Hannah Arendt a fost o celebră teoreticiană politică, filosoafă și publicistă care a consacrat expresia de „banalitatea răului”. Acest lucru s-a întâmplat după ce a povestit despre procesele de la Nürnberg unde a observat cum oameni aparent obișnuiți erau convinși de propria lor bunătate și erau imperturbabili când apărau documentate ororile de nedescris ale războiului ce tocmai se terminase. Ceea ce a vrut ea să spună a fost că răul adevărat are mult mai multe șanse să se ascundă într-o sală de consiliu decât într-o casă bântuită, într-o casă onorabilă, într-o societate indiferentă.
Răul este lângă noi fie că e numit ecocidul, misoginie, războiul de orice fel, sclavia care există și azi: La toate se găsesc justificări în numele a ceva mai mare, mai important cum ar fi patriotismul, naționalismul, religia sau a unei ideologii superioare individului.
De aceea trebuie să ne păstrăm sensibilitatea cu orice preț. În ultima vreme, eu mi-am simțit ca o povară personală atrocitățile de milenii ale civilizației și civilizatorilor și m-am întrebat cine și cum de exemplu poate o banală rugăciune să se opună banalității răului?
Sau, mai degrabă, pentru că mă știți grădinar cum se face că cea mai mică dintre semințe ar putea, cumva, să vindece distrugerile uriașe pe care specia noastră le-a provocat asupra Pământului? Răspunsul e simplu plantând mici semințe ce seamănă cu ghinda stejarului dar care sau un copac maiestuos și longeviv.
Cum poți tu sau să zicem, câțiva oameni care șoptesc rugăciuni, considerați probabil de modă veche, să fie suficient doar spunând câteva cuvinte ce întruchipează speranța pentru copiii lor, pentru trupurile lor, pentru ființa lor interioară sau pentru nevoile celorlalți?
Societatea din jur ne-a condiționat să ne dorim mereu ”mai mult-ul”.. Mai mult spectacol, mai multă noutate, mai multă fanfaronadă. Mereu ceva nou și îmbunătățit, mereu mai mare și mai bun decât noi înșine, mereu mai altfel decât cei mici și obișnuiți. Ne-a obligat să credem că ”vrem să facem parte dintr-o mișcare”, din agenda cuiva, dintr-o ”misiune”. Ne spune că ”noi vrem să alegem tabăra corectă”, că ”noi vrem să fim de partea cea bună și să lăsăm acea tabără anostă, obișnuită, să ne spună ce este cel mai important dintre toate. Tot timpul. În fiecare zi. Niciunul nu este imun la efectul de turmă. Uneori nu ne schimbăm părerea pentru că ceilalți ne-au convins, ci pentru că nu avem chef să suportăm consecințele dezacordului. Alteori, nici nu ne dăm seama cât de mult ne influențează ceea ce cred ceilalți și asta pentru vrem să mergem laolaltă cu curentul.
Suntem grăbiți șă înțelegem că în realitate, este întotdeauna mai ușor să spui „am executat ordine” decât să înfrunți adevărurile simple și înfricoșătoare din propria inimă. De fapt tocmai acele inimi sensibile reprezintă remedii pentru lumea noastră acoperită de asfalt, de prostie și de grabă.
Și totuși, eu cred că cele mai banale rugăciuni, cele murmurate, o simplă stare de devoțiune chiar și doar șoptită – constituie cea mai radicală formă de rezistență.
Eu cred că rugăciunea este unul dintre leacurile pe care fiecare știe că este de ajutor pentru a contracara lumea asta strâmbă. Rugăciunea nu e numai o obișnuință, nu e formă de curățenie morală, mie mi se pare că e un act individual de curaj și de rezistență. Și de speranță.
Am spus eu însămi și am fost martoră la zeci de ani de rugăciuni. Cuvinte frumoase spuse, auzite, strecurate în inimi care căutau teme din nevoile ce sunt lângă noi: copii, cămine armonioase, sentimentul de apartenență, prieteni, comunitate, siguranță, vindecare emoțională sau fizică, intimitate. Și pentru că sunt grădinar știu că fiecare dintre rugăciuni după ce e rostită devine o floare în grădina lumii, transplantată direct din inima mea, o floare care vindecă solurile noastre sărăcite și peisajele devastate din mințile noastre.
Nu putem doar să ne rugăm pentru dorințele propriilor noastre inimi până ce acestea nu ni se revelează. Nu putem să facem acest lucru, până ce nu știm că avem la îndemână posibilitatea de a-i încuraja și pe alții să facă asta.
A spune rugăciuni pare să fie cel mai banal mod de a fi prezent în realitate, fiind atent la tine însuți zi de zi, zi după zi, an după an! Împreună! Fiind împreună! Imaginați-vă că sunteți pelerini care își întind mâinile unii către alții și că străbat labirinturile inimii, încurajându-se reciproc. Fără veșminte special concepute, fără dorințe egoiste, fără misiuni impresionante, doar încurajându-se reciproc. Oameni obișnuiți. Solidari. Dedicați celorlalți. Până la urmă banali și șterși pentru o societate atât de exploziv de strălucitoare. Rugăciunea poate deveni cea mai îndrăzneață aventură a ta, spre cunoașterea interioară. Banalitatea rugăciunii vindecă banalitatea răului.
În imagine celebrul tablou al lui Paul Cezanne ”Bătrâna cu rozariu” iar povestea acestei femei și a tabloului sunt de reținut.
Potrivit relatărilor scriitorului Joachim Gasquet, un prieten apropiat al pictorului, modelul din imagine este o călugăriță în vârstă de aproximativ 70 de ani care a fost salvată de pe străzi. Aceasta își pierduse credința, fugise dintr-o mănăstire și rătăcea fără adăpost. Cézanne a găsit-o și a luat-o în casa sa ca servitoare, oferindu-i un adăpost. Femeia este surprinsă strângând cu putere rozariu în mâini, cu o privire pierdută, dar introspectivă. Criticii de artă văd în acest gest o luptă interioară și o regăsire a speranței și a credinței, reflectând totodată și devotamentul religios al lui Cézanne din ultimii săi ani de viață.
Cézanne era adesea nemulțumit de propriile lucrări și obișnuia să le abandoneze. În 1896, Joachim Gasquet a vizitat casa familiei Cézanne de lângă Aix-en-Provence și a găsit tabloul aruncat pe podeaua atelierului. Peste pânză picura apă dintr-o țeavă spartă. Urmele acelei avarii, sub formă de pete de apă sau abur, sunt încă vizibile în colțul din stânga jos al picturii. Gasquet a ridicat tabloul și i-a cerut artistului permisiunea să îl păstreze, iar Cézanne i l-a dăruit. După ce a trecut prin colecția lui Gasquet, tabloul a fost expus la celebra expoziție Armory Show din New York în 1913, unde a atras atenția publicului american, inclusiv a fostului președinte Theodore Roosevelt. Lucrarea a fost aproape de a fi cumpărată de colecționarul Henry Clay Frick, dar în cele din urmă a fost achiziționată de National Gallery din Londra în anul 1953, unde a devenit una dintre cele mai apreciate opere din perioada târzie a artistului.
