Complimentele și validarea lor

 Cum primim un compliment? Cu jenă, respingere, modestie falsă sau recunoștință?

Felul în care cineva primește un compliment spune direct cât de mult a asimilat ideea că valoarea lui e reală și permanentă, pentru că oricine a crescut cu validare condiționată sau cu laudă urmată de critică ajunge adult cu reflexul de a diminua sau respinge aprecierea înainte ca aceasta să aibă timp să fie simțită.

A spune „mulțumesc” fără a adăuga nimic după e, pentru mulți oameni, unul dintre cele mai dificile lucruri din relațiile cu ceilalți.

Când un compliment devine trigger (adică un stimul care pune în mișcare o acțiune) e pentru că uneori cea mai simplă propoziție poate dezvălui cele mai vechi răni ale noastre: ( Ex ”Îți stă bine” sau ”ai făcut o treabă extraordinară” sau ”ești o prezență care se simte”, etc).

Complimentul înseamnă cuvinte blânde, onorante care ar trebui să ne hrănească. Și totuși, mulți dintre noi le întâmpinăm cu o reacție automată de tip:
”Eh nu e mare lucru...”
”Ha ha ha exagerezi...”
”Nu știu ce să zic...”

Sau doar cu un zâmbet jenat, o retragere grăbită, o glumă care (ne) sabotează momentul.

Răspunsul la un compliment spune o poveste veche. De ce? Pentru că în realitate nu știm să primim aprecierea. Nu pentru că nu o vrem dar pentru că o parte profundă din noi nu se simte demnă de ea. Felul în care răspundem la un compliment nu este despre bunele maniere. Este despre intimitatea noastră cu propria valoare.

Complimentul este doar un declanșator emoțional. Trebuie să ne verificăm în cazul în care ” ne încordăm” atunci când suntem validați căci atunci când cineva ne vede, ne onorează, ne recunoaște... nu ne atinge doar cu cuvintele. Ne atinge adesea exact în locul unde am fost invizibili, sau anulați, sau confundați, sau având o mască de supraviețuire.

De aceea, aprecierea poate deveni un spațiu de conflict interior unde o parte din tine vrea să o primească, și o altă parte se teme că dacă o primește, ”o să se vadă”. De asemenea o parte din noi se simte vinovată pentru că ”a ieșit în față” sau cine știe o parte simte că nu a făcut destul ca să merite complimentul. Iată, aici e trauma care se reactivează: ”Cum să primesc ceva ce n-am învățat să cred că mi se cuvine?”

Se pare că există 4 mecanisme de evitare a complimentelor:

1) Respingerea subtilă (”Eh dar nu e chiar așa.”). Apare ca modestie dar în esență îți anulezi vizibilitatea. Este modul de a te retrage din lumină înainte ca cineva să te pună jos.

2) Falsa modestie (”Am avut noroc”.) Pare umilință dar e un mecanism de protecție căci dacă nu-mi recunosc meritul, nu mă pot simți expus(ă). ”Mai bine spun că a fost o întâmplare” decât să admit că am contribuit cu adevărat.”

3) Gluma salvatoare (”Măcar părul mi-a ieșit bine azi, nu-i așa?”) Umorul e o formă de distanțare de disconfort. Ne protejează de emoție profundă a valorizării.

4) Tăcerea defensivă. (Zâmbești dar nu spui nimic).

Eviți, te retragi. Îți încordezi trupul ca și cum ai vrea ca acel moment să treacă repede. Pentru că prezența ta, în acel moment pare prea mult. Toate aceste reacții ne arată un lucru esențial. Nu complimentul e problema ci contactul cu propria valoare.

Complimentu cere să fie în contact cu sinele valoros - și asta doare când ai fost ignorat(ă). Copilul care a fost iubit pentru ce face, nu pentru ce este, va deveni un adult care are dificultăți în a primi afecțiunea nemeritată sau simte că trebuie să muncească pentru orice formă de iubire. Este cel care suspectează orice formă de laudă ( ”sigur vrea ceva de la mine”); își anulează realizările pentru a nu părea prea ”arogant” sau refuză validarea din frică de a nu fi abandonat dacă nu mai oferă din nou la un standard înalt.

Când vizibilitatea devine pericol: Un compliment poate deveni pentru acest psihic o amenințare tăcută. De ce? Pentru că e fi văzut înseamnă a fi vulnerabil. Iar dacă în trecut, vizibilitatea a însemnat critică, respingere sau sarcasm - atunci creierul tău emoțional a învățat că e mai bine să te ascunzi.

Istoria ne-văzutului e deseori o istorie cu rădăcinile psihice ale modestiei auto-distructive. Modestia nu este o calitate absolută. Când e autentică, vine din smerenie. Dar modestia falsă este o rană mascată. E un mecanism mental care spune : Dacă nu par prea valoroasă, nu o să mă respingă sau dacă mă fac mică, poate nu o să mă lovească viața. O astfel de persoană crede că dacă nu acceptă lauda, nu trebuie să suporte nici greutatea ei.

Mulți dintre noi au crescut în medii în care validarea sau recunoașterea era rară, unde lauda era urmată de așteptări și mai mari și unde aprecierile erau oferite condiționat. Destui au primit acasă lecțiile sarcasmului sau umilinței (”ia nu te mai umfla în pene”). Așa s-a format frica de a fi văzut(ă) în frumusețea ta autentică. De aceea fiecare compliment primit devine inconștient o scenă dintr-un trecut în care a fi vizibil însemna a în pericol.

E timpul să înveți că a primi un compliment cu recunoștință e o abilitate psihologică avansată. Când poți răspunde cu un simplu ”mulțumesc, simt că vezi ceva real în mine. Nu este despre mândrie. Este despre auto-validare integrată și despre capacitatea de a rămâne prezenți cu emoții pozitive. E despre faptul că înveți să capeți toleranță la intimitate și să ai capacitatea de a primi fără să te justifici. A primi un compliment devine atunci un gest matur, profund, reparator. Este o formă de a-ți permite să fii văzut(ă) fără să fugi din propria lumină.

Cum învățăm să primim?
Acest lucru se face nu doar prin a accepta cuvintele ci și prin a antrena corpul. Primirea nu este un gest intelectual. Este o deschidere somatică. Când cineva îți oferă o apreciere, întregul corp intră în alertă dacă nu este obișnuit cu vizibilitatea. Dar poți învăța să rămâi atent la respirație, să simți complimentul ca pe o mângâiere, nu ca pe un test și să lași inima să se deschidă, chiar dacă te temi. E important să spui un ”mulțumesc!” fără să (te) minimalizezi.

Acesta este un exercițiu practic de schemă mentală și de reglare emoțională. E important să reconstituim spațiul intern în care valoarea proprie nu mai e negociabilă. Fiecare compliment este o invitație să te întâlnești cu tine - cel care e deja demn. Nu este despre cuvintele celuilalt ci despre capacitatea ta de a te lăsa văzut(ă), fără să te micșorezi.

Felul în care primești un compliment reflectă
- Câtă iubire ai putut primi necondiționat
- Câtă valoare îți permiți să recunoști în tine.
- Cât curaj ai să stai în propria lumină, fără scuze. 

 

Adevărate maturitate emoțională se vede nu doar cum iubești ci în cum primești iubirea. Iar complimentul este una dintre cele mai intime forme de iubire oferită în public.  Învață să-l primești, fără vină, fără fugă, fără jenă. Uneori cel mai greu nu este să primim iubire ci să credem că o merităm.

 

 

 https://www.instagram.com/p/DaVpZw0jrvm/?igsh=MWIzdnFiazMxMXc1cA%3D%3D&img_index=18

Hibiscus

A înflorit arbustul numit Hibiscus. Îl vedem mereu în gardurile vii ale blocurilor noastre comuniste. Dar acum multă lume întorsă din Turcia cu pachete de ceai de Hibiscus și m-au întrebat dacă ceaiul de Hibiscus, aromat și cu o frumoasă culoare roșie se obține din petalele platelor de la bloc.

 

Sunt plante înrudite, prima este Hibiscus Syriacus (Zîmoșița de Siria) e pentru garduri vii a doua e pentru ceai sau amestecuri de ceai: Hibiscus sabdariffa (Hibiscus pentru ceai).

 

Ele sunt înrudite cu o altă planta draga noua Hibiscus Rosa Sinensis adică trandafirul japonez de apartament (ori chinezesc, ori hawaian).

 

Plantele cultivate pentru ceai adică cele ”comestibile” sunt cele din imaginea nr 2 și 3 din această postare. Hibiscus Sabdariffa poate fi crescută în România și în casă sau grădină, cu mențiunea că în condițiile de climă de la noi partea vegetala dispare peste iarna - însă în următorul sezon cald crește din nou din rădăcină, vegetând puternic.

 

Are efect diuretic, e bun pentru reglarea colesterolului și îndepărtarea efectului de ”ficat gras”.

 

PS pentru iubitorii de ceai de plante, băutul trebuie făcut cu precauții, dacă îl consumă în mod constant. Pentru că unul dintre cele mai impresionante și binecunoscute beneficii pe care le conferă consumul de ceai de hibiscus este scăderea tensiunii arteriale. Așa că ceaiul interacționează cu medicamentele cardiacilor și ale diabeticilor.

Mecanisme mentale

 

Conceptele de conștiință tip ”reflector ”(spotlight) și tip ”felinar” (lantern) descriu două moduri fundamentale și complementare în care percepem și interacționăm cu lumea, făcute populare de psihologul Alison Gopnik și scriitorul Michael Pollan.

Conștiința tip reflector (concentrată), este caracteristică adulților. Funcționează ca un fascicul îngust de lumină care luminează intens un singur lucru sau sarcină punctuală, permițându-ți să fii extrem de productiv și orientat spre rezolvarea de probleme, dar ignorând restul mediului.

 

Conștiința tip felinar (difuză), este specifică stării copiilor. Lumina este răspândită în jur, la 360 de grade. Această stare îți permite să absorbi o cantitate masivă de informații din mediul înconjurător, să fii deschis la nou, creativ și capabil să vezi imaginea de ansamblu.

 

Acestă sări se  aplică ele în viața de zi cu zi. Mai mult a scris despre acest lucru (Medium): Gabriel DeRita despre stările de conștiință.

Deasemenea există și analize detaliate în podcastul ”Good Life Project” despre Mindset-ul al lui Michael Pollan.

 

Conștiința de ”tip reflector” este cea care se concentrează pe anumite proiecte, obiecte acțiuni. Momentele sunt scurte și clare. Un adult le are atunci când lucrează. Până de curând se credea că și la copii, se întâmplă la fel doar că la un nivel mult mai elementar. La copii limitele și separările atunci când învață ceva nou nu apar la fel ca la adulți.  La ei există o anumită continuitate care a primit numele de conștiința de ”tip felinar„.

 

Când noi adulții, ne concentrăm, o parte din zona creierului, părțile neimplicate în proces, se ”sting”. Asta înseamnă că a te concentra elimină și exclude tot ce este în jur. 

 

Pe lângă acest fel de gândire, bebelușii și copii, când dau de ceva cu totul nou, sau ceva interesant fac exact lucrul opus adulților. O mare parte din creier li se activează. Observă totul la nivel mai mare. Observă totul în întregime, și mai ales în toate contextele imaginabile. Undele celebrare ale unui bebeluș sunt la fel ca atunci când medităm profund. Sau pot fi asemănătoare cu efectele pe care le au substanțe stimulatoare. Practic bebelușii sunt mereu îmbătați cu entuziasm. E o stare de căutare pe care și cercetătorii speră să o atingă în rarele momente de inspirație, de intuiție.

 

 

. 

Îmbătatul ”cu entuziasm”

 

Ieri am fost la un concert cu Ada Milea. Am fost la concertele ei de mai bine de 30 de anii, pe când doar terminase Facultatea de Teatru din Tg Mureș. Între timp și-a făcut o carieră de cântăreață și de compozitoare de muzică de teatru. Are albume lansate an de an, are premii, are stilul ei. Inconfundabil. Ieri m-a (ne-a) întâmpinat la intrare.

Pe mine m-a uns pe suflet, tot spectacolul.Și da, știam multe fragmente din el, citisem cartea cu zeci de ani în urmă, dar Apolodor-ul a fost la fel de proaspăt și nu, nu m-am simțit ca la un spectacol pentru cei mici. De la un timp, mi-am descoperit două nevoi importante. Prima să nu mai fac poze la evenimentele unde mă duc, a doua, să nu mai iau autografe neapărat, la multele lansări la care merg. Îmi place să ascult, să mă uit, să vorbesc înainte sau după, despre lucruri comune, cu oamenii prezenți acolo. Mai ales cu necunoscuții. Poate că nu mai simt nevoia să mă mai promovez la evenimentele altora? 

 

Ieri, am descoperit și o altă nevoie a mea. Să mă bucur nu numai de spectacol ci de tot ce-l înconjoară. E clar că pentru asta ajung acolo. Să văd spectacolele, concertele, emoțiile. Să simt și să mă bucur. Să mă împlinesc. Dar mai este și o altă trebuință, cerință de care duc lipsă. Să mă bucur de spectatorii cu care văd acel act artistic, de orice fel ar fi el. Să mă bucur mai ales de necunoscuții cu care trăiesc aceleași emoții. Să mă bucur de trăirile lor, ale vecinilor mei, fără poate să ne adresăm nici un cuvânt. Să mă bucur de ambianță. De câte ori am fost la Teatrul Nației, am făcut asta. Munca oamenilor din fundal mi se pare extrem de importantă. Stilul nonformal, discret, dublat de curățenie, profesionalism și instrumente de calitate. 

În autobuz, la întoarcere, mă gândeam la toate acestea, la starea mea: ”îmbătată de entuziasm”. Am răs la fel de mult ca vecina mea de scaun, un copil de 5 ani care s-a concentrat tot timpul spectacolului.

 

PS. fotografia nu este din timpul spectacolului, ci luată de pe internet, e afișul spectacolului. După cum v-am spus, eu am uitat că aveam telefonul la mine.

Frunzele de viță de vie sunt delicioase!

 Uneori fraza ironică ”a tăia frunze” ( la câini) poate fi delicioasă!!!

Când zici frunze de viță de vie te gândești la sarmale și cam atât. Fie cele cu carne, fie cele de post (dolma). Dacă ești malițios, poate îți vin în minte și povești adamice și acoperirea goliciunii primilor oameni. Ei bine totuși frunzele de viță de vie sunt mereu proaspete pe tot timpul anului și există o serie de rețete în care se folosesc. Ideea e că noi nu ne-am diversificat mâncarea ci ne-am restrâns posibilitățile aducând însă o varietate internațională în fața noastră. Ce-ar fi să încerci niște rețete de demult? Din frunze de viță de vie, evident nestropită, spălate și bine uscate, se pot face rulouri umplute, pesto, frittata, Se pot face wrap-uri (umpluturi în lipii subțiri sau tortilla) sau cipsuri crocante sau frunze pane la fel ca al alte frunze comestibile.

Eu am mâncat de curând un fel de ”sarmale leneșe” cu frunze de viță de vie, un fel ”țărănesc” ce se gătește în podgoriile franceze. Adică în loc să învelești migălos fiecare umplutură într-o frunză pur și simplu le tai pe acestea fideluță și le adaugi într-un orez cu sos. (mai jos este rețeta cu demonstrația de gătit). Vă asigur că în ziua când gătești așa ceva ai toată porția de fibre iar gustul este de neuitat.

Orice masă poate fi o experiență gourmet:

Rulouri vegetariene cu brânză și ierburi aromatice (20 frunze de viță de vie proaspete, 200 g brânză de capră (sau telemea), 2 linguri mărar tocat, 2 fire ceapă verde, tocate mărunt, 1 ou, 2 linguri ulei de măsline, sare și piper, după gust. frunzele opărite se umplu cu acest amestec și se dau la cuptor max 20 minute. Se servesc simple sau cu iaurt.

Wrapuri cu quinoa și legume ( lipii umplute) 20 frunze de viță de vie, 150 g quinoa, 1 morcov mic, ras, ½ ardei roșu, tăiat cubulețe, 2 linguri roșii uscate, tocate, 2 linguri ulei de măsline, sare, piper și oregano. Se fierbe quinoa conform instrucțiunilor se opăresc frunzele. Într-un bol, se face umplutura Umple frunzele cu amestecul și rulează-le. Se gătesc la aburi.

Chipsuri crocante din frunze de viță de vie sau paneuri: 10-15 frunze de viță de vie, 2 linguri ulei de măsline, sare de mare. Spală frunzele și tamponează-le bine cu un prosop de hârtie. Unge-le cu ulei de măsline pe ambele părți și presară sare. Așază-le într-o tavă tapetată cu hârtie de copt. Coace-le 8-10 minute la 180°C, până devin crocante. Sau fă un amestec ca pentru șnițele să fie bine condimentat și prăjește-le în ulei încins.

Frunze de viță de vie umplute cu pește alb și orez: 20 frunze de viță de vie, 200 g file de pește alb (cod, șalău, doradă), 100 g orez, ceapă mică, tocată, 2 linguri mărar proaspăt sare, piper și puțin suc de lămâie, 2 linguri ulei de măsline. Fierbe orezul pe jumătate, apoi scurge-l.Toacă peștele cubulețe mici și amestecă-l cu ceapa, mărarul, orezul și condimentele. Opărește frunzele 2-3 minute și scurge-le. Umple fiecare frunză cu o lingură din compoziție și rulează-le. Așază-le într-o cratiță unsă cu ulei, adaugă puțină apă și fierbe-le la foc mic, cu capac, 25-30 minute. Stropește-le cu suc de lămâie înainte de servire.

Salată răcoritoare cu frunze de viță de vie proaspete: 10 frunze de viță de vie crude, fragede, 150 g roșii cherry, tăiate în jumătăți
1 castravete, tăiat cubulețe, 100 g brânză feta, 2 linguri ulei de măsline, 1 lingură suc de lămâie, sare și piper, după gust. Spală bine frunzele de viță de vie, usucă-le și taie-le fideluță. Într-un bol mare, combină roșiile, castravetele, brânza feta și frunzele tocate. Stropește cu ulei de măsline și suc de lămâie, apoi amestecă ușor. Condimentează cu sare și piper și servește imediat.

Sos verde din frunze de viță de vie: 15 frunze de viță de vie proaspete, 1 cățel de usturoi, 2 linguri nuci (sau migdale), 50 ml ulei de măsline, 1 lingură suc de lămâie, sare și piper. Spală frunzele și usucă-le ușor. Pune-le într-un blender împreună cu usturoiul, nucile, sucul de lămâie și o parte din ulei. Mixează până obții o pastă fină, adăugând treptat restul de ulei. Condimentează cu sare și piper. Servește sosul peste paste, bruschete sau carne la grătar.

Bambusul

 

Bambușii sunt un grup de plante arborescente perene din familia Poaceae, subfamilia Bambusoideae, genul Bambuseae. Există în jur de 1000 de specii de bambuși. Bambusul este cunoscut și ca „arborele de fier”.

 

Tulpinile bambușilor sunt drepte, cilindrice, înalte până la 25 m, foarte rezistente, fiind folosite ca material de construcție. Tulpinile bambușilor mai mari sunt goale pe dinăuntru.

 

Dintre toate plantele cunoscute, bambușii sunt plantele arborescente care cresc cel mai repede (până la 1 metru pe zi).

 

Bambușii au mare semnificație economică și culturală în Asia de est și sud-est. Pot fi găsiți și în Africa subecuatorială și în Americi (sud-estul Statelor Unite, sudul Argentinei și Chile-ului).

Cu toate că unii bambuși înfloresc în fiecare an, majoritatea speciilor înfloresc mai rar. Unele specii înfloresc la intervale de până la 60 sau chiar 120 de ani. Odată ce un bambus a înflorit, planta va intra în declin și de cele mai multe ori va muri.

 

Bambusul este planta cu cel mai rapid ritm de creștere de pe Pământ. Acesta crește cu 10 cm pe zi, asta în timp ce majoritatea plantelor cresc cu doar câțiva milimetri zilnic. Bambusul ajunge la maturitate în 5 – 8 ani, în condițiile în care copacii cresc în medie cu 2,5 centimetri pe săptămână.

 

Vorbim de bambus nu de bățul acela încârligat ( Dracena) ce se numește ”bambus norocos”. Dracaena sanderiana este o specie de plantă cu flori din familia Asparagaceae, originară din Africa Centrală.

 

Pe de altă parte, deși crește într-un ritm alert, florile sale sunt extrem de rare. Unele specii înfloresc odată la 60-100 de ani, lucru ce este un mister pentru botaniști, aceștia nereușind să găsească un răspuns la această enigmă.

 

Misterul plantei se adâncește și mai mult în momentul în care aceasta înflorește. Asta deoarece toate plantele care provin din aceeași „plantă mamă”, indiferent de locul în care se află, temperatură sau anotimp, înfloresc simultan, fie că sunt la sute sau mii de mii de km distanță una de alta. Se crede că aceste planete înrudite și își păstrează intact programul genetic. E ca și cum planta “fiică” sau “strănepoată” ar avea un ceas intern iar viața ei decurge în ritmul dat de planta mamă.

 

Cercetătorii cred că această înflorire în masă crește rata de supraviețuire a populației de bambus. Odată ce planta a ajuns la maturitate și a înflorit, aceasta moare. Întregi păduri de bambus mor și se nasc în același timp, oferind o imagine incredibilă a ciclului naturii. 

 

. 

Aganice astronoama care se juca cu luna

 A trăit  în secolul al III-lea î.e.n., Tesalia, Grecia antică.

Aglaonice (Aganice) este considerată prima femeie astronomă din Grecia antică, cunoscută pentru cunoștințele sale despre lună și ciclurile acesteia. Capacitatea ei de a prezice eclipsele de Lună i-a câștigat reputația de ”vrăjitoare care putea face luna să dispară de pe cer”.

Ea este menționată de Apollonius din Rodos și Plutarh, ambii spunând că era fiica unui Hegemon sau Hegetor al Tesaliei. Aglaonice este cunoscută și sub numele de Aganice din Thessalia și este citată de aceștia ca femeie cultă (astronoamă) și nu vrăjitoare, oferind datele necesare științifice pentru faptul că ”putea prezice ora și zona generală în care va avea loc o eclipsă de lună”. O serie de femei astrologi, aparent considerate vrăjitoare, au fost asociate mai târziu în antichitate cu Aglaonice. Erau cunoscute sub numele generic de „vrăjitoarele din Tesalia” și au fost active în secolele I-III î.Hr.

În Gorgias al lui Platon (aproximativ 380 î.e.n.), Socrate vorbește despre „vrăjitoarele tesaliene, care, după cum se spune, coboară luna din cer cu riscul pieirii lor”. Plutarh a scris că acestea „cunosc pe deplin perioadele lunii pline și când aceasta este supusă eclipsei și, știind dinainte momentul când luna urma să fie ascunsă de umbra pământului, a impus teama făcând poporul să creadă că au ascuns luna ”în jos”.

Unul dintre craterele planetei Venus poartă numele Aglaonice.

În rolul „Aglaonice”, este un personaj din filmul lui Jean Cocteau Orpheus, unde acesta este prietenă cu Eurydice și lideră a „Ligii Femeilor”.

Aglaonice este un personaj din în piesa de teatru lui Judy Chicago, The Dinner Party, fiind reprezentată ca unul dintre cele 999 de nume ale Patrimoniului (Heritage Floor).

Un proverb grecesc face referire la presupusa laudă a Aglaonice-ei: „ - Da, așa cum luna se supune lui Aglaonice”.”.