Orhidomania (orchidelirium) sau ”febra orhideelor” este numele dat obiceiului de a colecționa orhidee în epoca victoriană. Același lucru se întâmplase nu cu mult înainte cu lalele olandeze dar în epoca victoriană apăruseră și primele sere particulare. Sere destul de mari pline practic cu livezi de lămâi și portocali în ghivece. Alexandru Dumas descrie ”orangeria” regilor Franței. Conacele europene aveau o câte o astfel de seră și erau mereu în concurență. Dacă veți vizita Peleșul veți descoperi că și la Sinaia exista o seră și că printr-o șansă fără precedent s-au păstrat acolo câteva de soiuri de orhidee de aproape o sută de ani.
Mania colecționarii orhideelor este o treabă serioasă și o observ acum și la prietenele mele care nu suportă ca să nu aibă, neapărat o anumită floare/ culoare/ soi dacă ea e deja apărută și sunt experte în îngrijirea și înflorirea acestora.
Dar mania respectivă era mult mai gravă și costisitoare pentru colecționarii și descoperitorii acestor flori. Fanaticii bogați ai orhideelor din secolul al XIX-lea au trimis exploratori și colecționari în aproape fiecare parte a lumii în căutarea de noi soiuri și specii de orhidee. Eu am citit câteva cărți polițiste clasice în care oamenii se omorau pentru o floare rară și trebuie să spun că de fapt chiar s-au întâmplat astfel de fapte, o să le redau mai jos. Sunt și câteva filme bune care au acest lucru ca subiect central.
Astăzi există încă anumite niveluri ”de nebunie” pentru orhidee, care au dus uneori la furtul unor orhidee excepționale în rândul colecționarilor, cum ar fi ”orhideea fantomă”.
În secolul al XIX-lea, orhideele au fost aduse în Europa prin expediții de colecționare. Inițial, nebunia s-a limitat la clasele superioare europene. Noile orhidee exotice erau cel mai adesea vândute la licitații în Londra, atingând prețuri extravagante. Se cheltuiau averi pe orhidee care însă mureau din cauza condițiilor nepotrivite.
Colecționarii călătoreau în întreaga lume timp de luni de zile în căutarea de noi specii. Mulți au murit în aceste expediții din cauza conflictelor cu localnicii sau cu vânătorii rivali de orhidee angajați în comportamente distructive. Aceste expediții costisitoare au fost adesea învăluite în secret și nu era neobișnuit ca colecționarii să răspândească informații înșelătoare despre locațiile unde au fost găsite noi orhidee.
În această perioadă se știau foarte puține lucruri despre cultivarea orhideelor, iar rata lor de supraviețuire a plantelor era scăzută. Prin experimentare și prin colectarea mai multor informații despre condițiile de creștere ale orhideelor în habitatul lor natural, cunoștințele se dezvoltau încet și doar în 1851, B.S. Williams a publicat prima ediție a Manualului Cultivatorului de Orhidee (Londra, 1871).
Din punct de vedere cultural, au apărut mitul ”plantelor oameni”. Acesta s-a dezvoltat de-a lungul secolului al XIX-lea în jurul orhideelor. Exemple de povești victoriene cu orhidee vampirice sunt povestite de H.G. Wells ( 1884) „Înflorirea orhideei ciudate” , și povestirea din 1898 a lui Fred M. White , „Teroarea purpurie”.
Astăzi, slavă Domnului, comerțul internațional cu orhidee recoltate în sălbăticie este interzis de Convenția privind comerțul internațional cu specii de faună și floră sălbatică pe cale de dispariție (CITES), adoptată în 1973. Însă multe specii de orhidee sunt pe cale de dispariție. Se crede că contrabanda cu orhidee contribuie la pierderea unor specii de orhidee din sălbăticie.
Povestea vânătorii de orhidee, începe așa: În 1818, entomologul William Swainson colecționa plante în Rio de Janeiro. A trimis la Londra o cutie cu plante tropicale. Legenda spune că pentru a proteja cutia trimisă a folosit plante de orhidee pentru ambalare deoarece acestea erau, considerate la început plante parazitare și doar atât. În mod surprinzător, una dintre orhidee a înflorit la sosire, iar londonezii au fost uimiți de forma și culorile neobișnuite ale florii. Acea singură floare a declanșat „febra orhideelor”, care a dus la multe decese.
Cattleya labiata prima orhidee adusă în Europa de la care a pornit totul.
Cu toate acestea, există unele dovezi că această poveste este un mit și că utilizarea exemplarelor de Cattleya labiata ca material de ambalare nu e adevărată Swainson a văzut de fapt flori excepțional de spectaculoase ale acestei orhidee și a înțeles adevărata sa valoare. Și la sosirea la Barnet, orhideele au fost îngrijite corespunzător.
Aproximativ jumătate din plantele de orhidee trimise în Europa nu au supraviețuit călătoriei. Cererea a crescut, plantele au devenit din ce în ce mai scumpe, iar profesia de vânător de orhidee a fost creată. Vânătorii de orhidee s-au confruntat cu boli tropicale, animale sălbatice și șerpi veninoși, inundații, populații indigene și adesea cu o concurență acerbă unii cu alții.
În 1901, opt vânători de orhidee au plecat să caute orhidee rare în Filipine . Unul dintre vânători a fost mâncat de un tigru, altul a fost stropit cu ulei și ars de viu, iar alți cinci au dispărut complet. Bărbatul care a supraviețuit calvarului a adunat 7.000 de exemplare de orhidee.
Un alt grup de vânători de orhidee din Papua Noua Guinee a fost capturat și ținut ostatic. Doi membri ai grupului au fost decapitați înainte ca trupele indoneziene să vină în salvarea lor. Se spune că Columbia este unul dintre cele mai bune locuri pentru a vâna orhidee, dar a fost și unul dintre cele mai dificile locuri pentru a supraviețui vânătorii. William Arnold s-a înecat în râul Orinoco, rapid și sălbatic , în timp ce se afla într-o expediție de colectare; David Bowman a murit de dizenterie ; iar febra galbenă l-a ucis pe Gustavo Wallis în munții Anzi .
Albert Millican a fost atât pictor, cât și vânător de orhidee. Știa că vânătoarea de orhidee era o treabă periculoasă. În jurnalul său scria: ” Mi-am procurat un stoc de cuțite, pălărie, revolvere, pușcă. ”
Competiția dintre vânători a fost intensă. William Arnold a intrat într-o confruntare cu un alt vânător de orhidee, care aproape s-a încheiat într-un duel. Când Arnold i-a scris despre asta angajatorului său, i s-a ordonat să-l urmeze pe celălalt bărbat, să colecteze aceleași exemplare ca el și să încerce ”să urineze” pe colecția celuilalt bărbat pentru a-i ucide orhideele. Oricât de dor de casă și de singuri erau vânătorii de orhidee, nu s-au împrietenit niciodată cu rivalii lor.
Wilhelm Micholitz a fost unul dintre cei mai buni vânători de orhidee. Odată ce barca în care se afla a luat foc, orhideele pe care le colectase au pierit, dar Micholitz a supraviețuit. I-a transmis vestea prin cablu angajatorului său, Sander, și i s-a ordonat să se întoarcă și să-și adune animalele, în ciuda faptului că sezonul ploios făcea aproape imposibilă colectarea orhideelor. O înregistrare în jurnalul lui Micholitz a fost făcută în Bogotá : ” Nu știu ce n-aș da să mă întorc în coloniile britanice sau olandeze bine organizate din Est, ca să pot munci în pace și într-un confort relativ ridicat.”
surse: https://www.idealdecor.ro/gradinile-castelului-peles/?fbclid=IwY2xjawQLf6BleHRuA2FlbQIxMABicmlkETBrWnVJdTRDVXVPQnE4QTlYc3J0YwZhcHBfaWQQMjIyMDM5MTc4ODIwMDg5MgABHkgSDESO69cvMhY2jwo29jItvK4tal3r-dARIXgg_35DFej6Slz4PuzJJG5d_aem_D0M_pwMhSp1OJ2BSx6NpQw
https://en-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Orchid_hunting?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc&_x_tr_hist=true
