Întâmplări din viața de navetist - I -

 

 În fuga trenului 

Cartea, îmi zăcea în poală deschisă la pagina unsprezece. Dădeam din cap cu condescendență în timp ce trenul trecea în fugă de Chitila și ea, continua să-mi dea detalii, oarecum neinteresante, despre viața personală. Eu, îmi urmam firul gândurilor. Pe fundal, ascultam și totul suna foarte familiar. Trebuie să mărturisesc că nu știu de ce figura mea, îndemna la mărturisiri. Toate, spuse din nevoia de a te destăinui unui necunoscut. 

Persoane anonime mi-au spus în peste 25 de ani de navetă, mii de povești. E greu să înțelegi acest proces. Când stai zece sau douăsprezece ore așa între București și Timișoara, mai treacă meargă dar până la urmă e  interesant cum rezumi o viață întreagă în patruzeci și cinci de minute sau hai, o oră douăzeci cât durează un drum București - Ploiești. 

Acum aveam în față o femeie trecută de prima tinerețe, genul funcționar trimis la București cu acte la Minister. După bagaje, avusese timp să facă și un shopping de capitală. Se vedea că are mâncărici la limbă pentru că atitudinea mea indiferentă, obișnuită cu lumea trenurilor ca și cartea din poală nu au descurajat-o să înceapă un dialog. Dialogul a fost de fapt la primele câteva fraze pe care le schimbi când îți ocupi locul, apoi totul s-a transformat într-un monolog cu glas în pic mai tare decât ar fi fost necesar. În jur, un vagon deschis cu peste 80 de persoane. Cei ce nu merg prea des cu trenul, atunci când sunt blocați într-un scaun câteva ore, simt nevoia unui ascultător pentru a retrăi, vremurile când fuseseră fericiți. Îți povestesc zilele  în care aveau spatele drept, când vederea le era bună și auzul ascuțit. cu toate că părea genul ”gospodină cu experiență bogată” vorbea despre  politică și de fapt cuvintele aveau o anumită nostalgie cu accente provocatoare. Etala regrete după reguli, după disciplină. Reminiscențe, tânjind după retrăirea momentelor de glorie personală  și tinerețe la sat, într-o zonă atemporală unde peste țară era un ”stăpân Dom'le!”, despot luminat și ea la fel, domnea peste un grup numit familie, ce se destrămase ulterior umplând-o cu o stare ostilă. Ascultam  răbdătoare fără să o încurajez, fără să-mi arăt preferințele  politice sau de orice fel aruncând când și când ochii în carte. Așteptam să vină Periș-ul, prefăcându-mă atentă, dând aprobator din cap, din când în când, urmărindu-mi propriul fir al gândurilor și savurându-mi propriile momente de bucurie, în acest caz, priveliștea de afară. Avusesem noroc căci eram așezată în fața unui geam securizat neașteptat de curat. Primăvara pe calea ferată, are neașteptate peisaje de o rară frumusețe. Toții porumbarii și măceșii înfloresc nespus de frumos și e singurul moment când terasamentele neîngrijite și pline de gunoaie capătă un aspect feeric. Uneori, la trenul de seară prinzi și ciripit iar duduitul constant al trenului îți dă un confort și un ritm pe care numai navetistul versat îl apreciază.  

Dar viața interlocutoarei mele secătuise în doar 30 de minute, fără isprăvi vitejești sau realizări pline de succes. Staționatul la Crivina, a adus povestirile cu accente intime. Vedeți, cuvântul ”sex” nu se pronunța în tinerețea mea. Acum lumea se lovește prea des de el. Iar dacă era rostit, indivizii o făceau cu fereală sau foloseau diverse abrevieri. Creative abrevieri. Și cu toate că  nu se vorbea prea mult  de asta, oamenii se bucuraseră de el mai mult decât în prezent sau cel puțin așa mi se pare mie. Deși subiectul atunci era etichetat ca ”tabu” și considerat păcat, probabil că era mai creativ și mai bun decât în zilele noastre când pare un fel de datorie, un fel de copie a unor  pelicule  cinematografice. 

Dar acum lipsă mea de interes și susținere, dusese monologul alunecos spre partea aceasta, jenantă. Cartea-mi, zăcea în continuare deschisă la pagina unsprezece. Pagină de la care nu mai simțeam nici un imbold să o depășesc dar părea încă, un paravan excelent. 

Deși, acum știu că viața rurală nu are nimic idilic în ea și am învățat asta pe la 23 de ani imediat ce am terminat facultatea. Totuși nu văd de ce unii simt nevoia să vorbească despre asta, să se destăinuie ori să te descoasă și o fac mai ales cu necunoscuți; mai ales în tren. Chiar dacă nu am mai fost de mult la sat pot spune că am o deschidere mai mare în a accepta o înțelegere mai largă a subiectului. Am văzut acolo mult sex normal, sau mai puțin normal. Violuri, incesturi, amantlâcuri, fetișuri, perversiuni de atât de multe feluri de mă tem că orășenii elitiști nu au văzut așa ceva decât în filmele porno. Dar eu sunt tributară vieții mele bucolice și provinciale. Și da, trebuie să mărturisesc că sunt fără îndoială o tipă de ”modă veche”. Așa că m-am reîntors la realitate, destul de stânjenită și am reluat firul ascultării:

- Oh, aveți experiențe foarte neobișnuite! concluzionez eu în sfârșit, fără să-mi dau seamă că fraza mea, ternă după mine,  nu face decât să îmi încurajeze partenera de scaun.  

Parcă îi dădusem aripi.

-  V-aș putea spune multe. Unele lucruri care, desigur, nu sunt potrivite pentru urechile dumneavoastră. 

Și culmea după ce spusese fraza acesta care logic ar încheia subiectul am văzut pofta de a începe cu destăinuirile.  În mica pauză creată, având eu o practică îndelungată, mi-am înhățat rucsacul și  canadiana din mers și am țâșnit cu o falsă ușurință printre scaunele strâmte și incomode, tulind-o spre ușa vagonului, chiar dacă la orizont  nu se vedea încă Brazi-ul. 

 

. 

.

Fiecare versiune a ta, merită respect...

 

Nu știu, nu știu, nu știu? Nu mă dumiresc. Cuvintele nu s-au inventat să știe despre noi în toată complexitatea noastră; cuvintele nu pot spune inexprimabilul doar corpul, doar el ne cunoaște. Particulele, ele știu, atomii ei știu, seria de mici alegeri știe mai bine despre versiunile noastre consecutive, despre cine suntem noi.  Acestea sunt lecțiile noastre interioare, ele au purtat confuziile noastre, dezamăgirile, ele ne-au suportat căile lăturalnice, ele sunt prezente în cotloanele inimii. Lecțiile pe care le purtăm, ele ne cară peste tot vulnerabilitățile iar cele două șiruri de ADN, răsucite așa cum stau, ca niște magnifice mărgele, știu mai mult despre încercările noastre, despre irosirile noastre sau despre curajul ezitant de a intra în necunoscut. Cuvintele sunt prea tinere, mai tinere decât modelările noastre și ele numesc totul, experiență. Atomii și chiar proteinele sau vitaminele, ele au fost acolo la fiecare capitol, la fiecare pas, fără scurtături, fără greșeli, la fiecare versiune pe care ne-am testat-o, la fiecare bâjbâială. Totul e doar o mare pregătire. Dacă nu suntem atenți atunci cuvintelor le scapă sensul vieții. Așa pur și simplu. Când privim înapoi, observăm că nimic nu s-a irosit, nimic nu e ”greșit”. Totul a fost o parte din pregătire. Toate țesuturile, chiar și cele mai moi, chiar și dantelăria celui conjunctiv, mai sensibil,  știu pe de rost lecțiile învățate, nu le confundă cu eșecul ci le consideră similare cu o nesfârșită serie de alegeri. Acelea ne-au dat formă, acelea ne-au prelucrat. 

 Privește trecutul cu afecțiune și privește-te pe tine, înapoi, așa din  colțul ochiului: mereu s-a mers fără o hartă, mereu în necunoscut, mereu cu un anume curaj. Iată, acela ești tu! Iată, la fel și eu.  Cuvintele, dacă nu sunt folosite corect, sunt prea mici să ne descrie. Complexitatea noastră e plină de farmec, inestimabilă în valoare, nimic nu se pierde, nimic nu se risipește. Fiecare din clipele dinainte, ne pregătesc. Fiecare pas, fiecare capitol, fiecare versiune merită recunoșterea și onoarea călătoriei. Nu mă dumiresc de ce atâta împotrivire, o luptă a noastră, cu noi înșine când dragostea ne-a construit din variante,  una, pe umerii alteia și ne-a adus aici. Nu știu, nu știu, nu știu, și zău că nu mă dumiresc, de aceea acum, o spun în cuvinte, cuvintele tinere sunt maleabile, fiind saturate cu viu. 

- Toate particulele atunci când sunt împreună, se numesc fericire.   

 

.

Căciula roșie

 

În imagine, iată-mă pe mine la 5 ani. Căciula făcea toți banii era roșie și pufoasă. Probabil că toți cei din generația mea își mai aduc aminte de căciulile făcute din fulare. Se vede că era o căciulă pe care o putea purta și un adult, pentru că era făcută dintr-un fular standard. 

 

Se lua un fular ”la modă” și mai colorat, nu oricare ci unul pentru care se stătea la rând cel puțin câteva ore, apoi se arătau lumii îndemânarea ta sau a bunicii, la descusut și cusut manual. Eu participam la descusut, fiind vestită pentru destrămat lucruri prin casă. Se scoteau cu infinită grijă, franjurile din care puteai face cel mai ”moțocos” moț. Apoi marginile, se uneau într-o cusătură elegantă și mai ales  invizibilă pe față, Se punea un elastic măsurat după circumferința capului posesorului. Măsura era importantă nici prea strâmt dar nici să iasă cu ușurință căciula de pe cap. Dacă foloseai elastic rotund, mai stăteai și pentru el odată la rând, ceva ore, pentru că era rar. Ei bine aici era arta cea mai desăvârșită. Cusutul elasticului de un material e un lucru de migală și se făcea în tăcere după ce cele două erau prinse cu niște ace. ”A însăila”, era cuvântul folosit și mie mi se părea că acesta aduce în lume ceva ”silă” așa că mă ferea de el. Aici era aici,  bunica făcea cusături iar nepoata se învârtea plină de nerăbdare, bombardând-o cu tot felul de întrebări. După apeluri nenumărate la răbdare,  când toate părțile erau asamblate, venea timpul  spectaculosului. Luai un pieptăn sau o  perie de cap și periai cu el ușor, doar într-o anumită parte, materialul și aici aveai dovada că ai cumpărat fularul din firul care trebuie. Practic scămoșai fularul ca să dea o textură specifică, păros - pufoasă. Să imite blana. Apoi la fiecare purtare, sau după spălări aveai voie și tu la 5 ani, să imiți  gesturile bunicii și să dai cu pieptenul cu mișcări ușoare și drăgăstoase, căciula. Oricum, vă garantez că fesul astfel obținut avea textura pufoasă a unui blăni de pisoi mic, mic sau, pentru mai tinerii mei cititori, a unui animăluț de pluș, din cele îndrăgite de fiecare copil.

 

Acele fulare se fabricau în culori vii, un lucru pe care nu-l prea găseai prin magazinele timpului, și purtatul lor ca set (căciulă și fular) era o modă pentru copii și adulți deopotrivă înviorând ținutele monotone și monocrome. 

 

Trebuie să vă imaginați că la mercerii erau cozi la fel de lungi ca și la alimente. Eu am avut vre-o trei variante de căciuli care aveau mici variațiuni de formă: cea mai dragă - cea roșie, cea mai elegantă - cea bleu și cea de școală - roșu cu bleumarin. Iar ultima, cea mai puțin purtată, pentru că era variata unisex, a trecut la un moment dat în garderoba fratelui meu.

 

Căciulile obținute aveau și un ciucure enorm. Și cred că fabricatul ciucurelui din franjurile fularului a fost una din reușitele mele cu care, uite, mă fălesc și azi.

 

Ciucurele și povestea lui

”Moţurile căciulilor nu sunt inutile, dimpotrivă, iar povestea lor este una de-a dreptul interesantă.

Acum mai bine de un mileniu, în Japonia, la început de secol al XI-lea, era la modă cocul de samurai. Această coafură reprezenta un semn de diferenţiere al samurailor, din punct de vedere al clasei sociale, de ceilalţi oameni, de rând. Mai târziu, statutul social al samurailor a inspirat un sultan, pe Mahomed al II-lea, care a decis ca ienicerii Imperiului Otoman să renunţe la celebrele turbane incomode în favoarea fesurilor roşii, cu moț, desigur.

 

În multe ţări din America de Sud, oamenii purtau ciucuri colorați pentru a-şi arăta rangul social sau statul.”

 

După un timp, acestea au depăşit graniţele şi au devenit populare şi în Occident. La începutul anilor 90', designerii au adoptat moda actualului fes, obiect vestimentar care se regăseste atât în garderoba bărbatilor, cât şi a femeilor.

 

Totuşi, marinarii sunt cei care au găsit o utilitate majoră pentru acest moţ. Aceştia purtau adesea fes, pentru a simţi mai bine dacă se află vreun obiect deasupra capului de care trebuie să se ferească sau pentru a atenua durerile produse de diferite lovituri, mai ales atunci când mările erau agitate.

 

Acum, rolul moţului de la căciulă sau fes este mai degrabă decorativ, dar cu siguranţă istoria sa este una surprinzătoare. Iar cel mai adesea, apare în bonetele studenților sau elevilor la absolvire, fie negru, fie în culorile școlii. Iar obiceiul de a da ciucurele spre dreapta sau stânga în timpul paradelor de absolvire și aruncarea bonetei în sus sunt relativ recente.

 

. 

”Ce ești Greta?” despre regulile ”eternului” vecin comentator

Cronici de cartier provincial - I - 

 Când îmi schimb bateriile la toate dispozitivele din casă, așa cam o dată la 5- 6 luni, le strâng frumușel, îmi umplu buzunarul și caut primul spațiu de colectare din drumul meu. Ceasuri, aparate de tensiune, mouse-urile, nenumăratele telecomenzi, cântarul să nu-l uităm nici pe el, lanterne, soneria, etc. Așa că adun mereu cam peste 10 baterii. Noroc că atârnă greu în buzunar că altfel le-aș uita acolo cu lunile. Schimbatul concomitent cu periodicitate, cumpăratul și apoi reciclarea celor vechi, e un obicei pe care l-am învățat în ultimii ani. Așa că prefer să le duc imediat la cel mai apropiat magazin. La data poveștii mele, Profi, magazinul de vis a vis, de blocul meu și cel care în cartier mai poartă denumirea vechiului responsabil din comunist (La Dinu), se reorganizase și nu mai avea la vedere recipientul acela din plastic unde poți să lași bateriile pentru reciclare, așa că intru la cumpărături și întreb frumușel gardianul unde e zona de reciclare. Acesta-mi dă lămuririle aferente fără să observ ”deranjasem” o discuție unde un alt vecin de-al meu, etern prezent în magazin, avea de povestit. Așa că acesta se bagă-n discuție neîntrebat. Glasul lui batjocoritor ajunge în toate colțurile micuțului magazin:

- Aruncă-le dracu' la gunoi, ce atâtea farafastâcuri. Auzi reciclare! Plasticuri. Nu mai poate lumea de voi! D'alde voi ăștia, mari ecologiști. Nu vă bagă nimeni în seamă. Ce ești Greta, spune rituos, rânjind superior. Apoi începe, un discurs anti reciclare, anti orice, cu accente misogine, de o agresivitatea nejustificată, clasându-mă într-o parte neplăcută lui a politicii românești. Toate cuvintele veneau spre mine împroșcându-mă ca împușcăturile dintr-un pistol cu capse...

De fapt luat ca un caz particular, vecinul meu, eternul personaj al comentariilor din magazin e un ins ipocrit pentru că și el își aduce acum sticlele reciclate la același magazin și poate le adună și pe cele din parc. Dar baterii? De ce să le stângă? De ce să faci asta dacă nu primește nici un ban pe ele? 

I-ați văzut pe ”vecinii” care stau la pândă, în cartier, pe lângă micile magazine și intră-n vorbă, vrei nu vrei, arătându-și nemulțumirile pe orice teme. De obicei e un obișnuit al magazinului. Îl ține din treabă pe vânzător/vânzătoarea, care atașează un zâmbet de suprafață, face glumițe porcoase, fără să țină cont de cine e în jur. El e eternul vecin comentator. El este vecinul ”știe tot”.

De data asta comparația cu Greta Thunberg, activista de mediu trebuia să fie pentru mine, lovitura decisivă. De ce? Pentru că i-am arnuncat privirea mea de scorpie dar nu am zis nimic. Gravă greșeală! Probabil că știe că nici n-o să mă opresc din cumpărături să-i scutur plictiseala singurătății. Ținta lui predilectă individul de pe stradă la care aplică corecții verbale și-l aliniază după norme proprii și în general după legi de comportament de la începutul tinereții dumnealui, unde cel mai tare-l ”clanță” făcea legea străzii. Reciclez, spune sus și tare deci sunt etichetată dintr-un anume partid politic sau am anumite simpatii ca alți ”nenorociți”. De la înălțimea și masivitatea dumnealui decretase ”nimicuri” ceea ce făceam eu și m-a urmărit cu privirea descriind tuturor din magazin, inclusiv alegerile mele alimentare. De fapt un astfel de individ e în magazin ca să decreteze, și să dea sfaturi necerute, tocmai pentru că pe o bancă-n parc nu-l bagă nimeni în seamă. Poate undeva la bodegă să aibă tovarăși de-o seamă cu el dar dacă e unul dintre cei care nu beau, zona magazinelor s-a procopsit cu el. Uneori și cu chiștocurile lui aruncate pe jos că doar au ”femeie de servici”. E clar că nici grupul de jucători de de table /șah nu-l suferă. Chibițarea lui e jignitoare și așa cum spun atotștiutoare așa că este deranjantă. Ceea ce nu văd astfel de oameni e că într-un magazin, fie el de carter sau din rețeaua marketuri-lor, nu este loc de stat. Acolo nu mergi în vizită. Cumpărătorii, ca mine sunt mai puțin sâcâiți decât vânzătorii. Mai ales vânzătoarele, mai ales cele tinere suportă insinuările și glumele zilnice fiind ele instruite să fie ”plăcubile” și că în interesul vânzării, trebuie să-l suporte. Sunt doar ”fetele lui”, le știe pe nume, le pune întrebări personale, încercă să-și facă o familie din oamenii cooperanți. El e încă în ”epoca relațiilor” și acum când nu prea mai văd de ce ți-ar trebui o ”relație” în magazinul de cartier, se folosește de astfel de legături în tot felul de scheme umane, pe car ele crede ”de putere”:

- ”Dă și mie un pachet de țigări! Își aduc banii imediat” Pentru că evident nu iese la ”drum” cu portofelul, fie nu are card, fie nu-l are cu el. Sau cere ceva din depozit, altceva decât la raft pentru că știe el că acel pachet e mai bun sau trece peste rând intrând în față.

 E un om sâcâitor și statul lui de necioplit îi aduce o anume notorietate cu care se fălește. Bunica îi cataloga drept ”mârlani”. Cum cuvintele au și ele viață, observ că mârlan e un cuvânt care a evoluat migrând spre partea ”rea” așa că eu îl folosesc în gând ( deh obișnuința!) dar să-l spun tare îl consider prea dur pentru individul cu pricina. Până al urmă e inofensiv dacă ești dintre cei tăcuți. Să-i răspund, din experiență, înseamnă doar să-l provoc adică i-aș da apă la moară, și să-i ofer notorietate, așa că n-o fac. De data asta n-o fac. Pe de altă parte dacă nu acționez să-l pun la punct, știu că mentalitățile de cartier scad  procentul de reciclare mai mult decât ne închipuim. Și cel de bun simț.

 Vedeți cum stă treaba: pe mine, să reciclez, nu Greta sau vremurile moderne m-au învățat. Ci mamaie. Da, eram copil, cam prin clasa a III-a sau a IV-a și în vacanțe mergeam la Cinema Muncitoresc. Clădirea încă mai există pe strada Democrației. Doamne, ce mult iubeam filmele color, de la matineuri. Ca să fac rost de bani, pentru că nimeni nu mă-nțelegea de ce trebuie să merg repetat la unul și același film, vindeam sticle și borcane. Așa că aveam un contract nescris cu mamaie, să ”debarasez” sticlele depozitate din magazie de ani de zile. Banii obținuți erau ai mei, fără atentul control matern. Sticlele trebuiau spălate, dar spălate bine, cu apă caldă și sodă. Nu se primeau sticle ciobite sau cu etichete. Și nici sticle/borcane vechi. Asta am învățat la 10 ani: Pămătuful pentru sticle  frecat viguros. cu adaos de apă caldă, sodă și control de calitate. Probabil că înțelegeți că epoca detergenților și bureților de vase a venit zeci de ani mai târziu. Sticlele trebuiau să fie conform STAS-ului adică din epoca comunistă. Cele mai vechi de anii 1948, rămâneau condamnate să stea o eternitate în magazie. 

Acum mă gândesc și mă cuprinde melancolia aducându-mi aminte de afișul cu prețurile, în fața căruia făceam cele mai rapide calcule matematice, stând înfrigurată la rând, și visând la un număr record de bilete de cinema. Sticlele de lapte și borcănele de iaurt mă îmbogățeau. Centrul de primire a sticlelor era undeva pe Lupeni adică o distanță destul de mare față de casă 3 străzi și două traversări, mai ales că eu nu puteam căra pe atunci prea multe sticle deodată așa că uneori făceam două drumuri. Aveam o plasă din ață cauciucată, semăna cu o plasă de pescar, cu ochiuri destul de mari și cu aceea transportam bagajul meu zăngănitor. Plasa, de la greutate, îmi ”tăia” mâna lăsând urme roșiatice în palmă, așa că la intervale regulate, o lăsam jos și scuturam dramatic din mâna afectată. Apoi după ”marea reciclare”, în același drum făcut înapoi, mergeam  direct la caseria cinematografului să cumpăr bilete de”elev”. 

Încă mai rula Comoara din Lacul de argint. Prin '71 - '72 aveam scaunul meu la matinalul de la Muncitoresc și-l vedeam toată săptămâna. Că da, la 10 ani aveam voie să merg singură la film. Oh și câte alte minunății erau în program, toate filmate color, adică niște culori spălăcite car se apropiau mult mai mult de realitate decât filmele alb negru de la televizor.

Așa că azi mă bucur de amintirile respective cu respect încă odată pentru bunica mea, care m-a învățat acum 60 de ani să fiu grijulie și să reciclez. Și voi, aveți grijă să nu deveniți ținta mereu prezentului vecin comentator.  

 

. 

 

Exercițiu zilnic

Există unii care trăiesc în gălăgie. Așa cum există cei care nu fac zgomot, dar în interior au o lume întreagă în mișcare, tamburine și dans.

Eu fac parte din sufletele care par calme, dar trăiesc totul cu intensitate. Mi-a spus cineva că ”trăiesc cu ochii”. Nu caut aplauze, nu vreau lumina reflectoarelor ba chiar mă feresc de ea. Vreau  puțin spațiu pentru a respira. Sunt din tribul singuraticilor și gânditorilor. Pentru noi, cei asemenea mie, adaptarea este un exercițiu zilnic.

Nu pentru că ne lipsește puterea, ci pentru că fiecare detaliu este absorbit ca și cum ar fi amplificat. Culori, fapte, emoții, toate potențate. Tot ce există lasă o amprentă mai apăsată. Fie este vorba de un cuvânt deplasat, fie o nedreptate nerostită, fie o vibrație în dezacord cu ritmul zilei. Sau din contră, la lucrurile bune, nenumărate lucruri de bine la care ni se umezesc ochii. Oamenii trebuie să înțeleagă că există în noi bătălii invizibile care nu sunt niciodată aduse la lumină și de aceea a ne face loc în lumea asta mare și colorată, și totodată a rămâne fidel nouă pe de-antregul  poate fi cea mai mare provocare. Totuși, încercăm. Toți o facem. Cu efort. Cu inimă. De multe ori chiar cu grație.

Sensibilitatea profundă nu este fragilitate: este un alt mod de a experimenta viața.

Am mai scris despre asta pentru că e o stare neînțeleasă și care mă preocupă. Eu descopăr mereu câte un fragment nou  pe care mi-l adaug. Hipersensibilitatea și mai ales modul cum e ea percepută e un domeniu nou și știu cât de important este să înveți să-ți reglezi ”ideea de învățare” și să te pui la zi, pentru că toate frontierele cunoașterii, se lărgesc. Cunoașterea este ca un ocean imens și ea crește într-un ritm la care noi nu putem face față. Cum să te afunzi și să gestionezi acestă stare, e destul de greu de gestionat și ingerat. Dar măcar încercăm? Aici e aici! Dacă n-o facem și uitându-mă-n jur, văd câți au rămas în starea de ”eu așa știu de la mama” sau ”ai mei nu făceau așa” înțeleg că o să se împiedice de hainele sociale care (li-)se fac din ce în ce mai mari, din ce în ce mai largi, și pur și simplu viețuiesc zi de zi cu conștiința că sunt neînțeleși când de fapt nu mai au cum să priceapă lumea asta. Sau un mare procent de noutate din ea.  

 

 https://ivonescarlatescu.blogspot.com/2026/02/vulnerabilitatea-e-superputerea-mea-sau.html

Iluzie sau adevăr? Ele niciodată nu-s împreună.

 Am avut o așa râcă despre ceea ce înseamnă ”sistem” L-am blamat și l-am urât total. M-am plâns de el și-s plină de revoltată. L-am arătat cu degetul, considerându-l sursa tuturor relelor, sursa a ceea ce ne(mă) duce-n jos.

L-am transformat în babaul meu personal, el e  maleficul viclean, el (mă)manipulează, el  mă face sclav. Nu vorbesc de necesitatea lui. Nu asta mă deranjează așa mult. Ci relația noastră reciprocă. E nesuferită, plină de constrângeri și reguli și îmi ocupă prea mult din discursul interior. Mă ți ne prizonieră și mă învârt pe loc. Dar azi, m-am decis să sparg acest cerc vicios.  Să înțeleg că revolta mea exterioară e un ecou al revoltei mele din interior. Că haosul sau criza sau viața mea vraiște m-a făcut să văd asta. Am acceptat să fiu înțeleptul modest nu eroina din poveste. Să consimțit că pot să văd și adevărul incomod, recunoscând că nu sistemul mă trage în jos ci faptul că eu m-am oferit lui. Și că o fac demult, lent și zilnic. Mai ales zilnic. Firele invizibile se strâng în jur încet dar sigur. 

Totul începe subtil. Prefer să nu judec critic o știre,  lațul se strânge, prefer minciunile albe ale apropiaților, firele mă înconjoară, prefer să nu fac nimic, frontierele mi se micșorează! Se întâmplă de fiecare dată când eu, o persoană normală, îmi doresc să mă simt specială. Uite, interior mă simt fudulă de ce scriu, de ce gândesc, cumva ”specială”, cumva ”înzestrată” dar de fapt sunt la fel ca alții, când înfrunt vidul, limitele și îndoielile...

 

Sistemul nu creează iluzii.  Dar îți oferă oglinzi.  Deformează, amplifică, profită. Îți oferă și o narațiune de care te agăți. Te pune într-un rol, de multe ori de ”ales”, pompează într-o identitate pe care o crezi a ta până se umflă dincolo de realitate. 

 

Mă legăn cu ideea că e mai bine să  te crezi mai mult și mai mare, să te bucuri că cuiva îi pasă. De aceea interior simți că ești fie ”cel ghidat”, fie ”alesul”, fie dintre cei ”neînțeleși” dar binevoitori sau dintre cei ”persecutați”. Te simți bine pentru că cineva, ceva, te face să simți. Dar el, e ”sistemul”, nu face asta dar îți oglindește nevoile. E mai bine să crezi, decât să (te)înfrunți. Aici e momentul de fractură între iluzie și realitate. E momentul acela din povestea cu hainele cele invizibile ale Împăratului. Îți place și te îmbraci în iluzii pentru că ai nevoie ... Nici nu mai contează dacă e adevărat sau unde e adevărul. Sau cât. Și uite așa nu mai analizezi, nu mai observi, nu mai verifici, nu mai ai îndoieli. Ai intrat singur în plasa sistemului. Biată pasăre captivă în plasa păsărarului. Nu mai cauți realitatea cu orice preț își e deajuns confirmarea. Realitatea e plină de confuzii și de planuri fără pași concreți, confirmarea e  făcută din certitudini. Realitatea și adevărul nu te fac mai special, nu te seduc, nu face promisiuni,  nu te protejează de îndoieli, nu te obligă moral să le aperi. 

 

Între timp tu, devii citibil, previzibil, confortabil, vrei  happy_end-uri. Toate sunt avantaje și sunt devastatoare pentru tine, creierul și caracterul tău. Simți toxicitatea noului statut dar îți susțin validarea ta de om bun în sistem. Până la urmă sunt doar cecuri fără acoperire, bune pentru cei ce au nevoie de a crede. Lațul se strânge și la un moment dat simți asta. Sufocant. Suficient de mult ca să vrei eliberarea și înapoierea ta la realitate. Apoi ca mine, deunăzi,  ne plângem de sistem  când de fapt  eu sunt cea care m-am oferit lui. Pe tavă. 

.

Nu primul pas e important, ci al doilea...

 Mă-mpiedic mereu de cei care fac primul pas. E o viermuială în jur, a celor care fac primul pas. Seamănă cu un lung șir ce dansează un dans, ”ca la Căpâlna”. Un pas înainte doi înapoi, legănat și stopat. Mișcare fără înaintare. Pe fața lor, se citește fericirea căci ”au încercat”, devine sloganul vieții lor! Apoi, zilele  merg una câte una, înainte, fără nici un fel de schimbare? Oh, ba nu! Orbecăie după o altă direcție, un alt concept, o altă răscruce. Un alt capitol unde o să facă din nou, primul pas. Îți și spun, ”primul pas e mai greu!”... Ei vor mărețe transformări, de la primul pas. 

E înghesuială zău, la așa ceva. Te domină cu ”curajul” lor de a face primul pas. Sunt chiar și admirați. Aplaudați de domesticiții fără inițiativă care cred că un efort mic câteodată, poate schimbă lumea. Lumea lor e formată din  ”măcar un pas înainte”. Și asta devine promisiune de fericirea și chiar mântuirea. Ei vor să transforme lumea. Cu promisiuni. E ușor să denunți nedreptățile din jur. Aritmetica viețuirii în biblia promisă de ei e să facă toți, un prim pas. Să-i imite pe alții. Fiecare din jur, să facă un pas înainte. Transformarea lumii nu se rezolvă doar cu cuvinte și câte un pas ici colo.  Mărețe, elogioase planuri nu se deschid decât în relațiile din muncă făcută zi după zi,  cu cei din jur. Vai de cei care au capacitatea să facă lucrurile complete că aceștia nu mai intră în cadrele lor. 

Cer primului pas și empatie, și dreptate, și adevăr, și  pace, etc. Acestea pot deveni alegerile noastre lăsând în urmă sloganurile și nu încercând ”marea cu degetul”. 

Când faci primul pas, ca cel de-al doilea să fie viabil, controlează-ți propriul mod de acționa. Secretul? Fă-o din mers și vei observa diferențe. Fă-o corect fără a-i trage pe alții la răspundere. Nu devenii ceea ce critici. Acțiunea constă și din a practica ceea ce spui. Păzește-te de lozinci. Cred că uneori, înseamnă doar să nu folosești aceleași instrumente care au produs o nedreptate. Pare simplu dacă te gândești. Dar gândește. Compară. Exclude. Uneori lasă-te rănit în așteptări. Nu sunt răni mortale, în mare parte sunt răni de ieșire din crisalidă. 

Pacea începe de la acest punct încolo: o posibilă consecvență și nu perfecțiunea planului. Primul pas e important dar făcându-l pe al doilea decizi deja soarta lumii. Armonia începe de aici, cu sinceritatea față de tine. Nu e suficient să spunem ce nu avem; să ne punem întrebări despre ce nu avem și nici să  ne întrebăm cum trăim. Zău, nu e suficient! Aici e momentul când tu decizi. Vrei  fermitate în acțiune? Atunci caut-o în stăruința celui de-al doilea pas.  

Transformarea lumii nu se face doar cu vorbe ci în continuitate și perseverență.