joi, 26 februarie 2026

Coșarii și norocul

Hai coșar, coșar
Prin oraș hoinar, hoinar
L-a văzut un om într-un car
Și s-a luminat
Hai coșar, coșar
Prin oraș hoinar, hoinar
El da omului vise noi
Oricând și oricui
 
 Ți-a ieșit coșaru-n drum
Și-ți închipui că de-acum
Griji, nevoi, necaz, durere
Se vor duce ca un fum
Când pe stradă-l întâlnești
Mulțumit ai să zâmbești
Fiindca omului îi place 
Ca să creadă în povești…
 
coșari români 
 
 În Anglia există o poveste foarte frumoasă despre coșari. Are părți asemănătoare cu povestea ”prinț și cerșetor”. Se spune că regele călare a fost salvat de un coșar care a stăpânit calul sperios. Coșarul se afla întâmplător pe stradă și de atunci acesta și toată bresla lui au primit pălării speciale asemănătoare cu un joben pe care exact ca în ”Prinț și cerșetor” nu erai nevoit să o ridici nici în prezența regelui. Era semn de noroc la nunți și botezuri să apară un coșar. Iar cel mai cunoscut coșar este cel din filmul (cartea) Mary Poppins.
 
  
Coșarii aduc noroc, se spune în toată Europa. Aduc noroc pentru că meseria lor te scapă de moarte și de incendii. Să nu uităm că totuși a fost o meserie periculoasă care a exploatat foarte mulți ani, copiii. Ca să intri pe horn trebuia ori să ai o statură micuță și elastică ori să folosești copii. Intoxicațiile, arsurile, fracturile sau chiar moartea, erau frecvente.
 


  
În Italia, există o paradă anuală a coșarilor, unde se întâlnesc oameni din întreaga Europă pentru a celebra acestă nobilă meserie Există și o statuie închinată coșarilor. Parada Coșarilor din Santa Maria Maggiore (VB) este punctul culminant al conferinței anuale a Coșarilor, un fel de sindicat european al acestora. 
 
Anul trecut parada la a 43 ediție, ce are loc în primul weekend din septembrie în Valea Vigezzo a avut peste 1.000 de coșari veniți din întreaga lume și aceștia au defilat purtând costume tradiționale și unelte istorice, celebrând istoria acestei profesii. 
 
Mai jos un link cu  video din 2025 unde apar și grupuri folclorice și fanfară. P elângă defilare și masa mare are loc și o ”simulare” pe acoperișurile orașului.
 
surse: 
  https://www.zdunskieopowiesci.pl/z-zycia-braci-kominiarzy/
 
 https://www.youtube.com/watch?v=YPAYqXaxf8c&t=578s
  
 https://www.youtube.com/shorts/GoAOoKMH4fE
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

 

Echilibru și atotștiința marelui grădinar de bloc

 


 
Din ”Caietele lui Leonardo da Vinci” care acum sunt digitalizate: 
 
Au fost descoperite o serie de de observații care au depășit zona artistică a marelui maestru. În caiete există studii atente despre cum cresc și cum este distribuită greutatea copacilor. Examinând modelele de ramificare ale copacilor, el a remarcat că grosimea totală a tuturor ramurilor la o anumită înălțime se potrivește adesea cu grosimea trunchiului de sub acestea. Acest lucru a însemnat că, pe măsură ce un copac se ”împarte” în rămurele mai mici, zona transversală combinată rămâne echilibrată în întreaga structură.
 
Un biolog sau un horticultor știu și că mărimea coroanei este egală cu mărimea răspândirii rădăcinilor. Pentru ”marele grădinar de bloc” acest lucru nu e important când plantează copacii pe lângă ziduri sau pe lângă alei. Sau îi  înghesuie cu alți copăcei. Acum când mulți copaci au fost răsturnați de zăpadă mă uitam și am descoperit și cauza acestui număr mare de dezrădăcinări. Este proasta gestionare a grădinarilor de bloc mereu a atoateștiutori când plantează prost copăceii, arbuștii și florile alandala și ei sunt responsabili de reducerea semnificativă a rădăcinilor permițând un dezechilibru exagerat ce duc la o viață mai scurtă a copacilor.Păi cum să plantezi de exemplu un pom peste zona  țevilor de căldură cum s-a întâmplat  în grădina vecinilor.
 
Dar să ne întoarcem la Leonardo Da Vinci.Timp de secole, această idee a savantului a rămas în stadiu de observație interesantă, dar în mare parte netestată. În 2011, fizicianul Christophe Eloy a revizitat regula lui Leonardo folosind tehnici moderne de modelare pentru a înțelege de ce astfel de ”modele de creștere” apar atât de consecvent în natură. Cercetările sale au sugerat că copacii care urmează acest model de ramificare sunt mai capabili să facă față forțelor mediului.
 
Prin distribuirea masei și a sprijinului pe tulpină, copacii sunt capabili să reducă riscul de rupere atunci când sunt expuși la vânturi puternice. Simpla observație a lui Leonardo, realizată în urmă cu mai bine de 500 de ani, s-a dovedit a descrie un principiu structural care ajută copacii să supraviețuiască stresului mecanic în mediul lor natural.
 
 

miercuri, 25 februarie 2026

Tradiții feminine

 

 

la Muntele Roșu în 1963  


Sudul Europei, trei peninsule și un mod tradițional de viață unde există culturi populare foarte asemănătoare. Fotografii făcute între anii 1960 - 1980 
 

Balcani (Bulgaria sau Grecia) 
 
 
Italia (Apenini) 
 
 
 Spania 
 
E nemaipomenită șaua laterală din prima fotografie. Acesta era considerată ”șa pentru femei”. Era șaua acelora ce purtau fuste și le erau interziși pantalonii. Cutumele sociale din evul mediu nu permiteau ca femeile să încalece la fel ca bărbații animalele. Era considerat vătămător și mai ales indecent. Ele nici nu putea călătorii pe distanțe lungi în această șa sucită care la familiile nobile erau căptușită și chiar avea baldachin. Semăna cu scăunelul pe care bunicul meu îl avea pe bicicletă pentru mine. Se pare că totuși era foarte comodă și uite puteai chiar lucra în timpul mersului.  
 
 .
 

Febra orhideelor sau orhidomania

 

Orhidomania (orchidelirium) sau ”febra orhideelor” este numele dat obiceiului de a colecționa orhidee în epoca victoriană. Același lucru se întâmplase nu cu mult înainte cu lalele olandeze dar în epoca victoriană apăruseră și primele sere particulare. Sere destul de mari pline practic cu livezi de lămâi și portocali în ghivece. Alexandru Dumas descrie ”orangeria” regilor Franței. Conacele europene aveau o câte o astfel de seră și erau mereu în concurență. Dacă veți vizita Peleșul veți descoperi că și la Sinaia exista o seră și că printr-o șansă fără precedent s-au păstrat acolo câteva de soiuri de orhidee de aproape o sută de ani.
 
Mania colecționarii orhideelor este o treabă serioasă și o observ acum și la prietenele mele care nu suportă ca să nu aibă, neapărat o anumită floare/ culoare/ soi dacă ea e deja apărută și sunt experte în îngrijirea și înflorirea acestora.
 
Dar mania respectivă era mult mai gravă și costisitoare pentru colecționarii și descoperitorii acestor flori. Fanaticii bogați ai orhideelor ​​din secolul al XIX-lea au trimis exploratori și colecționari în aproape fiecare parte a lumii în căutarea de noi soiuri și specii de orhidee. Eu am citit câteva cărți polițiste clasice în care oamenii se omorau pentru o floare rară și trebuie să spun că de fapt chiar s-au întâmplat astfel de fapte, o să le redau mai jos. Sunt și câteva filme bune care au acest lucru ca subiect central.
 
Astăzi există încă anumite niveluri ”de nebunie” pentru orhidee, care au dus uneori la furtul unor orhidee excepționale în rândul colecționarilor, cum ar fi ”orhideea fantomă”.
 
În secolul al XIX-lea, orhideele au fost aduse în Europa prin expediții de colecționare. Inițial, nebunia s-a limitat la clasele superioare europene. Noile orhidee exotice erau cel mai adesea vândute la licitații în Londra, atingând prețuri extravagante. Se cheltuiau averi pe orhidee care însă mureau din cauza condițiilor nepotrivite.
 
Colecționarii călătoreau în întreaga lume timp de luni de zile în căutarea de noi specii. Mulți au murit în aceste expediții din cauza conflictelor cu localnicii sau cu vânătorii rivali de orhidee angajați în comportamente distructive. Aceste expediții costisitoare au fost adesea învăluite în secret și nu era neobișnuit ca colecționarii să răspândească informații înșelătoare despre locațiile unde au fost găsite noi orhidee.
 
În această perioadă se știau foarte puține lucruri despre cultivarea orhideelor, iar rata lor de supraviețuire a plantelor era scăzută. Prin experimentare și prin colectarea mai multor informații despre condițiile de creștere ale orhideelor ​​în habitatul lor natural, cunoștințele se dezvoltau încet și doar în 1851, B.S. Williams a publicat prima ediție a Manualului Cultivatorului de Orhidee (Londra, 1871).
 
Din punct de vedere cultural, au apărut mitul ”plantelor oameni”. Acesta s-a dezvoltat de-a lungul secolului al XIX-lea în jurul orhideelor. Exemple de povești victoriene cu orhidee vampirice sunt povestite de H.G. Wells ( 1884) „Înflorirea orhideei ciudate” , și povestirea din 1898 a lui Fred M. White , „Teroarea purpurie”.
 
Astăzi, slavă Domnului, comerțul internațional cu orhidee recoltate în sălbăticie este interzis de Convenția privind comerțul internațional cu specii de faună și floră sălbatică pe cale de dispariție (CITES), adoptată în 1973. Însă multe specii de orhidee sunt pe cale de dispariție. Se crede că contrabanda cu orhidee contribuie la pierderea unor specii de orhidee din sălbăticie.
 
William Swainson
 
Povestea vânătorii de orhidee, începe așa: În 1818, entomologul William Swainson colecționa plante în Rio de Janeiro. A trimis la Londra o cutie cu plante tropicale. Legenda spune că pentru a proteja cutia trimisă a folosit plante de orhidee pentru ambalare deoarece acestea erau, considerate la început plante parazitare și doar atât. În mod surprinzător, una dintre orhidee a înflorit la sosire, iar londonezii au fost uimiți de forma și culorile neobișnuite ale florii. Acea singură floare a declanșat „febra orhideelor”, care a dus la multe decese. 
Cattleya labiata prima orhidee adusă în Europa de la care a pornit totul.
 
 Cu toate acestea, există unele dovezi că această poveste este un mit și că utilizarea exemplarelor de Cattleya labiata ca material de ambalare nu e adevărată Swainson a văzut de fapt flori excepțional de spectaculoase ale acestei orhidee și a înțeles adevărata sa valoare. Și la sosirea la Barnet, orhideele au fost îngrijite corespunzător. 
 
Aproximativ jumătate din plantele de orhidee trimise în Europa nu au supraviețuit călătoriei. Cererea a crescut, plantele au devenit din ce în ce mai scumpe, iar profesia de vânător de orhidee a fost creată. Vânătorii de orhidee s-au confruntat cu boli tropicale, animale sălbatice și șerpi veninoși, inundații, populații indigene și adesea cu o concurență acerbă unii cu alții.
 
În 1901, opt vânători de orhidee au plecat să caute orhidee rare în Filipine . Unul dintre vânători a fost mâncat de un tigru, altul a fost stropit cu ulei și ars de viu, iar alți cinci au dispărut complet. Bărbatul care a supraviețuit calvarului a adunat 7.000 de exemplare de orhidee. 
 
Un alt grup de vânători de orhidee din Papua Noua Guinee a fost capturat și ținut ostatic. Doi membri ai grupului au fost decapitați înainte ca trupele indoneziene să vină în salvarea lor. Se spune că Columbia este unul dintre cele mai bune locuri pentru a vâna orhidee, dar a fost și unul dintre cele mai dificile locuri pentru a supraviețui vânătorii. William Arnold s-a înecat în râul Orinoco, rapid și sălbatic , în timp ce se afla într-o expediție de colectare; David Bowman a murit de dizenterie ; iar febra galbenă l-a ucis pe Gustavo Wallis în munții Anzi .
 
Albert Millican a fost atât pictor, cât și vânător de orhidee. Știa că vânătoarea de orhidee era o treabă periculoasă. În jurnalul său scria: ” Mi-am procurat un stoc de cuțite, pălărie, revolvere, pușcă. ”
Competiția dintre vânători a fost intensă. William Arnold a intrat într-o confruntare cu un alt vânător de orhidee, care aproape s-a încheiat într-un duel. Când Arnold i-a scris despre asta angajatorului său, i s-a ordonat să-l urmeze pe celălalt bărbat, să colecteze aceleași exemplare ca el și să încerce ”să urineze” pe colecția celuilalt bărbat pentru a-i ucide orhideele. Oricât de dor de casă și de singuri erau vânătorii de orhidee, nu s-au împrietenit niciodată cu rivalii lor. 
 
Wilhelm Micholitz a fost unul dintre cei mai buni vânători de orhidee. Odată ce barca în care se afla a luat foc, orhideele pe care le colectase au pierit, dar Micholitz a supraviețuit. I-a transmis vestea prin cablu angajatorului său, Sander, și i s-a ordonat să se întoarcă și să-și adune animalele, în ciuda faptului că sezonul ploios făcea aproape imposibilă colectarea orhideelor. O înregistrare în jurnalul lui Micholitz a fost făcută în Bogotá : ” Nu știu ce n-aș da să mă întorc în coloniile britanice sau olandeze bine organizate din Est, ca să pot munci în pace și într-un confort relativ ridicat.”
 
 
surse:  https://www.idealdecor.ro/gradinile-castelului-peles/?fbclid=IwY2xjawQLf6BleHRuA2FlbQIxMABicmlkETBrWnVJdTRDVXVPQnE4QTlYc3J0YwZhcHBfaWQQMjIyMDM5MTc4ODIwMDg5MgABHkgSDESO69cvMhY2jwo29jItvK4tal3r-dARIXgg_35DFej6Slz4PuzJJG5d_aem_D0M_pwMhSp1OJ2BSx6NpQw  
 
 https://en-wikipedia-org.translate.goog/wiki/Orchid_hunting?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc&_x_tr_hist=true

Balcoanele siciliene și capetele de mauri


 

Dacă ați ajuns în vizită prin Palermo sau împrejurimi, le-ați văzut peste tot, aceste capete maure pictate, cu sau fără coroane de flori sau cu turbane ornamentate care ies din balcoanele cartierelor Capo și Vucciria ca niște santinele din ceramică. Dar pe lângă funcția decorativă acestea au rol magic ”de buona fortuna”.
 

 
Legendele variază din Evul Mediu fie este o femeie din aristocrația creștină care s-a îndrăgostit complet de tânăr servitor maur din casă și când tatăl ei a aflat l-a decapitat în fața ei. Fie o amantă geloasă pe maurul care deja avea familie și copii și atunci ea este cea care l-a decapitat... Ideea e că apoi amestecând dragostea și gelozia, ea i-a păstrat capul la fereastră printre florile de pe balcon. Cu timpul, poveștile s-au transformat, iar aceste capete sunt alături de îndrăgostiți și aduc noroc. Acum ”moda este să ai cel puțin  ”un cuplu” de capete.
 

 
 
Sicilia mereu un ținut al soarelui, al mării și al unei istorii milenare, adăpostește în inima ei tradiții artistice unice, transmise din generație în generație. Printre acestea, capetele de mauri din ceramică reprezintă una dintre cele mai fascinante expresii ale meșteșugului local, bogată în istorie, legende și simbolism. 
 
Capetele de maur sunt vaze ceramice care înfățișează chipuri umane, caracterizate printr-o bogăție de detalii, culori vibrante și expresii intense. Originile lor datează din ocupația arabă a Siciliei, între secolele al XI-lea și al XII-lea, o perioadă în care insula era un amestec de culturi, etnii și tradiții. 
 
Ele reprezintă creuzetul cultural al insulei, mărturisind întâlnirea și ciocnirea diferitelor civilizații. Mai mult, sunt un tribut adus pasiunii și iubirii, dar și temelor specifice de gelozie și destin tragic. Prezența elementelor decorative precum flori, frunze și fructe pe coroane transformă aceste lucrări în simboluri ale abundenței și fertilității, adânc înrădăcinate în pământul sicilian.
 
Producția de capete de maur face parte din bogata tradiție ceramică siciliană, cunoscută pentru excelența sa încă din cele mai vechi timpuri. Orașe precum Caltagirone, Santo Stefano di Camastra, Sciacca și Palermo sunt renumite pentru producția lor ceramică, fiecare cu propriile caracteristici și stiluri distinctive. 
 
Crearea capetelor de maur necesită o măiestrie deosebită: de la modelarea lutului până la decorarea meticuloasă, fiecare etapă a procesului este meticulos lucrată, făcând fiecare piesă unică.
Capetele de maur nu sunt doar o atracție estetică, ci un simbol apotropaic puternic, capabil să alunge negativitatea. Această legătură cu norocul este înrădăcinată în originile lor legendare și în puterea simbolică a busuiocului, o plantă considerată sacră în multe culturi și asociată cu prosperitatea și dragostea. Acestea reprezintă creuzetul sicilian, îmbinând stilurile arab, normand și baroc într-un singur obiect decorativ.
 
Busuiocul, un venit târziu în aprecierea culinară, a fost asociat cu diverse credințe și superstiții din cele mai vechi timpuri până în Evul Mediu. Legenda sugerează astfel că legătura dintre busuioc și capul musulmanului are o legătură ambiguă cu viața de apoi. Aceasta este, în esență, semnificația originală a capetelor de maur siciliene, vaze care înfățișează capete umane stilizate, adesea pictate cu culori strălucitoare și decorațiuni elaborate.
 
Până la urmă acest tip de vaze ce seamănă cu un pântece, reprezentând mama, o întoarcere la locul unde totul a început. Tipologia feței antropomorfe se regăsește în Orient și în culturile precolumbiene, dar mai ales în cultura greco-romană găsim diversele sale forme și utilizări. În cultura greacă antică, vaza are forma unui cap sau, alternativ, capul pictat frontal. Figura maurului, la fel ca cea a fetei, este reprezentată în vase, amfore, kantharos și oinochoe. În multe cazuri, este posibil să recunoaștem chipul unei anumite zeități; în general, figura, fie masculină sau feminină, este de obicei cu coarne, decorată regal cu bijuterii și coafuri somptuoase. Acest lucru ar părea să sugereze că iconografia ulterioară a masculinului și femininului, care s-a răspândit în olărit în general, are rădăcini iconografice divinatorii.
 
O grămadă de surse și povești în următoarele linkuri pe internet:
 
https://www.instagram.com/p/DVITwZxF_xm/
 
 https://www.istitutoeuroarabo.it/DM/il-basilico-e-le-teste-di-moro-siciliane/
 

duminică, 22 februarie 2026

Epityrum un preparat din cărțile antice


 

Am învățat asta în Haifa, acum 20 de ani. Acolo am observat că localnicii mănâncă un mic dejun tipic iar când personal am gustat asta, mi s-a părut că parcă este mâncarea mea de bază: pâine proaspătă (coajă), ceva brânză pastă sau genul mozzarella și pastă de măsline (divers condimentată) sau doar câteva măsline cu condimente în ulei. Dacă pâinea (lipia) era presărată și cu semințe de chimen negru atunci deja mă cufundam în anii antichității. De curând, având o sensibilitate stomacală am mâncat la mic dejun aceste produse aproape o săptămână și mi s-au părut forma de confort gastronomic cea mai bună pentru stomacul meu mofturos. Parcă activasem memoria gastronomică a strămoșilor mei greci și asta mi-a adus alinare. Am avut sentimentul că nu mă mai săturam de un așa ”mic dejun” și că e de fapt aplicam un pansament gastric chiar dacă pasta de măsline era din ce în ce mai picantă.
 
Epityrum este esența culturii mediteraneene și este surprinsă în această rețetă scrisă de Cato cel Bătrân.
Cultivarea și consumul măslinelor este înrădăcinată în cultura romană - și în cultura greacă, levantină și egipteană datorită omniprezenței măslinului. Măslinul, copacul crește pe toată coasta Africii de Nord, în Levant și în sudul Europei și, la fel ca vița de vie , măslinii erau rezistenți și utili. Aduceți-vă aminte de legenda Zeiței Atena la fondarea orașului Atena.
Nu există încă consens asupra locului în care măslinii au fost cultivați pentru prima dată, dar patria lor a fost probabil undeva de-a lungul țărmurilor estice ale Mediteranei. În 1997, arheologii au descoperit mii de măsline zdrobite la Kfar Samir, un sit din largul coastei orașului Haifa din Israel. Oamenii de știință au datat aceste rămășițe acum 6.000 de ani! Concluzia este că măslinele există de ceva vreme. La fel și descoperirea modului lor de preparare.
Deși carnea era cu siguranță consumată și continuă să fie acceptată în epoca antică, uleiul de măsline era mult mai apreciat. Homer, numea uleiul „aur lichid” în Odiseea . Această denumire era potrivită, deoarece uleiul de măsline din Grecia era tratat în mare parte la fel ca metalul.
Câștigătorii Jocurilor Pan-ateniene , o serie de evenimente sportive organizate la fiecare patru ani la Atena (după modelul Jocurilor Olimpice), erau recompensați cu ulei de măsline la tonă. fără glumă. Câștigătorul cursei masculine pe stadion (aproximativ 200 de metri) primea 100 de amfore de ulei de măsline, adică peste 4 tone de ulei! Pe baza inscripțiilor antice recuperate, arheologii susțin că această cantitate ar putea fi echivalentă cu aproape trei ani de salariu ai unui sculptor în marmură. Este o sumă considerabilă de bani și dovedește valoarea remarcabilă a uleiului de măsline.
La fel ca vinul, uleiul de măsline era comercializat în funcție de recoltă și soi, produsele din anumite regiuni fiind apreciate mai mult decât altele. În lucrarea sa ”Istorie naturală”, Pliniu cel Bătrân a preamărit virtuțile măslinului licinian din Campania, în sudul Italiei, dar a remarcat că fructele din Istria (Croația) și Baetica (sudul Spaniei) produceau, de asemenea, un ulei remarcabil.
Acest ulei era folosit pe scară largă pentru gătit. Fie că era adăugat în sosuri, supe, pâine sau carne, autori antici precum Pliniu cel Mare notează că uleiul de măsline separa în mod central bucătăria romană de cea a galilor și a triburilor germanice din vest și nord, care preferau untul sau untura de porc. În afara bucătăriei, uleiul de măsline își găsea o mulțime de alte utilizări.
Era folosit drept combustibil pentru lămpile din case și temple, fiind remarcabil pentru că ardea curat și fără miros puternic. Regii și împărații erau unși cu el, iar sportivii foloseau uleiul de măsline în ”scăldatul lor”, împreună cu un instrument în formă de seceră numit strigil, pentru a îndepărta transpirația și murdăria de pe piele. ( În una din amintirile antrenorului Octavian Bellu, fostul meu profesor de sport găsim informația cum că în anii 80, la Olimpiade și lotul feminin de gimnastică folosea în loc de cremă, ulei de măsline.) Amestecat cu ierburi și condimente, uleiul de măsline putea fi folosit pentru diverse parfumuri și medicamente.
Rețeta de epityrum -ul pare o rețetă surprinzător de actuală. Este o ”cremă”/pasă de măsline și seamănă foarte mult cu o tapenadă, genul de mâncare pe care o poți găsi pe o masă provensală (sau, pentru comoditate, pe care o poți cumpăra la borcan de la Kaufland. Ar putea fi aceasta o precursoare a tapenadei moderne (o cremă de măsline la care se adaugă și file de anșoa sărat și capere)? Nu știm asta, dar iată rețeta lui Cato pentru această mâncare cu măsline, extrasă din paginile cărții ”De agricultura” (Despre agricultură):
Epityrum album nigrum variumque sic facito. Ex oleis albis nigris variisque nuculeos eicito.
Sic condito. Concidito ipsas, addito oleum, acetum, coriandrum, chimen, feniculum, rutam, mentam. In orculam condito, oleum supra siet. Ita utito.
Adică ”Epityrumul alb, negru și pătat se prepară în felul următor. Scoateți sâmburii de la măslinele albe, negre și pătate. Pregătiți-le astfel: rupeți-le, adăugați ulei, oțet, coriandru, chimen, fenicul, rută și mentă. Aranjați-l într-un borcan mic, turnați ulei peste el și consumați-l astfel.”
În text, Cato menționează măslinele albe. Acestea sunt incredibil de rare, așa că cuvântul „album” s-ar fi putut referi la starea de coacere a măslinelor. Mai ales când îl putem vedea în contrast cu cuvântul „negru”, care ar putea fi interpretat ca „matur”, este posibil să avem de-a face cu măsline coapte și necoapte ( azi le spunem măsline verzi) în loc de măsline negre și albe.
O altă informație despre această rețetă: pur și simplu uitându-ne mai atent la numele acestui fel de mâncare, putem afla mai multe despre cum a fost mâncat. Cuvântul „epityrum” este o combinație a două elemente grecești: ἐπι- ( epi- ), un prefix care înseamnă „pe” sau „peste”, și τυρός ( turós ), care înseamnă „brânză”. Literal, acest fel de mâncare înseamnă „peste brânză”.
Rețeta contemporană de mai jos este una pe care o puteți urma singuri, și iată varianta ultimă pentru această cremă clasică făcută cu mixerul:
cană de măsline verzi
cană de măsline negre
frunze de coriandru
9-10 frunze de mentă
un bulb de fenicul
2 lingurițe de oțet de vin (roșu)
1 lingură de ulei de măsline, plus încă o lingură pentru servire
un vârf de linguriță de chimen măcinat
Brânză proaspătă pentru servire (opțional)
Din măsline fără sâmburi la care adăugați condimente și fenicul feliat subțire se pun în mojar și se pregătește o pastă grosieră
Se adaugă condimentele, oțetul, uleiul. Continuați să măcinați conținutul mojarului, aproximativ cinci minute. Turnați tapenada peste o bucată de brânză, stropiți cu ulei și serviți.
De multe ori, când rețetele nu necesită sare, mă tem că nu vor fi suficient de aromate, dar măslinele compensează absența sării. Nu numai că erau sărate, dar și amare! Excelente la gust! Cred că oțetul a fost responsabil și pentru ”iuțeala” epityrumului , dar am simțit că este minunat de răcoritor. Ierburile aromatice, în special feniculul, au fost niște detalii plăcute - nu erau arome foarte perceptibile, dar feniculul oferea un gust piperat binevenit pe care-l ador.
Această rețetă a fost delicioasă. De asemenea, mi-a oferit oportunitatea de a învăța mai mult despre măsline și de a pregăti la fel ca acum mii de ani, și ce modalitate mai bună de a le prepara decât a le degusta cu o bucată bună de brânză?

marți, 10 februarie 2026

Masochismul benign și psihologia dezgustului.


 

Masochismul benign și psihologia dezgustului.
 
Psihologul Paul Rozin a vorbit despre acest fenomen încă din 2013 într-o lucrare intitulată „Mă bucur să fiu trist și alte exemple de masochism benign”. În carte, echipa cu care a lucrat, a găsit 29 de exemple de activități care nu plac oamenilor dar la care participă avizi. Multe au fost plăceri comune: frica de filme sângeroase sau horror, arderea și inhalarea ardeiului iute, durerea unui masaj ferm... Iar unii erau fascinați de filmulețele cu scot coșuri, tăiat unchii încarnate sau scos viermi imenși din urechi, nas sau de sub piele și eliminarea diverselor putrefacții. Facebook-ul are mii de pagini dedicate acestor activități. Iubitorii de seriale polițiste sângeroase fac parte din acestă categorie dar mai soft 🙂
Cheia este ca experiența să fie o „amenințare sigură”.
 
Această căutare/necesitate, ”dă senzații tari asemănătoare copiilor care joacă jocuri de război”, a declarat cercetătoarea Valerie Curtis de la London School of Hygiene and Tropical Medicine pentru National Geographic în 2015. „Motivul „jocului” îi determină pe oameni (și pe majoritatea mamiferelor, în special cele tinere) să încerce experiențe într-o relativă siguranță, pentru a fi mai bine pregătiți pentru a le face față cu adevărat”, la viață.
 
Această cercetare a început în Grădinile Botanice unde există planta Titan arum ( Amorphophallus titanum ) cu o floare imensă care înflorește la cca 10 ani iar floarea ține doar 36 de ore. Se numește ”floarea cadavru” miroase amețitor a pește putrezit, canalizare și cadavre. Este o duhoare pe care floarea imensă o folosește pentru a atrage polenizatorii (muștele). Se pare că atunci când această floare înflorește, și Grădinile Botanice anunță acest eveniment, se fac lungi cozi de așteptare pentru a ”testa” mirosul scârbos. Mii de doritori stau la cozi imensie pentru a fotografia și mirosi putrefacția. Florile împuțite au devenit atât de populare încât știrile îi alertează pe ”adulmecătorii” dornici de duhoarea iar Grădinile Botanice concurează în a avea fiecare cel puțin o astfel de floare. Reacția, filmată pe mii de subiecți este aceeași: anticiparea, adulmecarea, apoi clasica față încremenită a dezgustului. Și totuși toți par fericiți să fie acolo
😛
Deci rețineți și verificați despre masochismul benign.