Chestionare și reclame ( gînduri răzlețe)

Completez de mulți ani chestionare. Da, eu sunt parte din cei care răspund unor studii de piață. Mai puțin chestionare politice. Mai puține acum, după ce am trecut de 62 de ani. când chestionarele sunt comandate mai des de industria tutunului, a băuturilor alcoolice, acea auto, de cei ce fac produse pentru bebeluși, cea pentru hrană pentru animale, adică o grămadă de domenii unde eu nu am expertiză.

 

O fac demult. În facultate m-a pasionat studiul statisticilor, mai apoi m-a frapat utilitatea acestora în multe domenii. Statistica, în România e subestimată, prezintă rea crud lucrurile. 

 

Chestionarele, cu întrebările lor, pe mine mă ajută să înțeleg o parte din tendințe, să văd o parte din reclame în faza de proiect, să înțeleg că campaniilor lor se construiesc în luni de zile. Mă bucur că văd o oarecare evoluție, îmi spun, spre bine. Când am început această activitate eram la Timișoara (probabil 2007 sau 2008). Pe atunci o reclamă bună devenea o parte din cultură. Era recitată de micuții care intrau uimiți în primele supermarketuri. Era copiată, redată și aplaudată. Oamenii erau supărați pe programele întrerupte și în semn de protest schimbau programele. Dar concomitent descopereau că o reclamă avea ”spațiu” ei , nișa ei de ascultători și era redată măcar 3 luni. Acum știm că reclamele se repetă până devin memorie, identitate. Că spațiul ocupat în capul nostru de ”promovări”, este lipsit de profunzime dar devine referință. 

 

În publicitatea de azi creăm mult dar rămâne puțin. O promovare de ”ceva”, înseamnă un video de poate 15 secunde care inundă aplicațiile și youtobe-ul și care probabil face ”reach” (ajunge la destinatarii propuși) și apoi dispare în două trei zile. Și ca să se imprime și-l dă de două sau 3 ori.

Uneori ne uităm la ”umplutură” adică vedem filme de Crăciun care încep din octombrie astfel că decembrie nu mai ”luna cadourilor”. O umplutură care vinde este și cu vinerea neagră a vânzărilor căci „black friday-urile” nu mai sunt o dată pe an, nu mai sunt emoție și promoție.

 

Ieri, completam un chestionar despre vacanțe și timp liber, m-a frapat o întrebare, ieșită din felul și contextul chestionarului. Dacă sesizez reclamele stradale sau pe cele din magazine? Apropo, voi le sesizați? Reclamele care inundă emailurile, cele venite pe canelele media? Pentru că eu mi-am făcut în anii ăștia un de de protecție față de ele. Am o vedere ”selectivă” și chiar dacă mă influențează subconștient, mă zbat să mă eliberez de faptul că ele, în mintea mea construiesc simboluri sau că mă atacă în punctul cel mai nevralgic: emoția.

 

Am înțeles că trebuie să rup acest lanț al unui ”feed” infinit (alimentare de flux continuu) ca să nu devin dependentă. Vedeți, mi-am programat ce timpi ”morți”să folosesc ca să mă uit pe anumite aplicații și cât. Mai ales cât. O fac conștient pentru că știu că ce e cu ”sunet”/volum foarte tare, nu înseamnă mereu mai clar, că ce e mult în nici un caz nu e memorabil. Că nu trebuie să țin minte o reclamă dar e bine de știut că 80 % din acestea sunt la produse farmaceutice care uite, ne influențează consumul atât de drastic încât oriunde te duci, auzi oamenii discutând despre medicamente ca niște specialiști. Mi-am programat să fac pauze conștient. 

 

Ați auzit de awareness ? Awareness este de fapt notorietatea unui brand. E cel care te ”obligă” să cumperi doar ceva de ”firmă”. De ce? Pentru că te ”obligă” la reacție, conversație, participare toate în jurul unei povești sau VIP . E treaba cu infuențării.

Acum nu mai e o noutate că telefonul tău te știe mai bine ca un membru al familie tale. Peste 70 % din utilizatorii de internet se uită la conținuturi video, la povești, care din cauza ecranului mic sunt și ele reduse ca timp de redare. M-am speriat ieri. Să vă spun, mergând cu 35-ul, lângă mine un adolescent viziona un mini-film dramatizat. Era identic cu cele primite de mine doar că la mine personajele sunt SF, la el erau din fotbal.

 

Voi, prietenii mei, ați auzit de dark social media? Nu e ceva tenebros sau întunecat sau ”periculos”, e numit așa pentru că reprezintă intimitatea de pe internet, adică canalele de WhatsApp, Facebook Messenger, SMS-urile, etc. (traficul web distribuite în mediul privat, în afara rețelelor publice și mai ales în spatele instrumentelor de monitorizare.) 

 

Acum mă adresez celor care pe aceste canale private distribuiți zilnic ”repostări” din cele cu ”Îți doresc o zi bună”. Voi veți fi cărăușii publicității viitorului. Gratis. Chestionarele mele au început să vă studieze, pe voi și obiceiurile voastre. Așa că vă propun să vă puneți periodic întrebări de ce o faceți și cât e de necesar. 

 

Și pentru că trăim în epoca notificărilor, faceți în așa fel ca acestea să nu mai apară pe ecranul vostru mereu sau închideți sunetul lor măcar. De ce? Pentru că în viață reală, notificările duc spre o gândire fragmentată care vă mănâncă energia, vă distrag atenția și mai ales vă retează puterea de decizie a problemelor. Eficiența, creația, strategia, adică lucrurile care te țin în real zi de zi, au nevoie de liniște și timp neîntrerupt. Nici măcar de vibrații sau taburi deschise mereu nu e necesar. E ca la diete sau în proiecte noi, e distanță mare între intenție și realitate așa că vă las aceste câteva rânduri , cine știe ce gânduri bune vă vin... 

 

. 

Cod roșu de maci

 

Macii și răbdarea

Mă gândesc că azi dacă aș fi fost/rămas în Timișoara aș fi mers să mănânc un baigli cu mac. Mi s-a făcut poftă, dintr-o dată, de plăcinta cu mac bănățeană, pe care pe aici nu prea am întâlnit-o.

Ei bine, luna mai e tare frumoasă și datorită fotografilor care pentru a găsi peisaje frumoase, caută în natură colțuri pline de flori naturale. Și mai avem slavă Domnului destule. Grija lor e să nu ofere locația că acestea să nu dispară. Câmpurile de rapiță, de grâu, grădinile cu ceapă în floare, rezervațiile de bujori, de ghiocei, de brândușe sunt fotografiată în cele mai frumoase momentele ale lor iar cei care plătesc o ședință foto, acolo au amintiri de neuitat.

Ploieștenii beneficiază de câmpul de maci plantat în Parcul Municipal Vest. Apropo, e foarte frumos încă acolo. Doar trebuie să facem efortul să ajungem singuri să-l vedem. Nu uitați și de Grădina Botanică cu colecțiile sale de bujori, iriși, trandafiri. salcâm galben și arborele lalea.

Acum să ne întoarcem la maci, căci eu mai am în glastră câțiva care mi se deschid chiar acum sub ochi cu câteva reflecții.

- 10 %. Da, zece la sută penalizare aveai dacă șefii inspectau și vedeau maci în lanul de grâu (graminee) înainte de anii 1989. În loc să penalizeze producătorii de semințe te penalizau pe tine pentru că la semănat, în toamna ce trecuse, nu eliminasei semințele buclucașe. Cum să semeni câteva zeci de hectare de cereale, și să găsești/ cauți macul (sau neghina). Era un fel de a căuta acul în carul cu fân. Mie nu mi s-a întâmplat pentru că grădinăritul nu intra în zona asta dar tot am rămas cu sentimentul că roșu pe galben ( maci în lanul de grâu) înseamnă neglijență, nu e de bine și e un fel de ”demascare” a unei trebi prost făcute când nimic nu mai e de retușat.

Dacă iubesc ceva la maci, în afara frumuseții lor efemere de mătase creponată, nu e nici dulceața, siropul, nici petalele în salată, nimic culinar. Este rezistența semințelor. Căci planta are un termen de germinare mult mai mare decât media plantelor. Așa că o sămânță stă ea și așteaptă condiții prielnice mult mai mulți ani decât alte plante. Gândiți-vă la asta, când ronțăiți primul covrig cu mac.

Acum dacă mă întrebați pe mine, ce mi-ar place mai mult și mai mult decât un splendid câmp, compact și unicolor de flori , ei bine răspunsul este unul pestriț. O pajiște montană plină și multicoloră. Un ecosistem sănătos ce mai!!!

Chabana sau o dimineață cu maci

 

Am revăzut de curând serialul Shoghun și am recitit cartea. Cu nostalgiile tinereții nu te pui. Asta, mi-a adus aminte un fragment de acolo, unde soțul îi oferă soției, cadou, un ceremonial al ceaiului. Cartea, citită prin anii 80, m-a impresionat pentru că luam cunoștință pentru prima dată cu obiceiuri așa îndepărtate. Și faptul, aflat ulterior, că James Clavell, autorul era și scenarist, a făcut să imprime cărții acel format cinematografic, dinamic și foarte trepidant pe care uite, l-au căutat acum ca să descopăr rețeta scriituri.

 

De ce povestesc asta ? Pentru că se leagă de ce am făcut azi dimineață (Foarte dimineață), inspirată din aceea scenă de demult. E prima dată când am posibilitatea și timpul pentru așa ceva. Probabil că dacă citiți această postare știți deja că îmi place ikebana, o practic în aranjamente personale și mă bucur de aranjamente la câte o expoziție. Ei bine există un stil minimalist al acesteia, numit Chabana și care se folosește doar în contextul ceremoniilor de ceai. În Chabana participanții privesc o floare în timpul servirii ceaiului. În general e mai spectaculos când o floare se deschide sub ochii lor, de la căldura degajată de ceai. În cartea de mai sus, cei doi soți privesc cum se deschide un boboc de zorele. Eu azi, matinal, la cafea, am privit cum se deschide un boboc de mac.

 

Acum vă întreb, oare e ceva mai frumos și dătător de energie pentru așa un început de săptămână?

 

***

Chabana (茶花) este un stil simplificat, minimalist și rustic de aranjare florală dezvoltat exclusiv pentru ceremonia ceaiului japonez. Vasul este așezat în ”alcov”, un spațiu dedicat din casă pentru primirea oaspeților și onorarea lor și unde aranjamentul este așezat la o înălțime confortabilă ochilor.

Aceasta este amplasată în mod tradițional pe podeaua unei nișe tokonoma pentru a fi admirată de, și împreună cu oaspeții.

Din experiențele unui voluntar la Noaptea Muzeelor

 

Nu este niciodată de neglijat agilitatea cu care un copil între 3 și 8 ani scăpă de supraveghere și o zbughește spre un loc interzis, spre obiecte fragile sau spre scări înalte, pe care să se întreacă cu alții. E greu cu unul dar dacă ai de-a face cu câteva sute, într-un interval scurt? Să te văd atunci cum te descurci? Ce-i spui, cum îi spui, ce faci?

 

Sâmbătă, Muzeul de Artă ploieștean, participant la Noaptea Muzeelor, a fost vizitat de cca 2030 de oameni. Peste 1000 fuseseră pe la ora 20.00 dar până târziu în noapte numărul s-a dublat. Cel mai mic vizitator pe care l-am văzut avea cam 4 - 5 luni și a venit într-un marsupiu din pânză, purtat de părinți. Cel mai vârstnic ”senior” cum se zice acum, avea 91 și a avut curajul să urce scările fără să fie ajutat de însoțitori, doar cu bastonul din dotare. Cei mai dragi mie, au fost adolescenții neînsoțiți de părinți, care discutau serioși și gravi despre opere de artă. Cea mai frumoasă imagine, au făcut-o familiile cu două trei generații, veniți împreună. Cea mai mare atracție, arhitectura casei care adăpostește Muzeul,  cu scările sale monumentale, cu frescele de pe pereți și tavan, pe care coborau razele unui frumos și pașnic apus de soare. Cei mai solicitanți, evident picii care se întreceau pe cele două scări. În primul sfert de oră, după ora 17.00, am numărat peste 60 de persoane care își făceau selfie-uri pe hol și pe scări. Știați că există un cod al manierelor elegante pentru selfie-uri? Pe ăsta l-am învățat eu, de la tineri. Două mii de oameni, înseamnă două mii de caractere diverse, două mii de feluri variate de a privi arta, de a o încorpora în propria personalitate. Înseamnă obișnuința de a-ți aduce copilul, nepotul sau elevul la Muzeu, de a-l învăța că acesta este un fel de distracție și ”plăcubilă” și necesară. Nici nu vă imaginați starea mea de bine să văd oameni care călcau pentru prima dată într-un muzeu. E aceiași pe care o simțeam și la Târgurile de carte (Gaudeamus).  Știți că oamenii care vin rar sau deloc printr-un  Muzeu se cunosc imediat. După sfioșenie. Timiditate pe care n-o avuseseră probabil la Palatul Culturii, la Expoziția de reptile vii. Am văzut și vizitatori  aduși de copii lor, de nepoți, care ca elevi, devin obișnuiți ai unor lăcașuri de Cultură. Știu teoriile cu arta și cultura e doar ”pour le connaissance”. Dar hiperculturemia* nu e doar pentru ”elite”. Îmi place să cred că pentru fiecare există pași mereu înainte. Și ierarhii, unde fiecare urcă, fără să se țină cont de vârstă și fără prejudecăți. 

 

Expoziția temporară de la etaj se numește Dialog (Lucia Lobonț& George Dragomir Turia). Obiectele de ceramică cele mai atent ”păzite” ca să nu fie ”atinse” sau luate în brațe de pe piedestal sau strânse de ”gât” au fost: pe locul I, ce semăna cu Omul Păianjen (Spider Man) și o altă lucrare care avea încorporată o oglindă (Oglinda lacului din pădure) unde s-au făcut cele mai spectaculoase selfie-uri.

 

Sâmbătă 23 mai, bine după ora 22.00, orașul era plin de ”vibe”. Îl simțeai în aer. Vedeai, auzeai grupuri, grupuri. O seară caldă, un bulevard plin de plimbăreți.

 

Taximetristul care m-a adus acasă, un ploieștean cam de vârsta mea, mi-a mărturisit că el nu a intrat niciodată în Muzeul de Artă. Eu sunt dintre cei  0,011% din populația orașului care obișnuiesc să merg la muzeu (muzee) dar mă frământă gândul cum să-l aduc uite și pe timidul șoferul de taxi pe acolo. Aici e provocarea. 

 

(din experiențele unui voluntar la Noaptea Muzeelor) 

 

* Hiperculturemia sau sindromul Stendhal este o stare ce apare când o persoană este expusă la opere de artă de o frumusețe copleștoare într-o perioadă scurtă de timp . 

Cum e să citești zilnic o poezie?

 

Cineva m-a întrebat: Și chiar citești zilnic câte o poezie? Sau doar te prefaci ca să te dai mare? Să primești like-uri? 

 

Ei bine, de câțiva zeci de ani, fiind eu navetistă veche, mi-am format acest vechi obicei ca dimineața, devreme, la trezire să am momentul meu de reflecție. De pornire la drum. E vorba de orele 5 sau 6 dimineața. Nu știu dacă faptul că sunt matinală mi-a făcut mai ușor acest obicei sau invers dar sunt foarte bucuroasă că după pensionare am păstrat acestă obișnuință. Dacă naveta, obositoare și complicată, a schimbat în bine o trăsătură a mea, asta este. Așa că încep cu rugăciuni și continui un pic după un moment de reflecție, mai târziu cu cel puțin o poezie. Aleatorie, din poeții preferați, din cei necunoscuți, uneori în mai multe limbi, traducând-mi pentru mine sensurile și simțind bucuria unui vers cum îmi îmbracă inima în catifea. O poezie, citită tare. Simțită. Vă asigur că pentru cei singuri în casă, vocea proprie, dimineața este excelentă pentru cogniție. Aceste obiceiuri sunt un fel de gimnastică a sufletului. Obiceiurile mai apoi se obțin prin repetiții și perseverență.

 

Uite ieri a fost Glossa lui Eminescu,  câte ceva din Nichita Stănescu și Macedonski, spre exemplu. Azi am citit-o pe Nina Casian, pe Viorica Răduță și pe prietena mea Aura Creițaru. Erau cărțile achiziționate/primite în ultimul timp de pe biroul meu. Oh am un birou cam dezordonat și e mereu plin. Mereu găsești Cuvântul și cuvintele acolo, ca un fel de masă de bucătărie pentru minte și inimă  de unde să-ți iei ”mâncarea” preferată. Dar vorbele auzite alături de propria mea voce cuvintele au acționat mai abitir decât cafeaua pe care n-o mai consum de ceva timp.  

 

Să vă spun și un secret, unchi, mătuși, tata, adică  ”ai mei”, reușeau prin acest exercițiu să-ți țină, la vârste înaintate, ”boii acasă”. Eu nu mai memorez cum o făceau ei dar citesc asiduu. Citiți tare câteva versuri... Ia încercați!

 

Cățeii din pluș

  

Era sfârșitul anilor 70, când a început pentru mine epoca ceaiurilor dansate, a revelioanelor făcute departe de familie, a discotecilor  de 2 - 3 ore în înghesuiala unor apartamente minuscule unde dansam pe muzică decadentă. Când mergeai în vizite în astfel de locuri, neapărat trebuia să duci un cadou în afară de ”contribuția” ta în mâncare și/sau băutură. Ăsta e un obicei păstrat parțial și acum. Chiar dacă moda ceaiurilor a trecut, cea a parangheliilor și majoratelor  e în plină dezvoltare. Animăluțele de pluș, coșurile cu flori artificiale în cutii cu formă de inimă,  felicitări deja scrise cu citate, pentru bună impresie și cărțile inspiraționale nu lipsesc dintre darurile făcute la astfel de agape. Mai puține acasă și majoritatea în restaurante  tocmite din timp. Care este scopul ursuleților de pluș oferiți de obicei de iubit sau  cea mai bună prietenă? Un obiect de joacă? Pentru glume? Nu ști dar îi vezi în toate selfie-urile și în toate pozele de grup. Participanții, îi descoperi mândri, îmbrăcați la primul lor costum uneori cu două piese alături de colega cu un machiaj după tutoriale complicate în rochie decoltată, lungă și observi primii lor pași pe tocuri. Ele, cu poșetuțe pe lănțișoare, trăgând discret de rochia prea scurtă sau prea mulată, ei asudând, parfumați excesiv și purtând chestiile alea gigantice, în culori cât mai nenaturale, spre petrecere. În mâna cealaltă, nelipsita pungă cadou.  

Ba chiar se unesc, să cumpere un/o chestie cât mai mare, gigantică. Probabil o să fie bună pe post de pernă. Îmi place să-i privesc, parcul este locul nostru de intersecție și să mă bucur pentru ei, de acești primi pași spre activitățile fără părinți E o anume libertate pe care o degustă. Ei, mai trag o țigară de prea mult emoție și chiar  își epuizează  stocul de înjurături ca mai încolo, probabil de față de părinți, rude, adulți în general să nu le mai folosească o perioadă. Parcul e loc de întâlnire și de descărcare a sentimentelor adolescentine, de vorbit tare, de a se face remarcați chiar dacă uneori stilul este de:  ”- Băi luzărilor, noi suntem tineri și ne distrăm!”  

Nu-i judec dar observ repetarea gesturilor neschimbate de la generație la generație și după 50 de ani. Da, diferențele nu sunt așa mari cum cred neguroșii critici ai generațiilor tinere. 

Așa m-au prins și pe mine anii 70, anii de liceu. Aveam un succes major cu cățeii de pluș. Nu erau din pluș, pluș sau dintr-o catifea plăcută la pipăit și erau făcuți în casă. Ei bine vă mai aduceți aminte de materialele mițoase în culori pastelate care se foloseau ca învelitori pe pat sau pe scaune ca huse? Uneori apăreau și haine sau halate de baie și erau asemănătoare cu ceea ce numim acum, ”flece”. După 2 - 3 spălări puful se transforma în ceva încurcat și adunat în smocuri. Din așa ceva, au ieșit cei mai  frumoși căței făcuți (și) de mine. Și nu știu de ce,  căței din materiale bleu erau cei mai căutați. 

Ca să arate profesionist și mai ales realist, ca la magazin, munceam în familie peste 24 de ore. Erau simplu de făcut dar migăloși. Aveai nevoie de material,  de vată, de măiestrie la cusut. Un pic de material negru pentru ochii, uneori chiar și niște năsturași negrii sau bleu, o limbuță roșie dintr-o batistă de pânză, zgardă din panglică asortată și de un piepten. Modelele, le pregăteam în două variante. Cățeluși în picioare și din cei șezând pe cele 4 lăbuțe. După terminare produsul final era verificat să stea echilibrat pe vre-o mobilă, căci ei, la destinație locuiau fie pe stinghia laterală a unui recamier, în dormitor, fie în sufragerie pe televizor, radio sau alături de setul de elefanți  din porțelan sau a peștilor din sticlă multicoloră, în vitrina familie. Cel mai frumos produs fost un cățeluș alb, flocos cu ochii albaștrii dintr-un pulover ce-mi rămăsese mic, oferit unor vecini de bloc.

 Trebuiau să aibă priviri cu expresii drăgălașe, nu erau de joacă, pentru că se dezmembrau, murdăreau ușor. Azi, ce povestesc eu se numește ”hobby handmade” și sunt magazine uriașe unde găsești chituri de fabricare de ți-e mai mare dragul să compui, să îmbini, să înșiri. De aceea eu iubesc magazinul Jumbo care e plin de astfel de chituri. 

 Din cauza prea multor improvizări, râdeam foarte mult când avea de cusut câte un cățel. Oricum, produsele finite ieșeau mult mai frumoase și mai veridice decât cele cumpărate,  atât de rare și de 5 - 6 ori mai costisitoare. Aveam tipar pentru cățeluși. Era făcut de mama și corectat de tata, și-l decupam cu o foarfecă ascuțită. Partea complicată după tăierea componentelor din material era îndesatul de vată în piciorușele subțiri sau codiță, cusute pe spate pânzei cu un feston special, cu ață rezistentă. O cusătură trainică. Și apoi întorsul materialului cu partea mițoasă în afară era minuțioasă și o făceam de obicei cu vârful foarfecii și un creion nefolosit. Vata de umplutură era un produs greu de procurat, raționalizat, obținut uneori prin favoruri sau prin rețeaua de ”cunoștințe” iar cantitățile pe care le ”înghițea” un cățeluș variau  de la două pachete în sus. Animalul, nu trebuia să aibă aspect leșinat sau dezumflat. Procurarea materialelor și accesoriilor, de la materialul mițos până la celofanul cu care îl ambalam erau etape costisitoare ce antrenau toată familia la cozi, la pricepere și sfaturi cu mult timp înainte de un eveniment la care eram invitată. 

 Șarmul jucărioarei că nici nu știu cum o pot numi fiind de fapt un fel de bibelou din pânză, erau urechile lăsate, care imitau rasele basset, cocker sau uneori beagle. Aflu acum de la ”Google știe tot” că urechile astea se numesc urechi pendulante dar noi le poreclisem  simplu ”urechi mari și blege”.

Pentru un efect de ”adorabil”,  uneori cu o sârmuliță, putem coase în așa fel încât una din urechi să rămână un pic ridicată.

Ei bine, după asamblare, așezarea picioarelor și a cozii, după punerea urechilor în poziție corectă, urma adăugarea elementelor feții, și aici mama era mereu nemulțumită, aranjând și rearanjând mereu limbuța cea roșie și zgarda ce trebuiau să fie asortate inclusiv cu panglica de la celofan. Apoi, începea pieptănatul. Era o rescămoșare a firelor lungi, toate într-o anumită direcție și trebuia făcută cu tandrețe, până căpăta volumul unei blănițe canine.  Pieptănatul zonei feței era ca acum dusul la coafor, cea mai sensibilă etapă. Căci doar un mic amănunt greșit și  tot aspectul putea fi  stricat. Uneori la faza asta, datorită unei freze incomplete, cățeii semănau cu un Hitler din filmul lui Charlie Chaplin iar alții păreau fioroși sau veniți din filmele horror. Azi vezi destul de des așa ceva la căței adevărați care au fost duși la tuns, la un nepriceput și proaspătul look are deficiențe de stil și formă.  

Căței noștri trebuiau să fie drăgălași și chiar erau atât de reușiți încât copii mici ai familiilor care primeau așa ceva cadou, cereau să se joace cu ei. Dar cum acest obiect era doar ”de uitat și nu de jucat” se nășteau adevărate drame, se lăsa cu plâns și pedepse.

Toată această modă a trecut în 2 - 3 ani dar cred că am la activ cca 50 de căței, o pisică nereușită și o girafă care nu semăna a nimic din realitate pentru că girafă păroasă nici în preistorie n-a existat. 

Pentru generația mea, boomerii adică, în majoritate bunici,  recomandarea este să mergeți în parc, în weeked-uri, să  priviți tinerii. Fără prejudecăți. Știu că acum gândiți că  astfel de cadouri sunt ”bani aruncați” dar să nu faceți prostia să întrebați pe careva la ce folosesc animalele acelea mari de pluș!  

 

* 

Întâlnire cu risc ridicat

 A trecut un an de la aniversarea a 100 de ani a Echipei Petrolul. Un spectacol frumos, conceput pentru fani, cu efecte pirotehnice vijelioase, gălăgioase și aplaudate. Ele mi-a readus în minte o poveste ce are uite, 20 de ani. O poveste nu prea roz. Chiar dacă nu sunt fan, totuși am păstrat acel patriotism local și orice meci câștigat de ”ai noștri” mă face să tresar și să bifez câte un  ”Hai, Petrolul! Hai, ai noștri!”

 Mă reîntorc în timp, uite exact cu 20 de ani în urmă și-mi amintesc una din călătoriile mele, la Iași. Era 2006 și la întoarcere, am venit într-un tren rapid care a fost devastat. Era ca acum primăvară, trenul nu avea vagoane de dormit așa că-mi cumpărasem un loc la ușa compartimentului, într-un tren arhiplin. Trec 2 ore și în gara Mărășești, se urcă întreaga galerie a echipei Dinamo. Fuseseră la un meci cu o echipă de ligă secundă, în  Piatra Neamț și cum în 2006, echipa (galeria) nu avea autocare, schimbaseră trenul Personal în care se urcaseră inițial cu primul care ajungea mai repede în București. 

  Echipa Dinamo pierduse meciul la Piatra Neamț cu un scor semnificativ. Să pierzi tu, club din Capitală, în fața provinciei și mai ales în fața unei echipe de care nimeni nu auzise, transformare galeria într-o masă de suporteri furibunzi. Era ora 3 dimineața așa că băuseră și peste măsură. Fiecare ținea, cel puțin câte o sticluța din cele plate, de 0.5 litri, de tărie, pe care le găsești la orice chioșc din gări și azi. Supărarea trebuia potolită și cum în acest tren nu erau suporteri adverși  pe care să-i ațâțe, au început să distrugă trenul. Evident fără să țină seamă de călători. O distrugere sistematică. Organizată ad-hoc, făcută cu o energie și o îndârjire de neînțeles. Grupurile mari se uitau în ochii călătorilor așteptând o reacție de revoltă, de nemulțumire care să-i facă țintă. Geamuri sparte, uși de la compartimente smulse, linoleumul de pe holuri scos și aruncat pe fereastră. PFL-ul de pe holuri, pe unde se putea, rupt, scrijelit, mâzgălit. Am asistat și la o bătaie cu cuțite în spațiul strâmt al holului din fața compartimentului meu. 

 Dacă știți desenele animate unde o masă plină cu bunătăți este devorată de termite și după trecerea lor nu mai rămâne nimic, ei bine, așa s-a întâmplat cu acel tren. Desigur nu veniseră cu unelte adecvate dar păreau înarmați. Fiecare avea cuțițe sau bucăți metalice din tren. De multe ori m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă cineva lua atitudine dintre călători. Practic erau cam 350 de călători și 100 de ”viteji” care circulau în grup, era să zic haită, în cele 4 vagoane. 

Am văzut că doar cu un cuțit îți poți face rost de ”ustensile”  de dislocat uși și de spart geamurile de tren, geamuri securizate. 

 

Cele 4 sau 5 vagoane nu mai puteau fi utilizate. Noi, călătorii, îngroziți. Compartimentul nostru cu 7 persoane din care 2 copii nu mai avea ușă. Stătea proptită pe hol afară. Geamul de pe culoarul din față era spart și partea rabatabilă aruncată. Spărtura producea curent și perdelele ce fluturaseră prea mul fuseseră smulse. Una, argintie era înfășurată în jurul pumnului unui agresor, pătată cu sânge de la un geam prea îndărătnic. În gările Râmnicu Sărat, Buzău, Mizil și Ploiești jandarmi anunțați de cei doi controlori neputincioși, așteptau și mai preluau din ei. Câte un vagon pe rând și doar în timpul de staționare. Șefii de la C.F.R. probabil deciseseră că trenul trebuie să-și continue drumul. La Buzău, doi tineri de 18 - 20 de ani, obosiți după o așa ”muncă” s-au așezat pe locul liber din compartiment, un spațiu mult mai mare, pentru că cei doi copii stăteau de acum în brațele părinților speriați și protectori. Duhnind a băutură au adormit după ce și-au ascuns fularele cu însemnele Clubului prin buzunare. Ce chipuri senine aveau, de copii obosiți, după joacă. 

 

Între Mizil și Ploiești, au sosit jandarmii cu singurul  controlorul rămas nebătut, în vagonul nostru. De la Mărășești până la Mizil, avuseseră timp să se mobilizeze în detașamente serioase, care intraseră concomitent în fiecare vagon al trenului. Nici nu avea bilete, nu numai pentru trenul Rapid ci așa în general. Când i-au ridicat, somnoroși, vociferau că sunt nevinovați. 

 

Ziarele au titrat a doua zi titlurile cam așa: ”Întâlnire cu risc ridicat”. Memorabilă și înfricoșătoare noapte. De fiecare dată când acum văd câte un film cu jaf armat, îmi aduc aminte de sentimentul de frică, băgat-n oase în aceea noapte. Și acum după 20 de ani, când scriu mi se face piele ca de găină. Atunci în anul 2006, au fost devastate parcă 4 trenuri după care legile s-au schimbat. 

 

Cum eu, am coborât cu marea masă de dinamoviști împinsă de la spate  spre mașinile jandarmilor, am văzut și scenele preluării lor. Una peste alta, violența de orice fel, nu mi se potrivește dar pe peron, la 5 dimineața am observat că sunt oameni  obișnuiți cu ea. Asta e al doilea lucru care m-a întristat atunci. Violența ca instrument de făcut pace. Îmi aduc aminte, oh ce vremuri că după noaptea aceea nedormită, am plecat să-mi las bagajul acasă  și apoi m-am îndreptat spre Brașov: Mă așteptau prietenii, la un picnic și eu cu povestea mea, am devenit eroină. 

 

Azi această întâmplare rămâne la fel de neagră ca amintire dar am pus-o la păstrare între alte două: Una din copilărie, când mergeam pe stadionul ploieștean cu părinții, la meciuri și eram acolo bunici, părinți și copii sub 10 ani. Atunci îmi plăceau sportul de echipă, Petrolul în special și atmosfera aceea de sărbătoare unitate și bucurie. Aveam pe undeva o fotografie cu noi din tribune.

Și anul trecut, uite serbarea plină de forță și expresivitate organizată de petroliști la Centenarul înființări Clubului Petrolul tot un reper luminos este.

 

.