Despre scarlat cu domnul Șerban Foarță

  

Prin anii 60, atunci când eram întrebată la școală ”de-a cui sunt”, bunicul matern cu care locuiam și principalul meu însoțitor la școală în clasa I, mă dăscălea. El era un ”Rădulescu”, tot orășean și asta pe vreme mea trebuia spus răspicat și trebuia arătat în ”maniere alese”. Nu conta că erai rușinoasă sau timidă cu necunoscuții, lor trebuia să le demonstrezi conduita, mai ales când îi întâlneai pe stradă. Trebuia să saluți tare și răspicat să nu te faci de râs. Deci el, care știa cum merg treburile legate de ”fală”, mă învățase că în Ploiești sunt 3 ramuri de familii Scărlătescu, unele bine văzute, altele nu. Să nu uităm că privind harta numelor din România, adică o hartă științifică bazată pe statistici și realitate, cea mai mare de densitate de Scărlătești este în zona Prahovei (în, și între Ploiești și Câmpina) și mai apoi la Brăila, Galați și Râmnicu Vâlcea, adică acolo unde în secolul trecut, când au apărut numele în ”-escu”, comunitățile grecești aveau o pondere considerabilă.

Și mai spunea ”nea Nae” Rădulescu cum era cunoscut de apropiați, că aceste ”3 clanuri”, nu suntem înrudiți. Nu eram nici ”Capulet ”contra” Motague ci pur și simplu nu se amestecam sau ne ignoram. Erau legi sociale, un anume cod de onoare deseori rigid, care punea accent pe comportamentul unui individ numit în fiecare familie ”oaia neagră”Acesta era pus la zid, apoi aceste abateri se generalizau la întreaga familie devenind uneori un stigmat greu de acceptat sau suportat. Etichetele, așa le numim acum, dacă se dovedeau nedrepte, nu mai puteau îndrepta bunul renume al unui grup, de aceea erai învățat de mic șă nu te abați de la norme. Într-o urbe mică cu un centru ca o nucă, acest lucru era ușor de stricat și greu de refăcut. 

Bunicul mă învăța să spun din ce ramură provin, ei bine pentru că povestea fiind din epoca când conta mult dacă ai ”dosar bun sau rău” acest lucru, credea el, putea să se reflecte chiar și în modul cum profesorii m-ar fi privit subiectiv sau nu sau m-ar fi notat. Pentru mine, mai ales acum, devine amuzant să privesc aceea afișată superioritate de trib și cum se formau fidelitățile față de familie, familia mărită, față de înrudiri și față de relaționarea cu numeroșii fini, cuscrii, sau alte rubedenii mai mult sau mai puțin apropiate. Cu binele și cu relele lor. Vedeți, eu am prins perioada când încă se mai săruta mâna rudelor bătrâne și impozante, în genunchi. Un ritual de respect patriarhal și nu gestul era important ci momentul de respect, tăcere, considerație cu capul plecat și răspunsul celui adulat. De ce la 5 ani îmi era frică să nu greșesc? Dacă ați văzut filmele cu mafioți italieni o să înțelegeți că nu erau gesturi desuete ci un dans de putere, învățat timpuriu. Oamenii cărora eu le-am sărutat mâna adăugau și ei un gest de binecuvântare sau de apreciere dacă plecăciunile mele se încadrau în norme și erau bine interpretate. Obicei cu pricina părinții mei tineri l-au înlăturat și considerat ca fiind umilitor și arhaic imediat ce au aflat de veste cu discuții divergente cu bunicii. Dar ai mei nu m-au putut scuti spectacolul pe care trebuia să-l dau în fața vizitatorilor cu cântece și poezii pe de rost. Asta nu mă deranja, personal aveam un repertoriu bogat și îmi plăcea să mă desfășor în fața rudelor, dar reprezentație era apoi urmată de pupături umede și zgomotoase, de îmbrățișări și... obligatoriu neplăcutele ciupituri de obraz. Toate astea făceau parte din regulile ne-scrise numite ”cei 7 ani de acasă” adică manualul de bune maniere care evident era cu totul altfel acum 60 de ani față de cel de azi. 

Să revenind la Scărlăteștii de demult ei bine nu eram rudă nici cu actorul de la teatrul ploiestean, cel pe care-l auzeam mereu la teatrul radiofonic: Florin Scărlătescu. Spun asta cu părere de rău pentru că îmi plăcea să-i (mi) aud numele la radio. L-am văzut la televizor dar niciodată ”pe viu” jucând teatru. Știați că acum, copiii pe care-i cunosc mă întreabă dacă sunt rudă cu cel mai faimos și probabil bogat Scărlătescu al momentului? Exact ați ghicit este celebrul șef bucătar ce apare la emisiuni televizate. Ei bine, îmi pare rău că-i dezamăgesc dar nu sunt rudă nici cu el.

Eu mă trag dintr-o combinație ciudată de târgoveți. 6 generații de ploieșteni, înșirați acum pe o placă comemorativă în cavoul familie. Când râd în sinea mea îmi spun: cofetar&geambaș&ceferist, hmmm! Asta practicau la începutul secolului trecut străbunicii mei. Atât am aflat. Fabricant de dulciuri, iubitor de călătorii și de animale? Bifate toate trei și la mine. Analizându-mă, înseamnă că de altundeva, mult mai adânc în mine, transmise în secole, zac insațietățile mele necondiționate pentru brânzeturi fine, icre moi, măsline gogonate de Kios, și afumături. Plăcintele de tot felul sunt în ADN-ul meu! Of, of grecii ăștia bată-i vina! Trăsăturile eline predomină și în forma nasului meu și în poftele mediteraneene. Mai aveau ei în surplus dragostea de mai bine și curajul schimbării, un simț al umorului grozav care s-a adaptat mănușă la ”râsu-plânsu” tipic ploieștean. Erau mari povestași și aveau o foarte mare capacitate de regenerare după calamitățile vieții.
 

Ușurel, încep să înțeleg că aveau și o mare deschidere de a oferi femeilor din neamul meu cea mai bună educație posibilă, laolaltă cu o protecție cavalerească care uneori devenea (devine) constrângere. Stau și mă gândesc cum numele a migrat laolaltă cu oamenii, peste mări și țări. A ajuns amestecat în țări europene și mai ales nord europene, ba chiar pe continente pe unde cuvântul ăsta lung cu mulți ”ă” este stâlciat hazos, chiar dacă sinonimele scarlet englezești sau iraniene sau siciliene umblă libere în lume agățate de oameni celebrii.

 
Așa că azi, onorăm culoarea ”Scarlat” (stacojiu)! 

Cel care mi-a atras atenția și cu care am discutat/disecat mult despre ”Scarlat” este domnul Șerban Foarță (la Timișoara desigur). Dumnealui oferindu-mi o lecție gratuită, spontană și jucăușă chiar la lansarea cărții ”Roșul ușor este rozul iluzor”. A fost o seară de neuitat căci tema și jocurile de cuvinte curgeau frumos în toate tonurile de roșu peste ”scarlat” și eu am avut parte de multe ”înroșiri”. Am descoperit că cu dumnealui mai am ceva în comun. Iubim numele Yvonne.

 

Se impun două concluzii, evident hazlii: Una pentru lumea largă: Nu te pune cu un ”scarlat” pentru că ei au pasiuni de un roșu puternic (stacojiul) și cealaltă învățătură, pentru familii și relațiile lor interioare: nu dilua roșul (stacojiul) pentru că vezi bine, un roșu mai ușor devine doar un roz iluzor”.  

 

Survival mode

  Vina mea e formată din sensuri din care nu știu alege. Dintr-o mare de sentimente unde-mi vin valuri peste valuri de emoții împletite. E un fel de atenție specială care-mi sângerează la fiecare cădere și mă ține-n viață să simt atroce atunci când mă consumă. De aceea aștept cu bucurie pauzele, bucăți mici de tăcere, gândurile aninate în suspensie, diminețile de rugăciune fără judecată, fără cereri doar cu recunoștință. Clipele în care trăiești semnificativ nu cer ca să-mi schimb total muțenia cu dialogul. Iar oazele de bucurie, îmi oferă plinătatea să mă strecor spre cerul înstelat.

 

                                                pictură de Era Leisner - "În flăcări"

Fiecare clipă lasă amprente adânci care-mi modelează  sensibilitatea, ca o sentință fără drept de apel. Am fost condamnată la asta, să rămân în viață și mai ales să rămân în picioare ca să aud totul să văd totul, să simt altfel: plânsul consolator după despărțiri, mâini ce te resping după îmbrățișări,  cuvinte de apărare spuse prea târziu,  disprețul în gesturi ce se vor consolatoare sau al celor așteptate ce nu mai vin niciodată, repulsia sentimentelor calcinate în focul certurilor, zgomotul ușilor închise după un rămas bun definitiv, deșeul gândurilor din nopțile nedormite, disonanța ce ne tulbură relațiile de zi cu zi. Și în ciuda a toate astea, să vreau mereu mai bunul.

Cum spun, amprente adânci la fiecare mișcare. Port lumea ce mi se dezvăluie la o incandescență ce îmi întunecă vocabularul, îmi secătuiește dicționarele, îmi tocește inima. Toate astea le port zi de zi, ca o hartă împovărată cu hieroglife neînțelese de nimeni altcineva. Ca pe un câmp de luptă. Concomitent, la suprafață zâmbesc fără ezitări, rezist impactului, învățând greutatea potrivită a distanțărilor, și mă adăpostesc de ploaia de cuvinte, ce-mi amintesc de fiecare cădere.  

Înăuntru sunt atât de multe emoții care mă mulg de vitalitate, mă consumă și totodată mă țin în viață, o viață acceptabilă ca pe o lumină aprinsă, căutându-și propriul soare.  Toate astea se-ntâmplă într-o lume ce-o port, ca pe o altă țară, ipotetică, și ”vina” mea mă ține-n viață mereu din nevoie de un sens nou.

. 

De ce să ne fie frică să fim mai mult decât suntem?

 

 Trăim închiși în noi ca în niște seifuri blindate. Ca niște camere obscure. Devenim ermetici și uneori plini doar de noi. Ne uităm, unii la alții, cum acolo ne mucezesc cuvintele și ni se stafidește creierul pentru că trăim doar pentru a supraviețuii, pentru a ne umple timpul, a ne umple ziua, una după alta.

 Oamenii mor de prea multă tăcere. Fragilitatea noastră de aici ne vine că mulgem informațiile și cuvintelor celorlați, depozitându-le. Nici măcar nu mai observăm. Nu ne mai observăm. Ne uităm cu jind, unul la altul, cum celălalt trăiește cu adevărat și tu încet te anulezi, devenind doar absență. În loc de admirație, te macină deschiderea celuilalt. 

 Nici nu știu ce e mai important. A rămâne om sau a deveni om? Emoțiile noastre au nevoie de spațiu, de aer, de a fi spuse, de a fi judecate, chiar de a fi negate. Cuvintele noastre au nevoie să iasă la lumina soarelui precum noi doar afară, acumulăm vitamina D. Viețile noastre nu se măsoară în zile ci în bunătate, în sacra grijă pentru celălalt, în ”pe unde mai ești? În „cum ai ajuns”? În ”mi-e frică”, ”ajută-mă”, ”te înțeleg”? Sau chiar în ”o să te iert!”

 Cât de mult ni se poate schimba o zi dacă nu ne e frică să fim prea mult, prea emotivi, prea adânci, prea afectuoși, prea bucuroși. Suntem fragili dacă ieșim din noi dar ăsta este cel mai revoluționar și curajos act ce există. 

 Dacă le-ai învățat, nu lăsa cuvintele importante să-ți rămână în gât sau pe undeva închise în cotloanele inimii. Spune celorlați cât de importanți suntem unul pentru celălalt. Spune-le-o acum! Spune-le-o tare! Spune-le-o cu căldură! Spune-o chiar dacă te îneacă un pic lacrimile. Problema nu este că o spui prea mult sau prea des, problema este să nu mai simți nimic la un moment dat. De ce ne-ar fi frică să fim mai mult decât suntem? 

 Viața nu se măsoară în zile ci în momente când ști că te simți mai puțin singur mulțumită celuilalt. Ști, uneori suntem salvați de cel mai mic compliment. Sincer. 

 Nu trăim doar pentru a ne umple zilele. Începem cu un pas! Apoi o facem din  nou! Și din nou.

 .

 .

”Noi în anul 2000...”

 

Cei care mergeți la vrăjitoare sau consultații horoscopul e bine să luați aminte!!! Predicțiile pot diferi de realitate ...Și știu că fiecare își imaginează un viitor mai bun de luni încolo...

 

În 1899, un grup de ilustratori francezi conduși de Jean-Marc Côté a primit sarcina de a-și imagina cum ar arăta Franța în anul 2000. 

 

Ideile lor nu au fost întotdeauna pe măsura așteptărilor, dar multe au fost realizate, deși nu exact conform desenelor originale.

 

Cunoscute sub numele ca ”En L’An 2000” aceste imagini futuriste au fost publicate în patru tranșe - în 1899, 1900, 1901 și 1910 - și au luat forma unor reclame pentru cutii de țigări/trabucuri și, mai târziu, a unor cărți poștale.

 

Așa cum se întâmplă cu atâtea previziuni, unele predicții s-au adeverit, multe au eșuat în mod comic. Celebrul scriitor Isaac Asimov a dat peste aceste albume și cărți, conservate în mod miraculos, în jurul anului 1985 și le-a publicat într-o carte intitulată „Futuredays: A Nineteenth Century of the Year 2000” (Zilele viitorului: o viziune a secolului al XIX-lea asupra anului 2000). Asimov comentează cincizeci de cărți poștale din acel set, admirând tot ce era corect, observând cu blândețe unde imaginația nu atingea realitatea și remarcând cu respect cât de hazardată poate fi o afacere cu predicții.

 

De observat este faptul că, oricât de mult ar avansa tehnologia în o sută de ani, artiștii au considerat că stilurile vestimentare atinseseră perfecțiunea în 1900 și că nicio schimbare de materiale sau norme culturale nu va schimba vreodată fustele lungi ale femeilor, corsajele elaborate și coafurile complexe - nici măcar în sporturile subacvatice.

 

Într-un fel, în desene, predicțiile sunt limitate: nu există călătorii în spațiu, nu există computer personal, iar o mare parte din mașinării funcționează cu pârghii, scripeți și elice - caracteristicile mecanice comune de la începutul anilor 1900.

 

Moda și rolurile de gen rămân, de asemenea, rigid înrădăcinate în normele secolului XX. Cu toate acestea, colecția este o capsulă temporală vizuală perspicace în imaginația futuristă de la începutul secolului XX.

 

sursa informației și a fotografiilor e aici:

 https://rarehistoricalphotos.com/french-postcards-futuristic-world-year-2000/

 
 

Întâmplări din viața de navetist - I -

 

 În fuga trenului 

Cartea, îmi zăcea în poală deschisă la pagina unsprezece. Dădeam din cap cu condescendență în timp ce trenul trecea în fugă de Chitila și ea, continua să-mi dea detalii, oarecum neinteresante, despre viața personală. Eu, îmi urmam firul gândurilor. Pe fundal, ascultam și totul suna foarte familiar. Trebuie să mărturisesc că nu știu de ce figura mea, îndemna la mărturisiri. Toate, spuse din nevoia de a te destăinui unui necunoscut. 

Persoane anonime mi-au spus în peste 25 de ani de navetă, mii de povești. E greu să înțelegi acest proces. Când stai zece sau douăsprezece ore așa între București și Timișoara, mai treacă meargă dar până la urmă e  interesant cum rezumi o viață întreagă în patruzeci și cinci de minute sau hai, o oră douăzeci cât durează un drum București - Ploiești. 

Acum aveam în față o femeie trecută de prima tinerețe, genul funcționar trimis la București cu acte la Minister. După bagaje, avusese timp să facă și un shopping de capitală. Se vedea că are mâncărici la limbă pentru că atitudinea mea indiferentă, obișnuită cu lumea trenurilor ca și cartea din poală nu au descurajat-o să înceapă un dialog. Dialogul a fost de fapt la primele câteva fraze pe care le schimbi când îți ocupi locul, apoi totul s-a transformat într-un monolog cu glas în pic mai tare decât ar fi fost necesar. În jur, un vagon deschis cu peste 80 de persoane. Cei ce nu merg prea des cu trenul, atunci când sunt blocați într-un scaun câteva ore, simt nevoia unui ascultător pentru a retrăi, vremurile când fuseseră fericiți. Îți povestesc zilele  în care aveau spatele drept, când vederea le era bună și auzul ascuțit. cu toate că părea genul ”gospodină cu experiență bogată” vorbea despre  politică și de fapt cuvintele aveau o anumită nostalgie cu accente provocatoare. Etala regrete după reguli, după disciplină. Reminiscențe, tânjind după retrăirea momentelor de glorie personală  și tinerețe la sat, într-o zonă atemporală unde peste țară era un ”stăpân Dom'le!”, despot luminat și ea la fel, domnea peste un grup numit familie, ce se destrămase ulterior umplând-o cu o stare ostilă. Ascultam  răbdătoare fără să o încurajez, fără să-mi arăt preferințele  politice sau de orice fel aruncând când și când ochii în carte. Așteptam să vină Periș-ul, prefăcându-mă atentă, dând aprobator din cap, din când în când, urmărindu-mi propriul fir al gândurilor și savurându-mi propriile momente de bucurie, în acest caz, priveliștea de afară. Avusesem noroc căci eram așezată în fața unui geam securizat neașteptat de curat. Primăvara pe calea ferată, are neașteptate peisaje de o rară frumusețe. Toții porumbarii și măceșii înfloresc nespus de frumos și e singurul moment când terasamentele neîngrijite și pline de gunoaie capătă un aspect feeric. Uneori, la trenul de seară prinzi și ciripit iar duduitul constant al trenului îți dă un confort și un ritm pe care numai navetistul versat îl apreciază.  

Dar viața interlocutoarei mele secătuise în doar 30 de minute, fără isprăvi vitejești sau realizări pline de succes. Staționatul la Crivina, a adus povestirile cu accente intime. Vedeți, cuvântul ”sex” nu se pronunța în tinerețea mea. Acum lumea se lovește prea des de el. Iar dacă era rostit, indivizii o făceau cu fereală sau foloseau diverse abrevieri. Creative abrevieri. Și cu toate că  nu se vorbea prea mult  de asta, oamenii se bucuraseră de el mai mult decât în prezent sau cel puțin așa mi se pare mie. Deși subiectul atunci era etichetat ca ”tabu” și considerat păcat, probabil că era mai creativ și mai bun decât în zilele noastre când pare un fel de datorie, un fel de copie a unor  pelicule  cinematografice. 

Dar acum lipsă mea de interes și susținere, dusese monologul alunecos spre partea aceasta, jenantă. Cartea-mi, zăcea în continuare deschisă la pagina unsprezece. Pagină de la care nu mai simțeam nici un imbold să o depășesc dar părea încă, un paravan excelent. 

Deși, acum știu că viața rurală nu are nimic idilic în ea și am învățat asta pe la 23 de ani imediat ce am terminat facultatea. Totuși nu văd de ce unii simt nevoia să vorbească despre asta, să se destăinuie ori să te descoasă și o fac mai ales cu necunoscuți; mai ales în tren. Chiar dacă nu am mai fost de mult la sat pot spune că am o deschidere mai mare în a accepta o înțelegere mai largă a subiectului. Am văzut acolo mult sex normal, sau mai puțin normal. Violuri, incesturi, amantlâcuri, fetișuri, perversiuni de atât de multe feluri de mă tem că orășenii elitiști nu au văzut așa ceva decât în filmele porno. Dar eu sunt tributară vieții mele bucolice și provinciale. Și da, trebuie să mărturisesc că sunt fără îndoială o tipă de ”modă veche”. Așa că m-am reîntors la realitate, destul de stânjenită și am reluat firul ascultării:

- Oh, aveți experiențe foarte neobișnuite! concluzionez eu în sfârșit, fără să-mi dau seamă că fraza mea, ternă după mine,  nu face decât să îmi încurajeze partenera de scaun.  

Parcă îi dădusem aripi.

-  V-aș putea spune multe. Unele lucruri care, desigur, nu sunt potrivite pentru urechile dumneavoastră. 

Și culmea după ce spusese fraza acesta care logic ar încheia subiectul am văzut pofta de a începe cu destăinuirile.  În mica pauză creată, având eu o practică îndelungată, mi-am înhățat rucsacul și  canadiana din mers și am țâșnit cu o falsă ușurință printre scaunele strâmte și incomode, tulind-o spre ușa vagonului, chiar dacă la orizont  nu se vedea încă Brazi-ul. 

 

. 

.

Fiecare versiune a ta, merită respect...

 

Nu știu, nu știu, nu știu? Nu mă dumiresc. Cuvintele nu s-au inventat să știe despre noi în toată complexitatea noastră; cuvintele nu pot spune inexprimabilul doar corpul, doar el ne cunoaște. Particulele, ele știu, atomii ei știu, seria de mici alegeri știe mai bine despre versiunile noastre consecutive, despre cine suntem noi.  Acestea sunt lecțiile noastre interioare, ele au purtat confuziile noastre, dezamăgirile, ele ne-au suportat căile lăturalnice, ele sunt prezente în cotloanele inimii. Lecțiile pe care le purtăm, ele ne cară peste tot vulnerabilitățile iar cele două șiruri de ADN, răsucite așa cum stau, ca niște magnifice mărgele, știu mai mult despre încercările noastre, despre irosirile noastre sau despre curajul ezitant de a intra în necunoscut. Cuvintele sunt prea tinere, mai tinere decât modelările noastre și ele numesc totul, experiență. Atomii și chiar proteinele sau vitaminele, ele au fost acolo la fiecare capitol, la fiecare pas, fără scurtături, fără greșeli, la fiecare versiune pe care ne-am testat-o, la fiecare bâjbâială. Totul e doar o mare pregătire. Dacă nu suntem atenți atunci cuvintelor le scapă sensul vieții. Așa pur și simplu. Când privim înapoi, observăm că nimic nu s-a irosit, nimic nu e ”greșit”. Totul a fost o parte din pregătire. Toate țesuturile, chiar și cele mai moi, chiar și dantelăria celui conjunctiv, mai sensibil,  știu pe de rost lecțiile învățate, nu le confundă cu eșecul ci le consideră similare cu o nesfârșită serie de alegeri. Acelea ne-au dat formă, acelea ne-au prelucrat. 

 Privește trecutul cu afecțiune și privește-te pe tine, înapoi, așa din  colțul ochiului: mereu s-a mers fără o hartă, mereu în necunoscut, mereu cu un anume curaj. Iată, acela ești tu! Iată, la fel și eu.  Cuvintele, dacă nu sunt folosite corect, sunt prea mici să ne descrie. Complexitatea noastră e plină de farmec, inestimabilă în valoare, nimic nu se pierde, nimic nu se risipește. Fiecare din clipele dinainte, ne pregătesc. Fiecare pas, fiecare capitol, fiecare versiune merită recunoșterea și onoarea călătoriei. Nu mă dumiresc de ce atâta împotrivire, o luptă a noastră, cu noi înșine când dragostea ne-a construit din variante,  una, pe umerii alteia și ne-a adus aici. Nu știu, nu știu, nu știu, și zău că nu mă dumiresc, de aceea acum, o spun în cuvinte, cuvintele tinere sunt maleabile, fiind saturate cu viu. 

- Toate particulele atunci când sunt împreună, se numesc fericire.   

 

.

Căciula roșie

 

În imagine, iată-mă pe mine la 5 ani. Căciula făcea toți banii era roșie și pufoasă. Probabil că toți cei din generația mea își mai aduc aminte de căciulile făcute din fulare. Se vede că era o căciulă pe care o putea purta și un adult, pentru că era făcută dintr-un fular standard. 

 

Se lua un fular ”la modă” și mai colorat, nu oricare ci unul pentru care se stătea la rând cel puțin câteva ore, apoi se arătau lumii îndemânarea ta sau a bunicii, la descusut și cusut manual. Eu participam la descusut, fiind vestită pentru destrămat lucruri prin casă. Se scoteau cu infinită grijă, franjurile din care puteai face cel mai ”moțocos” moț. Apoi marginile, se uneau într-o cusătură elegantă și mai ales  invizibilă pe față, Se punea un elastic măsurat după circumferința capului posesorului. Măsura era importantă nici prea strâmt dar nici să iasă cu ușurință căciula de pe cap. Dacă foloseai elastic rotund, mai stăteai și pentru el odată la rând, ceva ore, pentru că era rar. Ei bine aici era arta cea mai desăvârșită. Cusutul elasticului de un material e un lucru de migală și se făcea în tăcere după ce cele două erau prinse cu niște ace. ”A însăila”, era cuvântul folosit și mie mi se părea că acesta aduce în lume ceva ”silă” așa că mă ferea de el. Aici era aici,  bunica făcea cusături iar nepoata se învârtea plină de nerăbdare, bombardând-o cu tot felul de întrebări. După apeluri nenumărate la răbdare,  când toate părțile erau asamblate, venea timpul  spectaculosului. Luai un pieptăn sau o  perie de cap și periai cu el ușor, doar într-o anumită parte, materialul și aici aveai dovada că ai cumpărat fularul din firul care trebuie. Practic scămoșai fularul ca să dea o textură specifică, păros - pufoasă. Să imite blana. Apoi la fiecare purtare, sau după spălări aveai voie și tu la 5 ani, să imiți  gesturile bunicii și să dai cu pieptenul cu mișcări ușoare și drăgăstoase, căciula. Oricum, vă garantez că fesul astfel obținut avea textura pufoasă a unui blăni de pisoi mic, mic sau, pentru mai tinerii mei cititori, a unui animăluț de pluș, din cele îndrăgite de fiecare copil.

 

Acele fulare se fabricau în culori vii, un lucru pe care nu-l prea găseai prin magazinele timpului, și purtatul lor ca set (căciulă și fular) era o modă pentru copii și adulți deopotrivă înviorând ținutele monotone și monocrome. 

 

Trebuie să vă imaginați că la mercerii erau cozi la fel de lungi ca și la alimente. Eu am avut vre-o trei variante de căciuli care aveau mici variațiuni de formă: cea mai dragă - cea roșie, cea mai elegantă - cea bleu și cea de școală - roșu cu bleumarin. Iar ultima, cea mai puțin purtată, pentru că era variata unisex, a trecut la un moment dat în garderoba fratelui meu.

 

Căciulile obținute aveau și un ciucure enorm. Și cred că fabricatul ciucurelui din franjurile fularului a fost una din reușitele mele cu care, uite, mă fălesc și azi.

 

Ciucurele și povestea lui

”Moţurile căciulilor nu sunt inutile, dimpotrivă, iar povestea lor este una de-a dreptul interesantă.

Acum mai bine de un mileniu, în Japonia, la început de secol al XI-lea, era la modă cocul de samurai. Această coafură reprezenta un semn de diferenţiere al samurailor, din punct de vedere al clasei sociale, de ceilalţi oameni, de rând. Mai târziu, statutul social al samurailor a inspirat un sultan, pe Mahomed al II-lea, care a decis ca ienicerii Imperiului Otoman să renunţe la celebrele turbane incomode în favoarea fesurilor roşii, cu moț, desigur.

 

În multe ţări din America de Sud, oamenii purtau ciucuri colorați pentru a-şi arăta rangul social sau statul.”

 

După un timp, acestea au depăşit graniţele şi au devenit populare şi în Occident. La începutul anilor 90', designerii au adoptat moda actualului fes, obiect vestimentar care se regăseste atât în garderoba bărbatilor, cât şi a femeilor.

 

Totuşi, marinarii sunt cei care au găsit o utilitate majoră pentru acest moţ. Aceştia purtau adesea fes, pentru a simţi mai bine dacă se află vreun obiect deasupra capului de care trebuie să se ferească sau pentru a atenua durerile produse de diferite lovituri, mai ales atunci când mările erau agitate.

 

Acum, rolul moţului de la căciulă sau fes este mai degrabă decorativ, dar cu siguranţă istoria sa este una surprinzătoare. Iar cel mai adesea, apare în bonetele studenților sau elevilor la absolvire, fie negru, fie în culorile școlii. Iar obiceiul de a da ciucurele spre dreapta sau stânga în timpul paradelor de absolvire și aruncarea bonetei în sus sunt relativ recente.

 

.