Maturitatea psihologică și recâștigarea autorității personale asupra propriei vieți

 

Validarea externă și colonizarea deciziilor:
• alegerile noastre sunt influențate de cine vrem să ne aprobe,
• frica de dezamăgire limitează evoluția personală,
• aprobarea poate deveni un mecanism de control invizibil.

Dacă nu îți definești identitatea conștient, o vei împrumuta inconștient ca un cameleon. Identitatea este o construcție psihologică fragilă care are nevoie de : coerență internă, configurare externă și limite sănătoase.

 

Dacă tu nu-i oferi aceste lucruri minții tale, ea le ia căuta în jurul tău. Și se va mula instinctiv pe mediul  care ”pare” că are răspunsuri.

Ce înseamnă de fapt să iei forma altora? Să râzi când ei râd chiar dacă nu înțelegi ce discută. Să spui că îți place ceva pentru că partenerului tău îi place. Să susții idei politice sau spirituale doar pentru că ”grupul tău” le validează. Îți modelezi felul de a vorbi, de  te îmbrăca sau de a visa, ca să ”te potrivești”.Și faci toate astea fără să realizezi că ai pierdut ceva important decât apartenențele, suveranitatea asupra propriei minți.

Potrivit cărții  ”Maturitatea psihologică și recâștigarea autorității”  a lui Erick Eirkson, formarea identității presupune un proces de explorare activă. Fără acest proces, apare ”difuzarea identitară” adică aduptarea pasivă a modelelor altora.

În cartea ”Teoria autodeterminării (coautori Deci & Ryan) una dintre cele trei nevoi psihologice de bază este autonomia - abilitatea de a-ți construi viața din convingeri autentice. fără ea, apare conformismul și anxietatea cronică. Studiile de neuroplasticitate arată că în lipsa unul sistem de valori internalizat, creierul va replica tipare dominante din mediu (efectul numit ”social mirroring”). Dacă nu ști cine ești orice te poate influența și în final vei deveni un colaj incoerent de reflexe și afilieri temporare. Nu vei ști ce vrei - doar ce se așteaptă de la tine. Nu vei ști dacă ești fericit, vei ști doar dacă bifezi ce pare coerent în ochii celorlalți

Nu trebuie să aștepți ca să știi cine ești. Îți construiești identitatea prin alegeri conștiente, repetitive, asumate.  Nu e vorba de a te descoperi. E vorba despre a te hotărî. 

Cum îți definești identitatea conștient?

*Clarifică-ți ce anume respecți, nu doar ce îți place. Întreabă-te: Ce fel de oameni admiri profund, nu superficial: Ce calități mă mișcă, chiar dacă mă simt departe de ele?

 

* Preferințele vin și pleacă, valorile rămân. Identitatea începe cu valori asumate, nu cu stări emoționale trecătoare.

 

* Uită-te la alegerile tale sub presiune. Cine ai fost când ai fost respins? Ce ai făcut când ai pierdut controlul? Adevărata identitate n e (doar) ceea ce ai descoperit despre tine la  o analiză. Este și ce alegi să exersezi în fiecare conflict, chiar și când e greu, rușinos, solitar.

Cum îți definești identitatea conștient?

* Scrie-ți o constituție personală. Nu e poetic. Nu e vag. E funcțional ca un stat:

Principiile mele nenegociabile sunt: ... Valorile pentru care aș sacrifica relații sau oportunități - ca să rămân fidel mie sunt:... 

Modele pe care nu le mai vreau în viața mea: ...

Deciziile pe care le iau indiferent de frică sunt: ...

 

Dacă nu îți scrii conștient regulile interioare, vei trăi după regulile altora. Așa că antrenează-te, antrenează-ți sinele prin repetiție, nu introspecție infinită. Ești ceea ce repeți, nu ceea ce îți spui în gând. Vrei să fi curajos? Exersează că spui adevărul în contexte mici. Vrei să fi disciplinat? Fă-ți un ritual care te provoacă zilnic. Vrei să fi creator? Crează, postează, greșește, învață, experimentează, fii consecvent.

 

 Cum îți definești identitatea conștient?

* Alege-ți oamenii lângă care să crești. Tribul e un amplificator, nu o sursă identitară. Grupul nu ar trebui să-ți spună cine ești. Ar trebui să-ți dea mai mult curaj să fii cine ești deja.  Un grup ”sănătos” îți întărește vocea, nu o înlocuiește. Îți dă încredere să exprimi ce credeai că e ”prea ciudat” sau ”prea sensibil” sau ”prea mult”. 

Revizuiește-ți identitatea periodic. Identitatea sănătoasă nu e un tatuaj ca să nu-l poți șterge niciodată dar trebuie să știi ”cine ești pentru totdeauna”. Uneori asta înseamnă să știi cine ești acum și cum iei deciziile când lucrurile din jur se vor schimba.

Nu-ți construi identitatea ca pe o închisoare. Fă-o ca pe o democrație adică matură, cu reguli dar  și cu alegeri, ajustări și mai ales loc de reformă. 

Nu uita, nu ești o etichetă, ești un sistem viu și dacă nu te guvernezi conștient vei fi guvernat de impulsuri, de context sau de altcineva, manipulator. 

https://www.instagram.com/p/DUNpNtiDB2Q/?img_index=9&igsh=MW15ZDdzMmFrNnB1MQ%3D%3D

Gândirea critică și relația cu puterea

 

Omul puternic nu este cel care nu mai are slăbiciuni. Este cel care nu mai face din ele o identitate și nici o scuză. 

 

Puterea nu este un titlu pe care îl primești o dată pentru totdeauna. Nu devii „om puternic” într-o zi și apoi rămâi așa, indiferent ce faci. Puterea este o practică.

Se exersează când te oprești înainte să rănești. Când recunoști o greșeală fără să te prăbușești în rușine. Când suporți frustrarea fără să o transformi în agresivitate.

Când spui „nu” fără să scrii un roman justificativ. Când ceri ajutor fără să simți că ți-ai pierdut demnitatea. Când nu folosești durerea ta drept permis pentru a genera durere altora. Puterea este o practică. Trebuie reînnoită de fiecare dată.

În fiecare conflict.
În fiecare tentație.
În fiecare greșeală.
 

În fiecare moment în care ai putea să te trădezi și, totuși, alegi să nu o faci.

 

Omul slab preferă  să  repete greșeala decât să suporte disconfortul de a o recunoaște. Important este să pară nevinovat, nu să devină mai bun. Omul puternic știe că greșeala nu îi anulează valoarea dar refuzul de a o recunoaște, de a o repeta și mai ales de a învăța din ea, îi poate afecta caracterul. 

Omul slab își face prieteni din dușmanii comuni. Își cumpără apartenența oferind bucăți din reputația altora. Îi este ușor să creeze intimitate prin dispreț comun decât prin valori comune. Omul puternic își face relații din valorile sale și din cele comune. Și nu confundă accesul la informații sensibile despre cineva cu dreptul de a le distribui. Poate discuta despre un comportament problematic, fără să caute intenționat să-i păteze reputația celuilalt. 

Omul slab vede conflictul ca pe o luptă pentru statut. El trebuie să câștige. Trebuie să aibă ultima replică. Trebuie să ”dovedească” faptul că celălalt este ”vinovat.” Când se simte amenințat fie atacă, fie dispare, pedepsește sau manipulează. 

Omul puternic vede conflictul ca pe o informație despre relație și nu evită confruntarea dar nici nu o transformă într-un război. El poate proteja adevărul fără să caute să-l anihileze pe celălalt. Ce trebuie ”lămurit”? Ce limită trebuie pusă”? ”Ce, care, unde este responsabilitatea mea?”

Omul slab face glume ca să umilească, apoi spune: ”Ce, nu mai ști de glumă!” Omul slab se amuză când îl pune pe celălalt într-o poziție de inferioritate. Omul puternic folosește umorul ca pe o formă de conexiune. El poate râde de sine fără să se disprețuiască. Poate dezamorsa tensiunea fără să minimalizeze durerea. 

Omul slab are o relație teatrală cu efortul. Fie îl evită, fie în transformă în martiriu. Face asta pentru că vrea rezultate fără disconfort. Omul puternic nu romantizează efortul, dar nici nu se sperie de el. Știe când să insiste și știe când să se oprească. El își dorește un efort proporțional cu un scop care merită.

Omul slab vrea garanții înainte să înceapă. vrea să știe că va reuși, că nu va fi judecat și că nu va pierde nimic. cum viața nu oferă contractul acesta, la el totul rămâne la nivel de teorie. Omul slab cere certitudine totală ca să acționeze. Omul puternic tratează acțiunea ca pe o sursă de date în care spune: ”Ia hai să vedem ce se întâmplă?” Experimentează (în ”limite rezonabile”), observă ajustează. Omul puternic acționează prudent ca să obțină  claritate. 

Omul slab vrea să pară că știe. Întrebările îl expun. Neștiința îl rușinează. Feedbackul îl atacă. De aceea poate memora mult și învăța puțin. Omul slab își protejează imaginea de om competent.  Omul puternic își permite să fie ”începător„ șă zică ”nu știu” sau ”explică-mi?” El spune deseori” m-am înșelat” sau  ”mai am de învățat!” El chiar vrea să-și construiască o competență reală. 

În gândirea omului slab prima strategie este cum să se apere. El caută dovezi că are deja dreptate. Preferă răspunsuri simple, taberele clare și explicațiile care îl absolvă de orice vină și responsabilitate. Omul puternic gândește ca să se înțeleagă mai bine. El, își verifică  presupunerile, tolerează ambiguitatea și chiar poate ține în minte două adevăruri incomode simultan. Și mai ales nu se simte umilit dacă realitatea îi corectează opinia. 

sursa: https://www.instagram.com/p/DapqhDLCDKy/?igsh=YjJldmFyeWdqOTlk

câteva ziceri despre inteligența emoțională

 Inteligența emoțională  nu este o zestre de familie. Temperamentul are o componentă biologică: unii copii sunt mai reactivi, alții mai liniștiți, unii se prind mai repede, alții procesează mai lent. 

Dar temperamentul nu este inteligență emoțională. Este materia primă. Inteligența emoțională începe abia când înveți ce să faci cu materia primă.

 Inteligența emoțională nu se moștenește pentru că ea este abilitatea de a identifica ce simță, de a înțelege de ce simți, de a tolera ce simți, de a exprima ce simți fără să distrugi și de a asculta ce simte altcineva fără să te simți imediat acuzat. Asta nu vine la pachet cu ”sângele„. Se formează prin mediu/mediere, modelare, corelare, reflecție și practică. Multe familii confundă supraviețuirea cu educația emoțională.

Copilul învață repede ce are nevoie să simtă și ce trebuie să ascundă. Învață că furia deranjează, tristețea obosește, frica rușinează, bucuria prea mare  pare obraznică, iar adevărul trebuie ambalat frumos ca să nu rănească orgoliul adulților. Apoi devine adult și i se spune: Hei, dar de ce nu comunici sănătos?  

Mulți oameni nu au inteligență emoțională, ci doar strategii sociale care seamănă cu ea.  Știu să  fie politicoși, nu sinceri. Știu să tacă, nu să echilibreze lucrurile. Știu să evite conflictul, nu să-l poarte asupra lor matur. Știu să pară calmi, dar calmul lor este doar îngheț emoțional.   

Inteligența emoțională nu înseamnă să nu ai reacții, ci să nu fii condus orbește de ele.  

Și nu, inteligența emoțională nu înseamnă să înțelegi pe toată lumea până te abandonezi pe tine. Asta e o confuzie frecventă, mai ales la oamenii crescuți să fie ”cuminți” și ”buni”. Ei cred că empatia înseamnă să găsești scuze infinite pentru comportamente care erodează relațiile.

 Copilul are nevoie să vadă că emoțiile sunt informații, nu ordine. Că furia spune ceva dar nu are dreptul să conducă totul. Că tristețea cere îngrijire, nu dispreț. Că rușinea poate fi examinată, nu transformată în identitate. Că frica poate fi ascultată, dar nu trebuie lăsată să devină  arhitectul vieții. 

Scopul unei educații emoționale sănătoase înseamnă că copii nu trebuie să fie „fericiți ” tot timpul ci că aceștia  nu se tem de propria viață interioară. Omul care nu-și poate suporta emoțiile va încerca mereu să le descarce în alții, să le nege, să le transforme în judecată, să le anestezieze sau să le bage sub umbrela lui ”așa sunt eu”. 

 Nu ești condamnat să ai același nivel de reglare emoțională al familie tale. Nu trebuie să continui tradiția strămoșească de a țipa în loc să explici, de a tăcea în loc să simți, de a controla, în loc să ceri, de a te sacrifica în loc de  pui limite. 

Inteligența emoțională nu se moștenește dar se poate învăța. La orice vârstă. Dacă vrem cu adevărat.  

 

 

 

”Permison to feel ”by MarcBruckett 

 

 https://www.instagram.com/p/DYuC0BBCBxT/?img_index=11

Frica și instalarea ei

 Multe frici sunt moșteniri emoționale, nu experiențe personale. 

Nu trebuie să te fi mușcat un șarpe ca să-ți fie frică de șerpi. Uneori e suficient să fi văzut pe cineva speriat de un șarpe. Frica poate fi dobândită prin observarea reacțiilor altora sau prin instrucțiuni, nu doar prin  experiență directă.

Creierul nu face mereu o diferență între ” mi s-a întâmplat mie ” și ”am văzut pe cineva speriat”. 

Frica se învață prin observare, nu doar prin traumă directă. Sistemul nervos poate învăța că pericolul nu vine doar din ceea ce trăiești direct, el vine și din frica pe care o vede în corpul altuia.  

Frica se transmite prin limbaj. Studiile arată un lucru foarte important: un copil poate învăța frica doar din felul în care adulții vorbesc despre acest lucru. Asta explică de ce unele frici nu apar din experiență personală, ci apar din povești, avertismente, tonuri alarmiste, și interdicții repetate. Uneori frica vine în contextul unui  pericolul dar și din felul în care cineva ți-a prezentat lumea ca fiind periculoasă.

Copilul nu învață doar din ceea ce i se întâmplă direct. Învață și din reputația pe care adulții o construiesc în jurul unui lucru. Nu i-e frică de șarpe pentru că  l-a mușcat. I-e frică pentru că l-a speriat felul în care i s-a vorbit despre șarpe.  Nu ne naștem neapărat cu frica instalată. Ne naștem cu un sistem pregătit să învețe rapid anumite frici. Dacă bebelușul vede imaginea unui șarpe și în același timp, aude o voce speriată, o față panicată sau simte tensiunea adultului, creierul poate începe să lege imagine asta de pericol.

Frica altuia devine frica ta când nu ai încă un filtru propriu. Copilul nu gândește: ”mama reacționează așa pentru că are propriul istoric anxios dar situația actuală este probabil sigură„ . Și aici se produce transferul. 

Frica adultului este confundată cu adevărul despre lume. Așa apar multe frici care mai târziu, par ”ale mele” dar sunt de fapt frici preluate:

frica de conflict

frica de a cere

frica de vizibilitate

frica de greșeală

frica de autoritate

frica de libertate

frica de ”ce o să zică lumea” 

O frică poate locui în tine dar să fi început în altă parte. Poate e frica mamei tale de instabilitate. Frica tatălui tău de eșec. Frica familie tale de rușinea publică. Frica comunității tale de a fi diferit. Frica profesorilor tăi de greșeală. Frica generației tale de ridicol. Frica culturii tale de oamenii care își dau voie să trăiască altfel.  

Dacă frica a fost instalată prin oameni, ea poate fi corectată tot prin oameni: prin relații mai sigure. Prin modele mai sănătoase. Prin oameni care nu te sperie când încerci să experimentezi și să îți dezvolți autonomia. 

 Curajul este și el contagios. Corpul tău învață că lumea poate fi altfel când vede alte corpuri locuind mai liber în ea.  

 

 Surse: 

Fear în infancy, Lessons from snakes, spider, Height and Strangers, Vanessa LoBue 

 ”The verbal therat informașion patway tu fear in children; the longitudinal effect on fear cognition and the immediate effect on avoidance behavior.” Field 

 ”Social learning of fear”, Olsson& Phelps Nature Neuroscience 

Omul fără nici o ciudățenie e suspect

         ”Şi când ei nu știu ce etichetă să-ți pună, zic: "este un om ciudat, tare ciudat!".   Anton Cehov

 CIUDAT. din bulgară, čudat, cu sensul de „minunat”, „care provoacă mirare”. În română, sensul a alunecat spre „straniu”, „neobișnuit”, „bizar”, dar rădăcina păstrează ideea de uimire: ceva care întrerupe firescul previzibil și obligă privirea să se oprească.

1. Care iese din obișnuit; straniu; bizar; greu de încadrat în așteptările comune.
2. Care provoacă mirare, surpriză sau nedumerire prin felul său de a fi, de a apărea, de a se comporta ori de a funcționa.
3. Prin extensie psihologică: om, gest, idee sau fel de viață care nu se lasă redus imediat la normele, reflexele sau categoriile grupului.
A fi ciudat nu înseamnă să fii defect. Înseamnă să produci o mică întrerupere în așteptările celorlalți.

P.S. Asta nu înseamnă că orice ciudățenie trebuie celebrată. Unele ciudățenii trebuie educate. Unele trebuie temperate. Unele sunt doar imaturitate cu o pălărie interesantă. Dar ciudățenia sănătoasă merită apărată, pentru că acolo se află, de multe ori, exact partea de sine care nu a acceptat să fie dresată.

Omul fără nici o ciudățenie e suspect. 

O anumită doză de ciudățenie  este dovada că mai există în tine o parte care nu a fost ”educată” doar să placă. A fi ciudat, înseamnă să nu-ți sacrifici structura interioară doar ca să devii ușor de acceptat. Societatea are nevoie de oameni previzibili. Cultura are nevoie de oameni recognoscibili. Grupurile preferă oameni ușor de citit, ușor de introdus într-o categorie. 

”E ca noi”  /”E normal„ /”E la locul lui” 

Normalul nu este întotdeauna sănătos. Uneori normalul este doar boala majorității, repetată suficient de des încât nu mai scandalizează pe nimeni.  Ciudățenia este parte din tine care a rămas suficient de vie încât să nu încapă perfect în cutiile sociale disponibile.

Este diferența aceea fertilă dintre omul care s-a adaptat și omul care s-a domesticit. Este spațiul în care personalitatea nu mai cere permanent aprobarea de la obiceiul colectiv. Adaptarea spune ”înțeleg lumea în care trăiesc și pot funcționa în ea” Domesticirea spune: Renunț la forma mea ca să nu incomodez lumea în care trăiesc.” Omul care nu-și permite nici o ciudățenie, ajunge să fie locuit de alții. Vorbește cum se vorbește. Dorește ce se dorește. Se rușinează de ce i s-a spus că este rușinos. Admiră ce se admiră. Se teme de ce se teme grupul. Personalitatea lui este de fapt un amestec de reflexe sociale interiorizate. 

Să fii ciudat înseamnă să ai o formă proprie suficient de clară încât să nu fii absorbit complet de normalul din jur.  Nu înseamnă să fii împotriva lumii din principiu. Înseamnă să nu confunzi lumea cu singura formă posibilă a vieții. Ciudat este omul pe care ceilalți nu-l pot procesa din prima. Ciudat este gestul care nu se aliniază reflexului colectiv. Ciudat este felul de a fi care se lasă tradus complet prin ” așa se face”. Ieși din turmă pentru că în ”cancel culture” se tinde spre uniformizare, spre predictibilitate.

 

 https://www.instagram.com/p/DZXcaNfiKLw/?img_index=1

 

Mintea construiește reguli identice și pentru lume și pentru tine

 Există o formă de justiție tăcută în felul cum funcționează mintea noastră și care te obligă să locuiești în lumea psihologică pe care ai construi-o. Dacă ai construit o lume în care valoarea unui  om depinde de corpul lui, vei ajunge inevitabil să trăiești cu propriul corp ca sub un examen permanent.  

 De fiecare dată când faci mișto de corpul cuiva stabilești criteriile după care o ființă umană merită respect. Și făcând asta stabilești și criteriul după care îți măsori propria valoare. Mintea umană construiește reguli generale. Nu ne putem sustrage acestui lucru.

*      Oamenii care fac X sunt de încredere

**    Oamenii care fac Y sunt periculoși

***  Corpurile care arată așa sunt valoroase.

**** Corpurile care arată altfel valorează mai puțin.

Problema este că nu există o notă de subsol care să spună: Acestă regulă este valabilă doar pentru ceilalți nu și pentru mine. 

Dacă repeți suficient de des că valoarea unui om depinde de o anumită caracteristică,  mintea încetează să mai considere această opinie. O transformă într-un criteriu iar criteriile folosite ori de câte ori evaluează oameni. Toți oamenii. Inclusiv pe tine.  

Oamenii care folosesc frecvent criterii foarte dure pentru a-i evalua pe alții tind să aibă și un criteriu interior foarte dur. Pentru că mintea folosește același criterii pentru a evalua lumea și pentru a se evalua pe sine.  

Batjocura este un gaz. Îl împrăștii spre ceilalți și sfârșești respirându-l și tu. Cel care face mișto de corpul altuia își imaginează că își afirmă superioritatea, când de fapt, își reduce șansele de a se accepta pe sine într-o etapă a vieții în care acceptarea va deveni mai necesară decât admirația.

Pentru că există un adevăr pe care cultura noastră îl amână cu încăpățânare: corpul este cel mai loial lucru pe care îl avem și în același timp cel mai imposibil de păstrat neschimbat.

Orice criteriu superficial pe care-l folosești pentru a micșora valoarea altcuiva devine inevitabil, un criteriu care îți va micșora și ție valoarea în proprii ochi.

De fiecare dată când faci mișto de corpul altuia te condamni pe tine să trăiești într-o lume în care respectul este condiționat de un corp pe care nimeni nu îl poate păstra neschimbat. Nici un corp nu  trebuie să treacă un examen estetic pentru o altă persoană care îl locuiește să merite respect. 

Sursa este cartea ”Cognitiv schems and care beliefs in Psyhological Problems”, Lawrance P Rino 

 https://www.instagram.com/p/Daup08tCM8j/?img_index=1

 

Complimentele și validarea lor

 Cum primim un compliment? Cu jenă, respingere, modestie falsă sau recunoștință?

Felul în care cineva primește un compliment spune direct cât de mult a asimilat ideea că valoarea lui e reală și permanentă, pentru că oricine a crescut cu validare condiționată sau cu laudă urmată de critică ajunge adult cu reflexul de a diminua sau respinge aprecierea înainte ca aceasta să aibă timp să fie simțită.

A spune „mulțumesc” fără a adăuga nimic după e, pentru mulți oameni, unul dintre cele mai dificile lucruri din relațiile cu ceilalți.

Când un compliment devine trigger (adică un stimul care pune în mișcare o acțiune) e pentru că uneori cea mai simplă propoziție poate dezvălui cele mai vechi răni ale noastre: ( Ex ”Îți stă bine” sau ”ai făcut o treabă extraordinară” sau ”ești o prezență care se simte”, etc).

Complimentul înseamnă cuvinte blânde, onorante care ar trebui să ne hrănească. Și totuși, mulți dintre noi le întâmpinăm cu o reacție automată de tip:
”Eh nu e mare lucru...”
”Ha ha ha exagerezi...”
”Nu știu ce să zic...”

Sau doar cu un zâmbet jenat, o retragere grăbită, o glumă care (ne) sabotează momentul.

Răspunsul la un compliment spune o poveste veche. De ce? Pentru că în realitate nu știm să primim aprecierea. Nu pentru că nu o vrem dar pentru că o parte profundă din noi nu se simte demnă de ea. Felul în care răspundem la un compliment nu este despre bunele maniere. Este despre intimitatea noastră cu propria valoare.

Complimentul este doar un declanșator emoțional. Trebuie să ne verificăm în cazul în care ” ne încordăm” atunci când suntem validați căci atunci când cineva ne vede, ne onorează, ne recunoaște... nu ne atinge doar cu cuvintele. Ne atinge adesea exact în locul unde am fost invizibili, sau anulați, sau confundați, sau având o mască de supraviețuire.

De aceea, aprecierea poate deveni un spațiu de conflict interior unde o parte din tine vrea să o primească, și o altă parte se teme că dacă o primește, ”o să se vadă”. De asemenea o parte din noi se simte vinovată pentru că ”a ieșit în față” sau cine știe o parte simte că nu a făcut destul ca să merite complimentul. Iată, aici e trauma care se reactivează: ”Cum să primesc ceva ce n-am învățat să cred că mi se cuvine?”

Se pare că există 4 mecanisme de evitare a complimentelor:

1) Respingerea subtilă (”Eh dar nu e chiar așa.”). Apare ca modestie dar în esență îți anulezi vizibilitatea. Este modul de a te retrage din lumină înainte ca cineva să te pună jos.

2) Falsa modestie (”Am avut noroc”.) Pare umilință dar e un mecanism de protecție căci dacă nu-mi recunosc meritul, nu mă pot simți expus(ă). ”Mai bine spun că a fost o întâmplare” decât să admit că am contribuit cu adevărat.”

3) Gluma salvatoare (”Măcar părul mi-a ieșit bine azi, nu-i așa?”) Umorul e o formă de distanțare de disconfort. Ne protejează de emoție profundă a valorizării.

4) Tăcerea defensivă. (Zâmbești dar nu spui nimic).

Eviți, te retragi. Îți încordezi trupul ca și cum ai vrea ca acel moment să treacă repede. Pentru că prezența ta, în acel moment pare prea mult. Toate aceste reacții ne arată un lucru esențial. Nu complimentul e problema ci contactul cu propria valoare.

Complimentu cere să fie în contact cu sinele valoros - și asta doare când ai fost ignorat(ă). Copilul care a fost iubit pentru ce face, nu pentru ce este, va deveni un adult care are dificultăți în a primi afecțiunea nemeritată sau simte că trebuie să muncească pentru orice formă de iubire. Este cel care suspectează orice formă de laudă ( ”sigur vrea ceva de la mine”); își anulează realizările pentru a nu părea prea ”arogant” sau refuză validarea din frică de a nu fi abandonat dacă nu mai oferă din nou la un standard înalt.

Când vizibilitatea devine pericol: Un compliment poate deveni pentru acest psihic o amenințare tăcută. De ce? Pentru că e fi văzut înseamnă a fi vulnerabil. Iar dacă în trecut, vizibilitatea a însemnat critică, respingere sau sarcasm - atunci creierul tău emoțional a învățat că e mai bine să te ascunzi.

Istoria ne-văzutului e deseori o istorie cu rădăcinile psihice ale modestiei auto-distructive. Modestia nu este o calitate absolută. Când e autentică, vine din smerenie. Dar modestia falsă este o rană mascată. E un mecanism mental care spune : Dacă nu par prea valoroasă, nu o să mă respingă sau dacă mă fac mică, poate nu o să mă lovească viața. O astfel de persoană crede că dacă nu acceptă lauda, nu trebuie să suporte nici greutatea ei.

Mulți dintre noi au crescut în medii în care validarea sau recunoașterea era rară, unde lauda era urmată de așteptări și mai mari și unde aprecierile erau oferite condiționat. Destui au primit acasă lecțiile sarcasmului sau umilinței (”ia nu te mai umfla în pene”). Așa s-a format frica de a fi văzut(ă) în frumusețea ta autentică. De aceea fiecare compliment primit devine inconștient o scenă dintr-un trecut în care a fi vizibil însemna a în pericol.

E timpul să înveți că a primi un compliment cu recunoștință e o abilitate psihologică avansată. Când poți răspunde cu un simplu ”mulțumesc, simt că vezi ceva real în mine. Nu este despre mândrie. Este despre auto-validare integrată și despre capacitatea de a rămâne prezenți cu emoții pozitive. E despre faptul că înveți să capeți toleranță la intimitate și să ai capacitatea de a primi fără să te justifici. A primi un compliment devine atunci un gest matur, profund, reparator. Este o formă de a-ți permite să fii văzut(ă) fără să fugi din propria lumină.

Cum învățăm să primim?
Acest lucru se face nu doar prin a accepta cuvintele ci și prin a antrena corpul. Primirea nu este un gest intelectual. Este o deschidere somatică. Când cineva îți oferă o apreciere, întregul corp intră în alertă dacă nu este obișnuit cu vizibilitatea. Dar poți învăța să rămâi atent la respirație, să simți complimentul ca pe o mângâiere, nu ca pe un test și să lași inima să se deschidă, chiar dacă te temi. E important să spui un ”mulțumesc!” fără să (te) minimalizezi.

Acesta este un exercițiu practic de schemă mentală și de reglare emoțională. E important să reconstituim spațiul intern în care valoarea proprie nu mai e negociabilă. Fiecare compliment este o invitație să te întâlnești cu tine - cel care e deja demn. Nu este despre cuvintele celuilalt ci despre capacitatea ta de a te lăsa văzut(ă), fără să te micșorezi.

Felul în care primești un compliment reflectă
- Câtă iubire ai putut primi necondiționat
- Câtă valoare îți permiți să recunoști în tine.
- Cât curaj ai să stai în propria lumină, fără scuze. 

 

Adevărate maturitate emoțională se vede nu doar cum iubești ci în cum primești iubirea. Iar complimentul este una dintre cele mai intime forme de iubire oferită în public.  Învață să-l primești, fără vină, fără fugă, fără jenă. Uneori cel mai greu nu este să primim iubire ci să credem că o merităm.

 

 

 https://www.instagram.com/p/DaVpZw0jrvm/?igsh=MWIzdnFiazMxMXc1cA%3D%3D&img_index=18