, al Festivalului Țintea Muzicală ( a XVI-a ediție). 

 

Vă spun cu mâna pe inimă, o oră și jumătate de muzică, mie îmi clarifică și-mi ordonează gândurile. Dacă, de la o piesă de teatru plec cu multe gânduri și întrebări, de la un concert, plec cu mintea clară și cu o stare de odihnă binemeritată și relaxantă. Anii de spectacole la Filarmonică mi-au demonstrat că pentru mine, muzica e terapeutică. Dar aseară am plecat (și) cu două idei care, parcă au devenit titlul zilei. Dar ce spun eu, nu doar titlul zilei ci titlul verii acesteia. De ce? Pentru că artiștii au ales să vorbească, și asta este extraordinar. Pentru mărunta mea cultură muzicală, acest lucru a avut dublă importanță. 

 

Iată ce anume mi-a dat de gândit: ”Mergeți (și) la concerte proaste. Acolo aveți cel mai mult de învățat.” spune Anatol Vieru. Nu am reținut citatul ci esența spuselor acestuia. Acum eu nu știu ce vă frământă dar asta e una din ideile, cu care am reușit să adorm cumva spre dimineață. Pentru că este o idee excelentă - mi-am zis. Ea se poate extrapola și în teatru, și la cenacluri, și la lectură, și la alte și alte activități creative. Trebuie mereu să avem puncte de reper și ierarhi, dar pentru asta trebuie să avem jaloane. Să ne marcăm drumul. Drumul personal. Să ne punctăm valorile, perimetrul și să știm matematica înaintării. Nu sună bine conceptul acesta de ”matematică a înaintării”? 

 

A doua idee este despre artiștii care sunt într-o orchestră și cei care sunt în grupuri mai mici. Pe de-o parte cei dintr-o orchestră au o interpretare genială sau mai puțin bună, în funcție de dirijor. Acesta își expune planul, emoțiile și viziunea unei piese, lucrând cu o întreagă orchestră. În cazul de față, la un cvartet (o mică orchestră) lipsa dirijorului oferă posibilitatea fiecărui artist să ofere publicului un complex de patru emoții patru viziuni proprii, împletite. Două modalități diferite creativ dar mereu o sintonie .

 

Cred că acestă idee este excelentă, mi-am spus, pentru a fi extinsă în comunități, vecinătăți, acasă și în jurul casei, unde fiecare individ trebuie să ofere întregului, o parte din energia și munca sa, ca aceasta să funcționeze dar concomitent să nu își uite propria individualitate și mai ales inițiativă. Noi stăm prost la capitolul inițiative individuale. Și mai prost stăm la interconectare pentru că intrăm într-o lume a interdependenței și se pare că nu suntem pregătiți. 

 

Cel mai greu este de lucrat cu mentalități. Pensionarii, iar mă întorc la ei și de fapt la mine, sunt masă de manevră. O auzim des, în jur. Culmea e că o spun și cei care cred în schimbare. Exact ei  folosesc cel mai adesea proverbul: ”Nu mai înveți cal bătrân în buiestru, așa că hai să ne axăm pe cei tineri”. Eu cred că cu toții avem de jucat un rol. Trebuie doar să înțeleg că zona mea de acțiune e în jurul meu. Nu aș vrea s-o numesc ”sfera mea de influență” ca să nu se confunde cu ”sub umbrela mea și numai a mea” adică cu modalitățile de lucru pe care le văd la multe ONG-uri. 

 

Interdependență și inițiativă par cuvinte mari dar dacă acestea sunt aplicate în cercul meu de acțiune, e ceva destul de obișnuit. Totul este să mă extind în acest spațiu, fără să acaparez sau să pun monopol, celorlalți. Mie îmi place ideea de armonizare și lucru în comun. Cu atenție și delicatețe. Sună bine gândurile astea pentru o noapte nedormită, așa-i?

 

Mulțumesc pentru muzică, mulțumesc și pentru cuvintele de învățătură: Țintea Muzicală și Cvartetului Țintea! 

 

Să ne revedem cu bine în 2027.

Margarina

 

Azi, din nu știu ce colț al minții mi-a venit în minte gustul de margarină. Acum cca 10 ani eram în vizită la un fel de muzeu al satului din Canada. Acolo am văzut ustensile de preparat margarina pentru prima dată. Margarina era un produs folosit laolaltă cu untura seul și uleiurile extrase din diverse plante și se pare că a atinge apogeul consumului în timpul penuriei de unt din timpul războaielor mondiale.

Margarina în forma ei actuală fusese deja inventată în 1869, în Europa de chimistul francez Hippolyte Mège-Mouriès. Acesta a răspuns unei provocări lansate de împăratul Napoleon al III-lea, care a oferit o recompensă pentru crearea unei alternative ieftine și ușor de transportat la unt, destinată armatei și păturilor sociale sărace. Ca urmare a necesității modernizării armatelor au fost puse la muncă creiere care au descoperit conservele, adică modul de conservare sub vid, în cutii metalice sau recipiente de sticlă specială și cei doi înlocuitori importanți pentru hrana armatelor: înlocuitorul de cafea și de unt. 

 

Mège-Mouriès a brevetat un produs numit inițial „unt de margarină”, obținut prin combinarea grăsimilor de vită (seu) cu lapte și apă. Numele provine de la grecescul margarites (perlat), datorită aspectului alb-lucios al produsului.

 

Odată cu dezvoltarea tehnologiei de hidrogenare a grăsimilor, producătorii au început să înlocuiască grăsimea animală cu uleiuri vegetale precum cel de floarea-soarelui sau de palmier. Pe piață au apărut noi game care conțineau lapte și rețete optimizate pentru tartinabilitate, un exemplu notabil fiind lansarea brandului Rama sub licență Unilever. Majoritatea l-am folosit. și nu doar pentru produse de coptură cum se zice acum. În lipsa untului puteai să prepari o cremă pentru prăjituri cu margarină Rama. Iată unul dintre produsele pentru care se stătea mult timp la cozi.

 

Istoria margarinei în Canada este marcată de un război legislativ de peste 60 de ani între industria lactatelor și consumatori. Margarina a fost interzisă aproape complet între 1886 și 1948, fiind protejată exclusiv prin legi care au generat contrabandă și piețe negre. (potrivit The Canadian Encyclopedia, 1886) Guvernul canadian a votat Legea Industriei Lactate, interzicând fabricarea, importul și vânzarea margarinei, sub pretextul protejării sănătății publice (deși motivul real era lobby-ul puternic al fermierilor. Interdicția a fost ridicată temporar din cauza crizei de unt din timpul Primului Război Mondial. După război, fermierii și-au recăpătat influența, iar interdicția a fost reintrodusă în 1923. Un trafic intens de „margarină de contrabandă” s-a format între Canada și Newfoundland care la acea vreme era o colonie britanică. Margarina fabricată din ulei de balenă și de focă era vândută pe teritoriul canadian la jumătate de preț.

 

Când acest produs s-a liberalizat, pentru a nu fi confundată cu untul, provinciile au obligat producătorii să vândă margarina de culoare albă. Unele companii au distribuit pachete cu colorant galben atașat în pungă.

 

Să știți că fiind din cei care-și bagă nasul cam peste tot, mă uit cu curiozitate la coșurile din supermarketuri. Vă întreb și pe voi? Ați văzut pe cineva cumpărând margarină, pentru că eu chiar și în perioadele de post îndelungat nu văd ... și totuși rafturile sunt pline...

 

 

”Cafeaua” din cicoare

 

 Cafeaua, instant sau nu, din rădăcini de cicoare, nu a fost folosită niciodată ca ingredient ”pricipal” ci doar de înlocuire. Și eu tot așa am ajuns la cicoare, atunci când nu am mai putut bea cofeină și cafeaua decofeinizată nu mi-a plăcut așa de mult. 

Rădăcinile de cicoare, un produs mereu existent pe rafturile magazinelor e destul de folosit și cumpărat dar da, nu s-au făcut campionate mondiale pentru a testa gustul lor.  

La fel ca margarina, apărută din ”sărăcie” în timpul crizelor celui de-al doilea război mondial, cicoarea s-a băut în cantități mari când băutura autentică nu ne-a fost disponibilă. Așa că a devenit un produs inventat din disperare. Fie era blocată, fie raționalizată sau pur și simplu nu mai era disponibilă. Acum cred că e momentul bun să vă îndemn să o gustați, fără prejudecăți. 

Istoria cicorii ca înlocuitor de cafea se întinde din  Franța lui Napoleon către Războiul Civil American, ambele războaie mondiale și întreaga memorie instituțională a culturii cafelei din New Orleans. Este unul dintre cele mai constant reinventate produse din istoria alimentară din ultimele două secole și jumătate. 

În timpul războaielor napoleoniene, blocada navală britanică a Europei continentale, începând cu 1806, a redus drastic importurile de cafea în Franța, necesitând utilizarea rădăcinii de cicoare prăjite ca înlocuitor principal pentru a imita aroma și aspectul băuturii. Această practică a devenit instituționalizată, producția de cicoare crescând pentru a satisface cererea populației și armatei pe fondul izolării economice impuse. Acesta este punctul de origine documentat al cicorii ca înlocuitor de cafea în masă în istoria europeană. Strategia de blocadă a lui Napoleon împotriva Marii Britanii s-a întors împotriva sa sub forma unei contrablocade britanice care a blocat aproape complet accesul Franței la cafea, zahăr și alte importuri coloniale. Răspunsul francez a fost rapid. Rădăcina de cicoare era ieftină, ușor de cultivat în zonele rurale franceze și avea un gust ”amar” rezonabil. Asta dacă era preparată corect. Ideea e că a devenit peste noapte un produs agricol cultivat la scară națională. 

Frederic cel Mare al Prusiei se opusese deja vehement consumului de cafea. Așa că el a instituit primul monopol de stat asupra importurilor de cafea chiar cu cca 50 de ani înaintea războaielor lui Napoleon, în 1766, ceea ce însemna că, în momentul în care blocada lui Napoleon a lovit, decenii mai târziu, Europa continentală aceștia aveau deja o memorie instituțională a gestionării deficitului de cafea prin intervenția statului. Iar cicoarea a devenit pur și simplu cea mai de succes și mai permanentă soluție la o problemă cu care autoritățile franceze și germane se luptau de generații.

În războiul civil american, sloganul ”fără cafea” devine o criză care azi e bine documentată. Un istoric al Războiului Civil a remarcat că cuvântul „cafea” era folosit mai des în jurnalele și scrisorile spre acasă ale soldaților din Războiul Civil decât cuvinte precum război, sclavie sau Lincoln. 

Cafeaua, se pare nu era o consolare minoră, ci preocupare principală a existenței zilnice a soldatului obișnuit de ambele părți.

 Soldații Uniunii au remarcat cât de des preparau cafea, iar soldații confederați au comentat lipsa cafelei, discutând și inventând rețete cu înlocuiri ciudate. Înlocuirile insipide includeau orice se putea găsi și prăji pe câmp, inclusiv cicoare, ghinde, păpădii, secară, arahide și mazăre. Comerțul a continuat în tot Nordul, rațiile alocate incluzând 15 kg de cafea pe an pentru fiecare soldat al Uniunii. Uniunea avea cafea din abundență. Rațiile din zona confederate omiteau adesea complet cafeaua după 1862, soldații raportând cu disperare nevoia pentru acest stimulent. O relatare documentată spune: „Ni s-a redus la un sfert de rație și suntem fără cafea.” Istoricii Războiului Civil documentează că unii dintre cei mai comuni înlocuitori erau ghinde, cartofi dulci, semințe de okra, semințe de curmale, orz, secară, grâu, făină de porumb, mazăre de câmp, semințe de bumbac, cicoare, mazăre de grădină și sfeclă roșie, aceste ingrediente fiind mai întâi fierte, uscate și prăjite sau carbonizate la flacără deschisă. Cicoarea a devenit în mod special înlocuitorul care a dăinuit mai mult decât toate celelalte în memoria culturală datorită unui anumit oraș. 

Cicoarea a devenit populară în New Orleans în timpul și după Războiul Civil, când penuria de aprovizionare a forțat armata (Confederații)  să raționalizeze cafeaua. Acum toată lumea își va îndrepta amintirile spre celebrul roman Pe aripile vântului. Înainte de război, New Orleans era al doilea cel mai mare importator de cafea din Statele Unite. Când Uniunea a blocat porturile din sud, orașul a apelat imediat la cicoarea prăjită, o substanță care fusese deja folosită ca înlocuitor de cafea în Europa timp de 200 de ani înainte de a ajunge vreodată în Louisiana. După ce blocada a fost ridicată și Uniunea a fost restabilită, majoritatea locuitorilor au revenit la utilizarea cafelei pure în ceașca de dimineață. O excepție notabilă este, desigur, New Orleans, unde oamenii au continuat să-și amestece cafeaua cu cicoare, împreună cu frișcă și zahăr. Consumul de cafea a devenit înrădăcinat în cultura acelui oraș, iar pauza de cafea a devenit o parte esențială a tuturor afacerilor. Ceea ce a fost inventat pur și simplu din disperarea din timpul războiului a devenit, într-un oraș american, o tradiție culinară permanentă și iubită, care există complet independent de penuria care a produs-o. 

În momentul în care al Doilea Război Mondial a creat o altă criză globală a aprovizionării cu cafea, soluția cu cicoare era deja un manual documentat, vechi de un secol. Așa cum făcuseră odinioară trupele confederate, americanii au căutat alternative precum cicoarea preparată sau soia în timpul raționalizării din cel de-al Doilea Război Mondial, deși majoritatea americanilor se orientau către produse disponibile comercial, cum ar fi Postum, o băutură asemănătoare cafelei pe bază de cereale, dezvoltată de C.W. Post. Armata americană însăși a prioritizat cafeaua adevărată pentru trupele sale ori de câte ori a fost posibil, dar frontul intern, confruntându-se cu raționalizarea și prioritizarea aprovizionării către efortul de război, s-a întors la aceiași înlocuitori din epoca Războiului Civil pe care se bazaseră străbunicii lor cu optzeci de ani mai devreme. 

În Europa ocupată și în timpul războiului, situația era considerabil mai gravă, iar cafeaua cu cicoare nu era o curiozitate, ci o necesitate zilnică pentru populații întregi izolate de importurile de cafea prin blocadă, ocupație și economie de război total. Ersatzkaffee, literalmente ”înlocuitor de cafea” era făcută din cicoare prăjită, ghinde, orz și alte rădăcini și cereale prăjite și a devenit  băutura zilnică implicită pentru milioane de civili și soldați germani pe tot parcursul războiului.

Eu am o amintire neplăcută din copilărie cu cicoarea, existentă prin anii 60 într-un fel de dropsuri care aveau un gust execrabil și înlocuiau cacaua. în lapte. Era asemănătoarea cuburilor de vegeta concentrată și se dizolvau în lapte. Jos (***) găsiți explicația deșteptului de ChatGBT despre acestea. La 5 ani, eu le-am confundat cu bomboanele așa că am luat și am supt un astfel de ”cub”. Eram la Breaza cu bunica și sora ei și gustul a fost memorabil de ”amar”. Ai mei au râs ținându-se de burtă de strâmbăturile și văitatul meu.  Ei bine mai târziu am presupus că dacă consum cicoarea solubilă o să mă strâmb ca la 5 ani dar nu a fost deloc așa. Băutura preparată corect, are un specific gust aparte și o aromă interesantă și aparte.

Conținutul de cafeină este prima și cea mai importantă diferență practică de înțeles. Rădăcina de cicoare nu conține deloc cafeină. O infuzie de cicoare nu vă va oferi niciunul dintre efectele stimulante pentru care este consumată cafeaua. Tocmai de aceea soldații confederați, civilii germani din timpul războiului și băutorii francezi din epoca lui Napoleon au fost dezamăgiți de ea ca înlocuitor autentic al cafelei, chiar și atunci când i-au apreciat aroma.

Gustul surprinde cu adevărat. Este vizibil mai fină decât cafeaua obișnuită, are mai puțină aciditate aroma e mai profundă, mai rotundă cum se spune. Se apropie de gustul ciocolatei cu procent lare de cacao. Ce e important este că nu există gustul aspru pe care îl poate produce cafeaua ieftină sau supraprocesată. Dacă nu a prejudecăți devine  o băutură cu adevărat reconfortantă și fină.

Desigur că  paragraful acesta este despre ”nechezol”. Cel mai bun e tot rezumatul  făcut de inteligență artificială  așa că vă las jos povestea lui. Știu că mulți care vor citi aceste rânduri au stat la rând, ca să cumpere cel puțin o dată cafea cu înlocuitori dar așa cum am spus la început ia încercați cicoarea, măcar o dată! 

 ***

 Cuburile de concentrat de cicoare (adesea cunoscute sub numele de „cicoare solubilă” sau „băutură din cicoare”) au reprezentat un înlocuitor popular și economic pentru cafea în anii '60. Acestea au fost intens utilizate în acea perioadă din cauza raționalizărilor și a prețului scăzut, fiind un produs preferat pentru o „cafelă” ieftină în gospodării.  Concentratul de cicoare conținea extractul solidificat din rădăcina prăjită a plantei de cicoare (cichorium intybus). Un cubuleț era de obicei dozat pentru a fi dizolvat în apă fierbinte sau lapte, oferind o băutură cu o aromă amăruie, asemănătoare cafelei.  Spre deosebire de cafea, cicoarea este complet lipsită de cofeină. Era folosită și ca remediu digestiv, fiind bogată în inulină (un carbohidrat benefic pentru flora stomacală și tolerat de diabetici

 

 Nechezolul a fost surogatul de cafea popular  la noi în timpul regimului comunist. În special în aniii 80.  Denumirea oficială era „cafea cu înlocuitori”, iar numele de „nechezol” a fost dat ironic de români din cauza ingredientelor sale vegetale, care păreau potrivite mai degrabă pentru hrana cailor (nechezat). Rețeta oficială, inventată de bucureșteanul Alecu Radu, conținea doar 20% cafea naturală . Restul de 80% era format din ingrediente precum: năut, ovăz, orz, secară. 

În anii  '80, din cauza crizei economice și a raționalizării produselor, cafeaua adevărată devenise un lux rar și o monedă de schimb neoficială.Deoarece conținea doar o cantitate infi Pentru a fi băubilă, compoziția trebuia adesea cernută pentru a separa bucățile mari și neuniforme.

•  Astăzi, nechezolul este considerat un simbol al penuriei și al absurdului din perioada comunistă din România. 
•  
•  Am găsit și un  articol despre nechezol. Aici este și sursa: r
•  
•  sursele 
•  https://www.facebook.com/istorielaculcare/photos/-%C3%AEntr-o-decizie-care-a-abolit-practic-dreptul-la-o-diminea%C8%9B%C4%83-normal%C4%83-aparatul-de/122183466746796702/  
•  
•  https://eatshistory.com/what-is-chicory-coffee-the-wartime-substitute-that-quietly-outlived-every-war-it-was-created-for/

Ți-am pus busuioc în păr, măi!

 Aveți grijă de excese, pentru că nu întotdeauna mai mult înseamnă și mai bine.

”Ți-am pus busuioc în păr, măi!”
Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”. Despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce.

 
Contrar a ceea ce ai putea crede, povestea busuiocului nu are legătură cu aspectele culinare. Asta o știu și eu din anii 1990 când după prima vizită în Italia, am început să caut la piață busuioc pentru mâncare și am fost privită cu suspiciune. Era mai ușor să cer busuioc de pus la icoană/sub pernă/dus la biserică decât pentru pesto.

 
Este o plantă foarte veche, de origine din Orientul Mijlociu. Egiptenii l-au considerat de bun augur pentru călătoriile în viața de apoi și l-au folosit într-un ritual de îmbălsămare. Era consacrată lui Hades; Ocimum basilicum denumirea sub care e cunoscut conține rădăcina greacă pentru aroma intensă, olezzo (ózo) și Basileus însemnând monarh, suveran. 

 
Romanii l-au văzut cu un alt ochi, dar l-au asociat cu Baziliscul (un balaur originar, care te împietrea cu uitătura lui), considerându-l un antidot pentru otrava lui. A fost, chiar și pentru ei, o plantă care atenua iadul, dar era considerată o nenorocire.
 

Marinarii au umplut teancurile cu frunze și flori pentru a ține departe insectele și miasmele.
 

În Africa era considerat respingător pentru scorpioni, iar evreii credeau că ajută în post. Consumul alimentar a fost înregistrat abia la sfârșitul secolului al 18-lea.

 
Azi busuiocul se consumă în toată Italia pentru a aroma salate, panzanella, lichiorurile și mai ales sosurile. Cineva îmi spunea tot în anii 1990 că nu mănâncă ”sos de parfum” după ce a gustat prima dată pesto dar eu ador salata caprese.
 

Asta voi face cu mănunchiul de busuioc din glastrră dar până să ajungă în farfurie îl las în vază pentru că îmi place cum miroase. Dar să te ferească sfântul să mergi într-un câmp cultivat cu busuioc. Mirosul devine prea greu și doar cei care au acasă mai multe tufe de cimbru, au experimentat saturația de parfum de plante aromatice care devine prea ”greu”, grețos chiar. 

 

Mendeleev și tabelul lui

 

Uite că jocul Solitaire e și el bun la ceva sau cum a apărut tabelul lui Mendeleev.

 

Dimitri Ivanovici Mendeleev s-a născut la 8 februarie 1834, în Tobolsk, Siberia, fiind ultimul dintre cei 14 copii ai lui Ivan Pavlovici Mendeleev şi al Mariei Mendeleeva. În 1849, familia Mendeleev, al cărui statut social şi situaţie materială decăzuseră considerabil din cauza morţii tatălui, se mută la Sankt Petersburg unde tânărul de numai 16 ani intră la Institutul Pedagogic din Sankt Petersburg. După terminarea acestuia, în 1855, este diagnosticat cu tuberculoză, ceea ce determină mutarea sa în Peninsula Crimeea, într-o zonă recunoscută pentru valenţele terapeutice ale aerului său sărat, esenţial în tratamentul tuberculozei. 

 

Acolo, predă ştiinţe la gimnaziul local pentru un an. După completa sa însănătoşire, se reîntoarce total refăcut la Sankt Petersburg (în 1856).

 

După ce a absolvit Institutul Pedagogic Central din Sankt Petersburg, Dimitri a plecat timp de doi ani să facă cercetări la Paris şi Heidelberg, întorcându-se în 1861 la St Petersburg, unde a devenit profesor de chimie generală,în 1867.

 

Dimitri Mendeleev, un chimist rus, a fost cel care a publicat pentru prima dată un tabel periodic al elementelor asemănător cu cel actual, în anul 1869, recunoscut la nivel mondial.

 

Tabelul ilustra tendințele periodice pe care le prezentau proprietățile elementelor cunoscute la acea vreme și, folosindu-se de această teorie, Mendeleev a prezis anumite proprietăți ale elementelor ce încă nu fuseseră descoperită și nici adăugate în tabel.

 

Curiozități despre tabelul lui Mendeleev

Tabelul periodic al elementelor este folosit în școli încă din anul 1869, atunci când chiar Mendeleev l-a introdus studenților săi de la Universitatea din St. Petersburg.

 

Din 1950 și până acum, tabelul periodic al lui Mendeleev nu s-a schimbat prea mult, decât în anul 2016, pe 2 decembrie au fost adăugate patru noi elemente: „nihoniu” (elementul 113), „moscoviu” (elementul 115), „tennessine” (elementul 117), „oranesson” (elementul 118).

 

Singura literă care nu apare în tabelul lui Mendeleev este litera “J”.

 

Fiecare element este denumit după orașul sau satul în care a fost descoperit, fără „oganesson”, care a primit această denumire în onoare fizicianului rus Iuri Oganesian.

 

În prezent, în tabelul lui Mendeleev există 118 elemente, iar 90 dintre acestea se regăsesc în natură și 28 dintre ele sunt create de om.

 

Aproape fiecare element din tabel are o denumire cu o anumită semnificație. Spre exemplu, „titanul” este denumit după titanii greci.

 

Atunci când Mendeleev avea nevoie de o abordare sistematică pentru a aranja elementele, el s-a inspirat din jocul de cărți solitaire, pentru a organiza tabelul pe categorii.

.