”Dulceața” omului valoros

 

”Un om valoros, cu suflet mare și cu voință puternică are din firea lui o anumită dulceață.

Sa fii ”dulce” înseamnă să fii profund și tolerant, umil, lipsit de aroganță și capabil să stai în umbră fără să te dai mare.

Proștii și incapabili se laudă altora cu cunoștințele lor și se arată lumii, pentru că de fapt știu să facă foarte puțin.

Când ai un spirit mare și un caracter bun, când ești capabil să stai în fruntea lucrurilor, nu trebuie să te lauzi sau să-ți etalezi realizările ca să nu fii arogant.

Când ”dulceața” îți apare spontan pe față și te așezi față în față cu ceilalți, ca om, ca om și nobil cu duh, vei fi ca soarele de primăvară, o binecuvântare pentru toate ființele vii.

Aceasta este dulceața unui om de valoare.

(Yamaga Sokō)

***

Yamaga Sokō (1622 – 1685, a fost un scriitor și filosof militar japonez din timpul shogunatului Tokugawa din perioada Edo din Japonia. Ca savant, a aplicat ideea confucianistă a „omului superior” clasei samurailor. Aceasta a devenit o parte importantă a modului de viață și a codului de conduită al samurailor.

Yamaga a scris o serie de lucrări care tratează „crezul războinicului” (bukyō) și „calea gentlemanului” (shidō). În acest fel, el a descris misiunea nobilă a clasei războinice și obligațiile aferente acesteia. Potrivit lui William Scott Wilson în lucrarea sa „Idealul samurailor”, Yamaga a definit războinicul ca un exemplu de puritate confucianistă pentru celelalte clase ale societății și ca pedepsitor al celor care s-ar abate de la calea sa”.

Nu te îndrăgosti de o femeie care ...

 

Nu te îndrăgosti de o femeie care citește, de o femeie care simte prea mult, de o femeie care scrie…

Nu te îndrăgosti de o femeie cultă, plină de vrajă, pasională, nebună.

Nu te îndrăgosti de o femeie care gândește, care știe ea ce știe, și, mai mult, știe să zboare; o femeie sigură de ea însăși.

Nu te îndrăgosti de o femeie care râde sau plânge când face dragoste, care știe să-și preschimbe trupul în spirit; și, cu atât mai puțin, de una care să iubească poezia (ele sunt cele mai periculoase), sau care să stea o jumătate de oră contemplând o pictură și care să nu știe să trăiască fără muzică.

Nu te îndrăgosti de o femeie pasionată de politică, rebelă și care simte o imensă oroare față de nedreptate. De una căreia să-i placă fotbalul și baseball-ul și căreia să nu-i placă, deloc, să se uite la televizor. Nici de o femeie care e frumoasă, oricum i-ar fi chipul și corpul.

Nu te îndrăgosti de o femeie însuflețită, jucăușă și lucidă și ireverențioasă.

Să nu-ți dorești să te îndrăgostești de o asemenea femeie.

Pentru că, atunci când te îndrăgostești de o femeie ca ea, fie că rămâne cu tine sau nu, fie că te iubește sau nu, de la ea, de lângă o asemenea femeie, nu te mai întorci niciodată la ce erai înainte.

***

Martha Rivera-Garrido, născută la 19 ianuarie 1961, este o scriitoare din Republica Dominicană. Ea face parte din gruparea literară dominicană numită ”generația anilor 80”. Martha Rivera a fost cunoscută ca poetă înainte de lansarea romanului ei de debut, ”He Olvidado tu Nombre” (”Ți-am uitat numele”). Romanul a câștigat Premiul Internațional de Roman al Casei de Teatru (”Premio Internacional de Narrativa de Casa de Teatro”), în 1996.

texte pentru reflecție

 

”Se numește "civilizație" această "realitate" industrială care a ridicat violența, exploatarea mizeria corupția, "misterul" social; credința în "realitate" ca unica posibilă, stă credința așezată la baza vieții de zi cu zi a individului și a tuturor instituțiilor politice, sociale care luptă între ele.

"Realitatea" nu este obiectivă, ci ceea ce spune mass-media adică și ceea ce cred și/sau fac să creadă puținii subiecți care fac "cultură".

Până și știința este „obiectivă”: depinde de fapt de conștiința subiectelor, adică de convingerile și instrumentele pe care „doctorii” le folosesc pentru a interpreta „realitatea” și cu care „educă” noile generații. Cu alte cuvinte, "realitatea" nu este ceea ce este, ci ceea ce cred oamenii, ca principiul ”indeterminarii al lui Heisemberg” pe baza fizicii cuantice, care nu se scurge din cercul specialiștilor și nu își asuma semnificația copleșitoare care ar putea fi nu doar științifică ci și socială și politică.

Din primii ani ai copilăriei, creierul uman, asemănător unui copac redundant și extrem de bogat în potențial, este tăiat de un „grădinar” nemilos care este exact educația transmisă de familie, școală și societate.

Ramificațiile creierului, adică miliardele de sinapse care s-ar putea dezvolta ulterior precum fantezia, imaginația, curiozitatea, creativitatea și interesele, se scurtează chiar înainte de adolescență.

Așa creștem ei roboți eficienți, poate "culturali", dar iremediabil de nefericiți în cușca lor mentală și închiși la știri.

E de înțeles de ce sunt supărați conservatorii: le-ar prăbuși puterea și toată „școala” pe care au condus-o până acum.

Omul a fost mereu cufundat într-o "mare" de informații superficiale care îi poluează mintea și care au diferențe minime între ele, dar cum ar fi să ascundă cauzele mișcării sale și anume emoțiile, psihicul și mai presus de toate voința. Omul ignoră deci tot ce se mișcă sub suprafața „mării” și o numește psihic. Problema omului este uitarea; el "uită" că el este "centrul", cauza "mării" lui.

Ideea că ni se dă "realitatea" și că nu putem fi sclavii ei este falsă.

Avem nevoie de o revoluție radicală, o revoluție antropică care să recunoască că această lume este doar una din multele lumi posibile.

Calea cea mai bună constă în conștientizarea psihicului nostru, a setului de emoții și gânduri care ne generează acțiunile, pentru a reconstrui acea integritate sfâșiată până acum de multele idei care luptă între ele care au ascuns adevărul. Noi suntem autorii și cei responsabili de realitatea noastră individuală și socială, înzestrați cu potențial și resurse infinite, toate în noi înșine.

Revoluția antropică pune omul, adică antroposul, înapoi în centru, îl recunoaște ca protagonist și cauză responsabilă a realității sale individuale și sociale.

Experții și/sau reprezentanții tuturor instituțiilor împrăștiate pe planetă derivă acțiuni și privilegii din ideile false pe care le cultivă și le propulsează. Credința sau chiar lupta împotriva ideilor lor false îi face „puternici”.

Fiecare ființă umană are resurse infinite care pot fi reactivate în orice moment.

(Giuliana Conforto - din „Labirinturile Rațiunii”)

 

*** 

 

Ce uși deschizi? Ce uși închizi?

(Carlo D'Angelo - din cartea "Vocea pragurilor")

”Omul și monștrii lui.

Omul este poate singura creatură capabilă să construiască ceva de ce se teme.

Mai întâi își generează propriile instrumente de putere, apoi le percepe ca amenințări. Mai întâi făuresc tot mai multe arme distructive și apoi invocă pacea. Mai întâi construiește lumi tehnologice care îi extind posibilitățile și apoi se teme că este copleșit. Mai întâi creează sisteme, mașini, ideologii, iar apoi le acuză că i-au luat sufletul.

Această contradicție penetrează toată istoria omenirii.

Nu este doar o problemă politică, tehnologică sau culturală. Este o chestiune profund psihologică și spirituală. Pentru că fiecare creație umană nu se naște pur și simplu din inteligență, ci dintr-o structură interioară, dintr-o lume invizibilă care precede fiecare gest. Omul nu construiește doar obiecte: își construiește proiecții despre sine.

Fiecare civilizație, fiecare tehnologie, fiecare armă, fiecare sistem social este, la urma urmei, o formă exterioară a sufletului omenesc. Așa prind formă interiorul în lume. De aceea ceea ce creează omul nu poate fi niciodată complet separat de ceea ce este. Și aici apare marele paradox. Omul se teme de creaturile sale pentru că nu s-a uitat niciodată cu adevărat la creatorul pe care îl poartă înăuntru.

Problema nu este ceea ce face omul. Problema este locul interior din care construiești. Când conștiința nu a trecut prin propriul întuneric, creațiile devin amplificări ale umbrelor. Invențiile tehnice devin instrumente de dominare. Ideologiile devin sisteme de excludere. Relaţiile au devenit câmpuri de luptă.

Nu pentru că omul este rău în mod inerent, ci pentru că ceea ce rămâne inconștient se manifestă inevitabil în exterior. Așa că ceea ce nu este recunoscut în noi prinde contur în lume. Din acest motiv omul se luptă constant cu monștrii pe care el însuși i-a creat. Luptă împotriva sistemelor, dușmanilor, amenințărilor, ideologiei, fără să realizeze că deseori nu sunt altceva decât o formă exterioară de conflicte interioare nerezolvate.

Istoria omenirii se citește și așa: ca îndelunga încercare a omului de a lupta în afară, ceea ce nu a avut curajul să recunoască în interior.

Omul creează monștri pe dinafară atunci când nu are curajul să-și întâlnească interiorul. În acest sens, conflictul nu apare mai întâi între oameni, ci în interiorul omului însuși. Războiul extern este adesea o reflexie a unui război intern. Marile tensiuni colective sunt, la final, amplificări ale tensiunilor psihologice mai profunde. Acesta este motivul pentru care omul reclamă pacea, dar nu o poate stabili.

Pentru că pacea nu este doar un acord între popoare: este în primul rând o lucrare de conștiință. Pacea se naște atunci când ființele umane încetează să se lupte cu propria umbră și încep să o cunoască. Aceasta este una dintre cele mai dificile etape ale maturității umane. Pentru că întâlnindu-ți propriul abis înseamnă să accepți că în noi există lumină și întuneric, dorință bună și impulsuri distructive, iubire și frică.

Conștiința adulților nu apare din eliminarea umbrei, ci din integrarea ei. Când un om își recunoaște propriul abis, încetează să-l proiecteze asupra altora. Nu mai are nevoie să-și facă dușmani ca să se simtă drept, nici să construiască monștri ca să se simtă nevinovat. Cei care trec prin propriul întuneric devin mai puțin periculoși pentru lume. Pentru că riscul real nu este umbra recunoscută, ci umbra respinsă. Și poate că aici se află cel mai important prag al vremurilor noastre: nu în progresul tehnologic, nu în ideologii, nu în revoluțiile externe, ci în maturizarea conștiinței umane.

Viitorul omenirii va depinde tot mai puțin de ceea ce putem inventa și mai mult de ceea ce vom înțelege despre noi înșine. Pentru că doar cei care au curajul să-și înfrunte propriul abis pot începe să construiască ceva ce nu se naște din frică. Și poate că acesta este exact pasajul decisiv al istoriei noastre: atunci când omul încetează să lupte cu monștrii pe care i-a creat și în sfârșit începe să cunoască locul din care îi generează.”

(Carlo D'Angelo - din "Vocea pragurilor")

 

 

***

 

 

Când stăm în fața unui drum necunoscut - propria noastră "junglă întunecată" - prima emoție care apare aproape întotdeauna este frica.

E și normal: psihicul, așa cum ne învață psihologia dinamică, este conceput să ne protejeze de necunoscut. Frica este un semnal străvechi, o santinelă interioară care ne avertizează că intrăm pe un teritoriu neexplorat.

Dar aici intră în joc o alegere fundamentală.

Putem fi prizonierii fricii, sau putem să părăsim acestă stare. Putem transforma frica în aventură.

Hermeneuții ar spune că în fiecare dintre noi există un mic ”alambic alchimic” adică un spațiu interior în care emoțiile brute pot fi transformate. Frica, privită prin această perspectivă, este liderul sufletului este grea, densă, paralizantă. Dar dacă adăugăm un ingredient de bază acelui strop de chihlimbar - curiozitate - atunci ceva se schimbă.

Curiozitatea este energia căutătorului. Și în noi există mereu un căutător. Este acea forță proprie care împinge ființa umană să iasă din peșteră, să navigheze pe oceane, să pună întrebări, să crească.

Când apare curiozitatea, frica încetează să mai fie o închisoare și devine o aventură. Dar doar curiozitatea nu este suficientă.

Dacă nu este însoțită de experiență și reflecție, adică ceea ce anticii numeau ”semnul vieții de apoi” atunci riscă să se transforme în simplă rătăcire interioară. Se învârte în cerc, repetăm aceleași greșeli și intrăm într-un carusel care devine constrângere și care nu se mai oprește spun cei ce fac psihanaliză.

Adevărata transformare are loc atunci când trei forțe lucrează împreună:

- Frica, care devine precauție.

- Curiozitatea, asta devine explorare.

- Conștientizare, care devine învățare.

În acel moment se întâmplă ceva profund și parcă alchimic. Frica nu dispare. Ea devine mai rafinată. Devine vigilență, devine atenție, devine inteligență emoțională, ghidată de rațiune.

Știați că de fapt așa au învățat și alchimiștii, alchimiști care au fost primii savanți ai chimiei și experimentelor biologice? Și așa cum au învățat alchimiștii, când procesul este complet, se întâmplă transformarea: ”plumbul interior” se transformă în aur.

Și poate că acesta este secretul drumului omenesc: nu evitarea pădurilor întunecate ale vieții, ci intrarea în ele cu suficientă curiozitate pentru a le transforma în locuri de descoperire.

Pentru că adesea, în spatele fricii care ne blochează, se ascunde ușa care ne poate permite să evoluăm mai departe.

(Gabriel Darn - din cartea "Alchimia Epica")   

 

 

***      

 

 

”Uneori viața ne învață că cele mai valoroase lucruri sunt cele care nu au preț.

E mirosul cafelei dimineața, sunetul blând al ploii care lovește ferestrele, sau strălucirea unui apus ce pare că oprește timpul pentru o clipă.

Cele mai simple lucruri au o putere tăcută.

Ne reamintim că, în mijlocul haosului, ceea ce contează cu adevărat nu este ceea ce deținem, ci ceea ce putem simți.

Există un fel de magie în simplitate. Acesta este într-un râs fără motiv, într-o floare ce înflorește printre crăpăturile asfaltului, în îmbrățișarea strânsă a cuiva drag. Acestea sunt detaliile care ne fac să realizăm că, la final, nu prea sunt suficiente clipe pentru a ne simți cu adevărat compleți. Viața se mișcă repede, dar adevărata frumusețe constă în a învăța să încetinim să privim ceea ce ne așteaptă mereu, dar asta de prea multe ori uităm să apreciem.

Până la urmă, nu marile succese ne definesc povestea, ci gesturile mărunte - cele pe care poate nimeni nu le știe - care, în tăcere, ne umplu sufletele.

(Clarice Lispector - Fericirea clandestină)  

 

 

***   

 

Când dragostea nu e suficientă

”Iubirea singură nu este suficientă. Nu pentru că este slabă sau insuficientă în sine, ci pentru că nu este niciodată o experiență neutră sau universală.

Dragostea este o percepție profund personală, filtrată de povestea fiecăruia, după felul în care a fost văzută, atinsă, auzită, rănită. Fiecare iubește din ceea ce este, nu din ceea ce ar vrea să fie.

Acesta este motivul pentru care doi oameni se pot iubi cu adevărat și dar nu se întâlnesc cu adevărat. Dragostea nu lipsește ci coincidența formelor lipsește adesea. Sunt cei care iubesc prin prezența lor constantă și cei care iubesc prin libertatea acordată; cei care iubesc cu trupul și cei ce iubesc cu gândul; cei care iubesc prin protejare și cei care iubesc prin renunțare. Când aceste moduri nu se recunosc, iubirea devine ușor o sursă de neînțelegere, de frustrare și de durere.

În acest spațiu al risipei se nasc gelozia, dezamăgirea și furia. Nu ca defecte morale sau imaturitate de condamnat, ci ca semne ale unei distanțe încă neprocesate. Adesea suferim nu pentru că nu suntem iubiți, ci pentru că nu ne simțim iubiți în felul în care știm noi să recunoaștem iubirea. Ce este grijă pentru unul, poate fi control pentru altul; ceea ce este tăcerea respectuoasă pentru altul, este absența altuia; ceea ce este intensitate pentru unul, este o stare invadatorie pentru altul.

Din punct de vedere psihologic, dragostea atinge miezul identității. Să iubești și să te simți iubit înseamnă, în parte, să te simți legitimat că exiști. Când dragostea primită nu coincide cu cea așteptată, nu doar legătura se scutură ci și imaginea pe care o avem despre noi înșine. Filosofic, pe de altă parte, dragostea ne pune în fața unei limite fundamentale: celălalt nu este niciodată o extensie a noastră. Rămâne îndărătnic și diferit, cu felul său de a simți, de a exprima, de a scăpa.

Să pretinzi că cealaltă persoană te iubește așa cum iubim noi este o formă subtilă de violență emoțională, adesea inconștientă. Începe din dorința de a ”ne uni”, dar ajunge să nege diferența. Dragostea adevărată, pe de altă parte, nu elimină distanța, ci o ocupă. Nu cere fuziune, ci recunoaștere.

Există multe forme de iubire, și nu toate sunt îndreptate spre oameni. Dragostea pentru natură, de exemplu, este adesea o iubire neposesivă. Nu cere nimic, nu necesită răspuns. Este o iubire contemplativa, făcută din ascultare și respect, în care ființa umană învață să nu fie centrul. În mod similar, dragostea pentru animale este o iubire care trece prin responsabilitate și grijă, o legătură tăcută care nu se bazează pe limbaj, ci pe prezență și încredere.

Dragostea față de oameni, pe de altă parte, este poate cea mai complexă, deoarece implică reciprocitate, așteptări, răni vechi care se reactivează. Este dragostea în care confundăm cel mai ușor nevoia cu un dar, frica cu atașamentul, dorința de a fi văzuți cu prefăcătoria de a fi înțeleși pe deplin. Acesta este motivul pentru care dragostea nu este suficientă. Nu e suficient fără conștientizare, fără capacitatea de a traduce limbajul emoțional al cuiva și de a-l asculta pe al celuilalt. Nu este suficient fără dorința de a tolera frustrarea de a nu fi egala, de a nu fi mereu înțeles, de a nu primi exact ceea ce ți se dă.

Când dragostea nu este suficientă, nu este neapărat o înfrângere. S-ar putea să fie o simplă plimbare. O invitație de a face diferența între ceea ce auzim și ceea ce celălalt poate oferi cu adevărat. O oportunitate de a ne maturiza cu o viziune mai largă, mai puțin concentrată pe cerere și mai deschisă către realitate. Poate că e chiar acolo, când iubirea încetează să mai fie o iluzie de fuziune, că poate deveni o prezență conștientă, o alegere zilnică, un respect profund pentru diferență.”

(Ciro Barberio - "Când dragostea nu este suficientă")

 

 

A iubi înseamnă a rămâne la întrebări mereu - Fabio Tesser

 

Iubirea nu rezolvă,
nu închide problema.
O deschide.
Și cere să fie trăită
cu răbdare.

Oamenii se întâlnesc
nu pentru a se completa reciproc,
ci pentru a se expune.
Iubirea este acest risc:
a-i permite celuilalt să rămână altul
fără a înceta să fie.

Nu totul este clar în iubire. 

Există zone gri,
timpuri asimetrice,
dorințe care nu coincid.
A cere armonie
înseamnă a nu asculta adevărul.

A iubi înseamnă a accepta
a nu deține răspunsul,
a nu fi măsura celuilalt,
a nu dezlega fiecare nod.

Există o anume fidelitate care nu constă
în a te abține,
ci în a continua să te întrebi:
„Cine ești tu, pentru mine, astăzi?”

Iubirea crește
atunci când rezistă tentației
de a deveni certitudine.
Când rămâne o întrebare vie,
nu un sistem închis.

Și trebuie locuită astfel:
cu respect,
cu înfiorare,
cu libertate.

În această fragilitate interogativă
rămâne iubirea
adevărată.

Fabio Tesser - „A iubi înseamnă a pune întrebări mereu”

Imagine de Daniel Serva - „Mergând mai departe”

 

 

Când dragostea nu e suficientă

 

”Iubirea singură nu este suficientă. Nu pentru că este slabă sau insuficientă în sine, ci pentru că nu este niciodată o experiență neutră sau universală. 

 

Dragostea este o percepție profund personală, filtrată de povestea fiecăruia, după felul în care a fost văzută, atinsă, auzită, rănită. Fiecare iubește din ceea ce este, nu din ceea ce ar vrea să fie.

 

Acesta este motivul pentru care doi oameni se pot iubi cu adevărat și dar nu se întâlnesc cu adevărat. Dragostea nu lipsește ci coincidența formelor lipsește adesea. Sunt cei care iubesc prin prezența lor constantă și cei care iubesc prin libertatea acordată; cei care iubesc cu trupul și cei ce iubesc cu gândul; cei care iubesc prin protejare și cei care iubesc prin renunțare. Când aceste moduri nu se recunosc, iubirea devine ușor o sursă de neînțelegere, de frustrare și de durere.

 

În acest spațiu al risipei se nasc gelozia, dezamăgirea și furia. Nu ca defecte morale sau imaturitate de condamnat, ci ca semne ale unei distanțe încă neprocesate. Adesea suferim nu pentru că nu suntem iubiți, ci pentru că nu ne simțim iubiți în felul în care știm noi să recunoaștem iubirea. Ce este grijă pentru unul, poate fi control pentru altul; ceea ce este tăcerea respectuoasă pentru altul, este absența altuia; ceea ce este intensitate pentru unul, este o stare invadatorie pentru altul.

 

Din punct de vedere psihologic, dragostea atinge miezul identității. Să iubești și să te simți iubit înseamnă, în parte, să te simți legitimat că exiști. Când dragostea primită nu coincide cu cea așteptată, nu doar legătura se scutură ci și imaginea pe care o avem despre noi înșine. Filosofic, pe de altă parte, dragostea ne pune în fața unei limite fundamentale: celălalt nu este niciodată o extensie a noastră. Rămâne îndărătnic și diferit, cu felul său de a simți, de a exprima, de a scăpa. 

 

Să pretinzi că cealaltă persoană te iubește așa cum iubim noi este o formă subtilă de violență emoțională, adesea inconștientă. Începe din dorința de a ”ne uni”, dar ajunge să nege diferența. Dragostea adevărată, pe de altă parte, nu elimină distanța, ci o ocupă. Nu cere fuziune, ci recunoaștere.

 

Există multe forme de iubire, și nu toate sunt îndreptate spre oameni. Dragostea pentru natură, de exemplu, este adesea o iubire neposesivă. Nu cere nimic, nu necesită răspuns. Este o iubire contemplativa, făcută din ascultare și respect, în care ființa umană învață să nu fie centrul. În mod similar, dragostea pentru animale este o iubire care trece prin responsabilitate și grijă, o legătură tăcută care nu se bazează pe limbaj, ci pe prezență și încredere.

 

Dragostea față de oameni, pe de altă parte, este poate cea mai complexă, deoarece implică reciprocitate, așteptări, răni vechi care se reactivează. Este dragostea în care confundăm cel mai ușor nevoia cu un dar, frica cu atașamentul, dorința de a fi văzuți cu prefăcătoria de a fi înțeleși pe deplin. Acesta este motivul pentru care dragostea nu este suficientă. Nu e suficient fără conștientizare, fără capacitatea de a traduce limbajul emoțional al cuiva și de a-l asculta pe al celuilalt. Nu este suficient fără dorința de a tolera frustrarea de a nu fi egala, de a nu fi mereu înțeles, de a nu primi exact ceea ce ți se dă.

 

Când dragostea nu este suficientă, nu este neapărat o înfrângere. S-ar putea să fie o simplă plimbare. O invitație de a face diferența între ceea ce auzim și ceea ce celălalt poate oferi cu adevărat. O oportunitate de a ne maturiza cu o viziune mai largă, mai puțin concentrată pe cerere și mai deschisă către realitate. Poate că e chiar acolo, când iubirea încetează să mai fie o iluzie de fuziune, că poate deveni o prezență conștientă, o alegere zilnică, un respect profund pentru diferență.”

 

 

(Ciro Barberio - "Când dragostea nu este suficientă")

 

. 

Râsul florilor de piersic - anteza

Azi o să învățăm sau o să ne reamintim de un cuvânt interesant din botanică: anteza. 

 Calendarul micro-anotimpurilor - nel, shichijūni kō e o formă de măsurare a timpului altfel decât îl știm noi. Originar din China, în urmă cu peste două mii de ani, acesta a fost adaptat și adoptat în Japonia în perioada Edo. Așadar timpul nu este împărțit în 4 forme cumva egale (anotimpuri) ci în mici grupări de zile considerate praguri obligatorii pe care le observi în natură. Fiecare sezon durează 5 zile (72 x 5 = 360). Ei consideră că în cinci zile lumea se schimbă și devine diferită. Am văzut și că traducerea în română a fost stabilită prin ”72 de cronotimpuri”.

Umbrele își schimbă poziția. 

Lumina crește semnificativ. 

Rândunelele se întorc.

Râde floarea de piersic. 

În calendarul tradițional japonez există aceste 72 de micro-sezoane iar unul dintre ele aproximativ  între 10 și 15 martie stabilește momentul când se deschid primii muguri de flori de piersic, pentru care au un nume special: ei spun că floarea de piersic începe să râdă. Anumite temple au (încă) custozi a căror meserie de grădinar este de a urmării deschiderea florilor de-a lungul anilor. Există generații de grădinari custozi, gardieni ai înflorii ( un articol extrem de interesant, mai jos). Ei nu urmăresc  deschiderea totală a florilor ci  anunță începutul procesului de înflorire, momentul când se deschid primii muguri. Nu urmăresc maxima înflorire ci primele flori. Și asta se face cu anumite ritualuri și uneori se anunță  pe canalele media ca și starea vremii. 

Înțelegeți cât de spiritual e acest calendar cu cele 72 de anotimpuri ale efemerului? În cinci zile lumea se schimbă semnificativ, vizibil, ea devine puțin mai diferită decât cea știută azi.

Când botaniștii descriu înflorirea piersicului, vorbesc despre anteză, deschiderea florii, despăturirea petalelor din stare de boboc, una câte una. Științific ”anteza” este procesul morfofiziologic care duce la înflorirea plantelor.

 

 

Japonezii spun lucrurile mai simplu: floarea de piersic începe să râdă. Aceasta nu e o metaforă pe care o aplică tuturor florilor. Râsul este ceva care se întâmplă din interior spre exterior. Râsul acesta floral, este timpul florii care înflorește în frig, în condiții vitrege,  înainte ca lumea să fie gata să înțeleagă, să accepte. Râsul e un act de rezistență. Râsul, la japonezi e și o cale filosofică. Imaginează-ți o secvență naturală, când deja lumina a crescut, insesizabil pentru noi dar suficient pentru plante. ”Râsul” piersicii este curaj zilnic și în același timp  o ierarhie milenară. Este bucuria pentru că mai întâi cineva, și în cazul nostru floarea de  piersic, trebuie să înflorească în frig, înfruntând condițiile vitrege. 

 

Când observi acest fenomen știi deja, după ciclicitate că urmează alte înfloriri. Înflorirea deplină care este spectaculoasă. Te lasă fără grai. Chiar dacă frumusețea durează doar o clipă (sau cinci zile). Am mai urcat o treaptă pe scara transformărilor. Imaginați-vă că floarea de piersic râde.

 

Câtă deosebire și speranță este în acest mod de a privi și proverbul atotștiut de noi, oarecum trist și  restrictiv, care spune: ”cu o floare nu se face primăvară!”    

Ca să înțelegem semnificațiile trebuie să știm că există și detalii specifice în mitologia niponă, până la urmă curioase pentru noi: piersicul nu este doar o floare de primăvară. În mitologia povestită în Kojiki (anul 712), zeitatea Izanagi, alungă spiritele rele ale lumii morților aruncând în ei cu piersici. De atunci piersica a fost considerată un simbol al protecției.

 

Țineți minte, un copac înflorit te face să râzi. Râsul speranței, ține departe  ceea ce nu trebuie să intre în simțurile noastre. Râsul elimină povara și greutatea anxietăți, refulărilor, frustrărilor.

 

Așa că azi dacă ai timp, observă un copac cu muguri dolofani, sau dacă nu ai în drumul tău așa ceva, o culoare plăcută sau o rază de lumină sau un sunet care schimbă și te schimbă. Sau un copil care zâmbește, o pasăre care cântă, un om în jur. 

Dacă ziua de ieri ți-a fost grea, și uneori așa e pentru mulți,  permite-ți să îți fie azi mai ușor. Să nu uiți asta! Este următorul pas! Mereu. Dacă ai în jur oameni  care au o viață grea sau incompletă, povestește-le despre floarea de piersic care râde. Întotdeauna  râd cele care înfloresc primele în frig, fără exemplul cuiva.

 

Într-o poveste foarte cunoscută, se spune că celebrul poet de haiku-uri, Matsuo Bashō, l-a rugat pe un prieten să-i rupă o ramură de piersic înflorită. Nu ca să o păstreze ci ca să păstreze acest gest primăvăratic în minte. O ramură înflorită, între doi oameni care au mers mult împreună. Florea de piersic care ”râde” devine un cadou atât de simplu. O ramură, un zâmbet, un moment care nu are nevoie de explicații. 

 

”O ramură de piersic a înflorit

Păstreaz-o pentru mine.

companion al bătrâneții.”

Matsuo Bashō

 

Bashō a scris acest haiku în ultimii ani ai vieții. 

 

Uitați-vă după copaci care înfloresc azi. Nu deplin ci câte o floare doar, la început. Rețineți floare care are curajul de a înflori prima și că acest lucru este un prilej de a râde. Poate învățăm despre râsul plin de bucuria transformării și nu despre râsul punitiv, educativ, jignitor.   

 

Azi, e o zi când copacii pot râde. Totul e să-i observați.  Nu întrebați de ce. Dacă poți, râzi și tu. Chiar  un pic.

 

https://www.olivierrobert.net/post/japan-the-72-seasons-celebrating-the-ephemeral-beauty-of-nature  

 

 

 https://www.ninjakotan-travel.com/post/four-seasons-japan-24-sekki-and-72-microseasons

 

 https://www.bbc.com/travel/article/20250422-japans-97-year-old-cherry-blossom-guardian

 

 https://www.facebook.com/laspadaeilventaglio/posts/pfbid0DuGvdUiCvdW36JEcXN1D76gtYegD1k2DtvQERwyiytzV7AqSspjmnrroj4C3Mc2Cl

Sonetele siciliene ale ”Notarului”

 

Dacă ești cititor de poezie să ști că de fiecare dată când citești un sonet de Shakespeare, Petrarca sau Pablo Neruda, citești ceva ce își are originea într-un birou de notar din Sicilia. Nu este o exagerare și iată povestea:

Suntem în prima jumătate a secolului al XIII-lea, la curtea lui Frederic al II-lea din Palermo. Unul dintre funcționarii imperiali, un notar pe nume Jacopo da Lentini, (originar din Lentini, în provincia Siracuza), începe să scrie poezie printre actele oficiale.

Și în timp ce face acest lucru - probabil o poezie fără prea multe pretenții spun acum cercetătorii, inventează o formă metrică complet nouă, cu formă fixă, structurată pe 14 versuri, de obicei repartizate în două catrene (cu rimă îmbrățișată) și două terține (cu rimă liberă sau organizată) numită sonetto ("cântecel") și știută de noi ca sonet.

Jacopo da Lentini, pe care istoria îl amintește pur și simplu ca ca „Notarul”, a lucrat la Magna Curia între 1233 și 1240. I se atribuie aproximativ 40 de compoziții: cântece, balade. Dar mai presus de toate, el compune sonete. Dintre cele 35 de sonete atribuite întregii Școlii Siciliene, el a scris 22. Cred că murea de plictiseală, acolo ca notar oricum nu e considerat un ”poet profesionist”.

Se știe că Frederic al II-lea transformase Palermo într-unul dintre cele mai avansate centre intelectuale din Europa, iar curtea sa a găzduit oameni de știință, filozofi, juriști și poeți care scriau în limba siciliană culta și nu în latină. A fost un experiment lingvistic și literar fără precedent în Italia.

Jacopo a fost liderul timpului său, recunoscut. Codexul Latin Vatican 3793, unul dintre cele mai importante manuscrise italiene medievale, începe cu cântecele sale exprimând măiestria sa incontestabilă în rimare. Dante Alighieri, în De Vulgari Eloquentia, l-a citat pe Jacopo da Lentini ca exemplu de poet vernacular „clar și plin de ornamente”, lăudându-i pe sicilieni ca pionieri ai literaturii în limba italiană. Și în Divina Comedie, în Purgatoriu, Cântul XXIV, tot Dante îl amintește numindu-l pur și simplu „Notarul” - ca și cum toată lumea ar fi trebuit să știe deja despre cine vorbește. Pentru Dante, Jacopo a fost punctul de plecare. Nu un precursor minor ci fondatorul.

Astăzi, sonetul este cea mai folosită formă poetică din istoria literară occidentală. Shakespeare a scris 154. Petrarca a scris peste 300. Neruda, Rilke, Borges, Seamus Heaney - toți au folosit acea structură precisă pe care un funcționar imperial sicilian din secolul al XIII-lea o dezvoltase între o procură și o învestitură feudală.

 

Nimeni nu știe exact când s-a născut sau a murit Jacopo. Datele variază între 1210 și 1260, reconstituite din actele notariale semnate de el însuși. Jacopo a fost un om care a lăsat foarte puține urme biografice dar și-a lăsat amprenta asupra fiecărei poezii de dragoste scrise în ultimele opt secole.

imagine. El e ”notarul„ alături de un trubadur.