Frica și instalarea ei

 Multe frici sunt moșteniri emoționale, nu experiențe personale. 

Nu trebuie să te fi mușcat un șarpe ca să-ți fie frică de șerpi. Uneori e suficient să fi văzut pe cineva speriat de un șarpe. Frica poate fi dobândită prin observarea reacțiilor altora sau prin instrucțiuni, nu doar prin  experiență directă.

Creierul nu face mereu o diferență între ” mi s-a întâmplat mie ” și ”am văzut pe cineva speriat”. 

Frica se învață prin observare, nu doar prin traumă directă. Sistemul nervos poate învăța că pericolul nu vine doar din ceea ce trăiești direct, el vine și din frica pe care o vede în corpul altuia.  

Frica se transmite prin limbaj. Studiile arată un lucru foarte important: un copil poate învăța frica doar din felul în care adulții vorbesc despre acest lucru. Asta explică de ce unele frici nu apar din experiență personală, ci apar din povești, avertismente, tonuri alarmiste, și interdicții repetate. Uneori frica vine în contextul unui  pericolul dar și din felul în care cineva ți-a prezentat lumea ca fiind periculoasă.

Copilul nu învață doar din ceea ce i se întâmplă direct. Învață și din reputația pe care adulții o construiesc în jurul unui lucru. Nu i-e frică de șarpe pentru că  l-a mușcat. I-e frică pentru că l-a speriat felul în care i s-a vorbit despre șarpe.  Nu ne naștem neapărat cu frica instalată. Ne naștem cu un sistem pregătit să învețe rapid anumite frici. Dacă bebelușul vede imaginea unui șarpe și în același timp, aude o voce speriată, o față panicată sau simte tensiunea adultului, creierul poate începe să lege imagine asta de pericol.

Frica altuia devine frica ta când nu ai încă un filtru propriu. Copilul nu gândește: ”mama reacționează așa pentru că are propriul istoric anxios dar situația actuală este probabil sigură„ . Și aici se produce transferul. 

Frica adultului este confundată cu adevărul despre lume. Așa apar multe frici care mai târziu, par ”ale mele” dar sunt de fapt frici preluate:

frica de conflict

frica de a cere

frica de vizibilitate

frica de greșeală

frica de autoritate

frica de libertate

frica de ”ce o să zică lumea” 

O frică poate locui în tine dar să fi început în altă parte. Poate e frica mamei tale de instabilitate. Frica tatălui tău de eșec. Frica familie tale de rușinea publică. Frica comunității tale de a fi diferit. Frica profesorilor tăi de greșeală. Frica generației tale de ridicol. Frica culturii tale de oamenii care își dau voie să trăiască altfel.  

Dacă frica a fost instalată prin oameni, ea poate fi corectată tot prin oameni: prin relații mai sigure. Prin modele mai sănătoase. Prin oameni care nu te sperie când încerci să experimentezi și să îți dezvolți autonomia. 

 Curajul este și el contagios. Corpul tău învață că lumea poate fi altfel când vede alte corpuri locuind mai liber în ea.  

 

 Surse: 

Fear în infancy, Lessons from snakes, spider, Height and Strangers, Vanessa LoBue 

 ”The verbal therat informașion patway tu fear in children; the longitudinal effect on fear cognition and the immediate effect on avoidance behavior.” Field 

 ”Social learning of fear”, Olsson& Phelps Nature Neuroscience 

Omul fără nici o ciudățenie e suspect

 CIUDAT. din bulgară, čudat, cu sensul de „minunat”, „care provoacă mirare”. În română, sensul a alunecat spre „straniu”, „neobișnuit”, „bizar”, dar rădăcina păstrează ideea de uimire: ceva care întrerupe firescul previzibil și obligă privirea să se oprească.

1. Care iese din obișnuit; straniu; bizar; greu de încadrat în așteptările comune.
2. Care provoacă mirare, surpriză sau nedumerire prin felul său de a fi, de a apărea, de a se comporta ori de a funcționa.
3. Prin extensie psihologică: om, gest, idee sau fel de viață care nu se lasă redus imediat la normele, reflexele sau categoriile grupului.
A fi ciudat nu înseamnă să fii defect. Înseamnă să produci o mică întrerupere în așteptările celorlalți.

P.S. Asta nu înseamnă că orice ciudățenie trebuie celebrată. Unele ciudățenii trebuie educate. Unele trebuie temperate. Unele sunt doar imaturitate cu o pălărie interesantă. Dar ciudățenia sănătoasă merită apărată, pentru că acolo se află, de multe ori, exact partea de sine care nu a acceptat să fie dresată.

Omul fără nici o ciudățenie e suspect. 

O anumită doză de ciudățenie  este dovada că mai există în tine o parte care nu a fost ”educată” doar să placă. A fi ciudat, înseamnă să nu-ți sacrifici structura interioară doar ca să devii ușor de acceptat. Societatea are nevoie de oameni previzibili. Cultura are nevoie de oameni recognoscibili. Grupurile preferă oameni ușor de citit, ușor de introdus într-o categorie. 

”E ca noi”

”E normal„

”E la locul lui” 

Normalul nu este întotdeauna sănătos. Uneori normalul este doar boala majorității, repetată suficient de des încât nu mai scandalizează pe nimeni.  Ciudățenia este parte din tine care a rămas suficient de vie încât să nu încapă perfect în cutiile sociale disponibile.

Este diferența aceea fertilă dintre omul care s-a adaptat și omul care s-a domesticit. Este spațiul în care personalitatea nu mai cere permanent aprobarea de la obiceiul colectiv. Adaptarea spune ”înțeleg lumea în care trăiesc și pot funcționa în ea” Domesticirea spune: Renunț la forma mea ca să nu incomodez lumea în care trăiesc.” Omul care nu-și permite nici o ciudățenie, ajunge să fie locuit de alții. Vorbește cum se vorbește. Dorește ce se dorește. Se rușinează de ce i s-a spus că este rușinos. Admiră ce se admiră. Se teme de ce se teme grupul. Personalitatea lui este de fapt un amestec de reflexe sociale interiorizate. 

Să fii ciudat înseamnă să ai o formă proprie suficient de clară încât să nu fii absorbit complet de normalul din jur.  Nu înseamnă să fii împotriva lumii din principiu. Înseamnă să nu confunzi lumea cu singura formă posibilă a vieții. Ciudat este omul pe care ceilalți nu-l pot procesa din prima. Ciudat este gestul care nu se aliniază reflexului colectiv. Ciudat este felul de a fi care se lasă tradus complet prin ” așa se face”. Ieși din turmă pentru că în ”cancel culture” se tinde spre uniformizare, spre predictibilitate.

  

 https://www.instagram.com/p/DZXcaNfiKLw/?img_index=1

 

Mintea construiește reguli identice și pentru lume și pentru tine

 Există o formă de justiție tăcută în felul cum funcționează mintea noastră și care te obligă să locuiești în lumea psihologică pe care ai construi-o. Dacă ai construit o lume în care valoarea unui  om depinde de corpul lui, vei ajunge inevitabil să trăiești cu propriul corp ca sub un examen permanent.  

 De fiecare dată când faci mișto de corpul cuiva stabilești criteriile după care o ființă umană merită respect. Și făcând asta stabilești și criteriul după care îți măsori propria valoare. Mintea umană construiește reguli generale. Nu ne putem sustrage acestui lucru.

*      Oamenii care fac X sunt de încredere

**    Oamenii care fac Y sunt periculoși

***  Corpurile care arată așa sunt valoroase.

**** Corpurile care arată altfel valorează mai puțin.

Problema este că nu există o notă de subsol care să spună: Acestă regulă este valabilă doar pentru ceilalți nu și pentru mine. 

Dacă repeți suficient de des că valoarea unui om depinde de o anumită caracteristică,  mintea încetează să mai considere această opinie. O transformă într-un criteriu iar criteriile folosite ori de câte ori evaluează oameni. Toți oamenii. Inclusiv pe tine.  

Oamenii care folosesc frecvent criterii foarte dure pentru a-i evalua pe alții tind să aibă și un criteriu interior foarte dur. Pentru că mintea folosește același criterii pentru a evalua lumea și pentru a se evalua pe sine.  

Batjocura este un gaz. Îl împrăștii spre ceilalți și sfârșești respirându-l și tu. Cel care face mișto de corpul altuia își imaginează că își afirmă superioritatea, când de fapt, își reduce șansele de a se accepta pe sine într-o etapă a vieții în care acceptarea va deveni mai necesară decât admirația.

Pentru că există un adevăr pe care cultura noastră îl amână cu încăpățânare: corpul este cel mai loial lucru pe care îl avem și în același timp cel mai imposibil de păstrat neschimbat.

Orice criteriu superficial pe care-l folosești pentru a micșora valoarea altcuiva devine inevitabil, un criteriu care îți va micșora și ție valoarea în proprii ochi.

De fiecare dată când faci mișto de corpul altuia te condamni pe tine să trăiești într-o lume în care respectul este condiționat de un corp pe care nimeni nu îl poate păstra neschimbat. Nici un corp nu  trebuie să treacă un examen estetic pentru o altă persoană care îl locuiește să merite respect. 

Sursa este cartea ”Cognitiv schems and care beliefs in Psyhological Problems”, Lawrance P Rino 

 https://www.instagram.com/p/Daup08tCM8j/?img_index=1

 

Complimentele și validarea lor

 Cum primim un compliment? Cu jenă, respingere, modestie falsă sau recunoștință?

Felul în care cineva primește un compliment spune direct cât de mult a asimilat ideea că valoarea lui e reală și permanentă, pentru că oricine a crescut cu validare condiționată sau cu laudă urmată de critică ajunge adult cu reflexul de a diminua sau respinge aprecierea înainte ca aceasta să aibă timp să fie simțită.

A spune „mulțumesc” fără a adăuga nimic după e, pentru mulți oameni, unul dintre cele mai dificile lucruri din relațiile cu ceilalți.

Când un compliment devine trigger (adică un stimul care pune în mișcare o acțiune) e pentru că uneori cea mai simplă propoziție poate dezvălui cele mai vechi răni ale noastre: ( Ex ”Îți stă bine” sau ”ai făcut o treabă extraordinară” sau ”ești o prezență care se simte”, etc).

Complimentul înseamnă cuvinte blânde, onorante care ar trebui să ne hrănească. Și totuși, mulți dintre noi le întâmpinăm cu o reacție automată de tip:
”Eh nu e mare lucru...”
”Ha ha ha exagerezi...”
”Nu știu ce să zic...”

Sau doar cu un zâmbet jenat, o retragere grăbită, o glumă care (ne) sabotează momentul.

Răspunsul la un compliment spune o poveste veche. De ce? Pentru că în realitate nu știm să primim aprecierea. Nu pentru că nu o vrem dar pentru că o parte profundă din noi nu se simte demnă de ea. Felul în care răspundem la un compliment nu este despre bunele maniere. Este despre intimitatea noastră cu propria valoare.

Complimentul este doar un declanșator emoțional. Trebuie să ne verificăm în cazul în care ” ne încordăm” atunci când suntem validați căci atunci când cineva ne vede, ne onorează, ne recunoaște... nu ne atinge doar cu cuvintele. Ne atinge adesea exact în locul unde am fost invizibili, sau anulați, sau confundați, sau având o mască de supraviețuire.

De aceea, aprecierea poate deveni un spațiu de conflict interior unde o parte din tine vrea să o primească, și o altă parte se teme că dacă o primește, ”o să se vadă”. De asemenea o parte din noi se simte vinovată pentru că ”a ieșit în față” sau cine știe o parte simte că nu a făcut destul ca să merite complimentul. Iată, aici e trauma care se reactivează: ”Cum să primesc ceva ce n-am învățat să cred că mi se cuvine?”

Se pare că există 4 mecanisme de evitare a complimentelor:

1) Respingerea subtilă (”Eh dar nu e chiar așa.”). Apare ca modestie dar în esență îți anulezi vizibilitatea. Este modul de a te retrage din lumină înainte ca cineva să te pună jos.

2) Falsa modestie (”Am avut noroc”.) Pare umilință dar e un mecanism de protecție căci dacă nu-mi recunosc meritul, nu mă pot simți expus(ă). ”Mai bine spun că a fost o întâmplare” decât să admit că am contribuit cu adevărat.”

3) Gluma salvatoare (”Măcar părul mi-a ieșit bine azi, nu-i așa?”) Umorul e o formă de distanțare de disconfort. Ne protejează de emoție profundă a valorizării.

4) Tăcerea defensivă. (Zâmbești dar nu spui nimic).

Eviți, te retragi. Îți încordezi trupul ca și cum ai vrea ca acel moment să treacă repede. Pentru că prezența ta, în acel moment pare prea mult. Toate aceste reacții ne arată un lucru esențial. Nu complimentul e problema ci contactul cu propria valoare.

Complimentu cere să fie în contact cu sinele valoros - și asta doare când ai fost ignorat(ă). Copilul care a fost iubit pentru ce face, nu pentru ce este, va deveni un adult care are dificultăți în a primi afecțiunea nemeritată sau simte că trebuie să muncească pentru orice formă de iubire. Este cel care suspectează orice formă de laudă ( ”sigur vrea ceva de la mine”); își anulează realizările pentru a nu părea prea ”arogant” sau refuză validarea din frică de a nu fi abandonat dacă nu mai oferă din nou la un standard înalt.

Când vizibilitatea devine pericol: Un compliment poate deveni pentru acest psihic o amenințare tăcută. De ce? Pentru că e fi văzut înseamnă a fi vulnerabil. Iar dacă în trecut, vizibilitatea a însemnat critică, respingere sau sarcasm - atunci creierul tău emoțional a învățat că e mai bine să te ascunzi.

Istoria ne-văzutului e deseori o istorie cu rădăcinile psihice ale modestiei auto-distructive. Modestia nu este o calitate absolută. Când e autentică, vine din smerenie. Dar modestia falsă este o rană mascată. E un mecanism mental care spune : Dacă nu par prea valoroasă, nu o să mă respingă sau dacă mă fac mică, poate nu o să mă lovească viața. O astfel de persoană crede că dacă nu acceptă lauda, nu trebuie să suporte nici greutatea ei.

Mulți dintre noi au crescut în medii în care validarea sau recunoașterea era rară, unde lauda era urmată de așteptări și mai mari și unde aprecierile erau oferite condiționat. Destui au primit acasă lecțiile sarcasmului sau umilinței (”ia nu te mai umfla în pene”). Așa s-a format frica de a fi văzut(ă) în frumusețea ta autentică. De aceea fiecare compliment primit devine inconștient o scenă dintr-un trecut în care a fi vizibil însemna a în pericol.

E timpul să înveți că a primi un compliment cu recunoștință e o abilitate psihologică avansată. Când poți răspunde cu un simplu ”mulțumesc, simt că vezi ceva real în mine. Nu este despre mândrie. Este despre auto-validare integrată și despre capacitatea de a rămâne prezenți cu emoții pozitive. E despre faptul că înveți să capeți toleranță la intimitate și să ai capacitatea de a primi fără să te justifici. A primi un compliment devine atunci un gest matur, profund, reparator. Este o formă de a-ți permite să fii văzut(ă) fără să fugi din propria lumină.

Cum învățăm să primim?
Acest lucru se face nu doar prin a accepta cuvintele ci și prin a antrena corpul. Primirea nu este un gest intelectual. Este o deschidere somatică. Când cineva îți oferă o apreciere, întregul corp intră în alertă dacă nu este obișnuit cu vizibilitatea. Dar poți învăța să rămâi atent la respirație, să simți complimentul ca pe o mângâiere, nu ca pe un test și să lași inima să se deschidă, chiar dacă te temi. E important să spui un ”mulțumesc!” fără să (te) minimalizezi.

Acesta este un exercițiu practic de schemă mentală și de reglare emoțională. E important să reconstituim spațiul intern în care valoarea proprie nu mai e negociabilă. Fiecare compliment este o invitație să te întâlnești cu tine - cel care e deja demn. Nu este despre cuvintele celuilalt ci despre capacitatea ta de a te lăsa văzut(ă), fără să te micșorezi.

Felul în care primești un compliment reflectă
- Câtă iubire ai putut primi necondiționat
- Câtă valoare îți permiți să recunoști în tine.
- Cât curaj ai să stai în propria lumină, fără scuze. 

 

Adevărate maturitate emoțională se vede nu doar cum iubești ci în cum primești iubirea. Iar complimentul este una dintre cele mai intime forme de iubire oferită în public.  Învață să-l primești, fără vină, fără fugă, fără jenă. Uneori cel mai greu nu este să primim iubire ci să credem că o merităm.

 

 

 https://www.instagram.com/p/DaVpZw0jrvm/?igsh=MWIzdnFiazMxMXc1cA%3D%3D&img_index=18

Hibiscus

A înflorit arbustul numit Hibiscus. Îl vedem mereu în gardurile vii ale blocurilor noastre comuniste. Dar acum multă lume întorsă din Turcia cu pachete de ceai de Hibiscus și m-au întrebat dacă ceaiul de Hibiscus, aromat și cu o frumoasă culoare roșie se obține din petalele platelor de la bloc.

 

Sunt plante înrudite, prima este Hibiscus Syriacus (Zîmoșița de Siria) e pentru garduri vii a doua e pentru ceai sau amestecuri de ceai: Hibiscus sabdariffa (Hibiscus pentru ceai).

 

Ele sunt înrudite cu o altă planta draga noua Hibiscus Rosa Sinensis adică trandafirul japonez de apartament (ori chinezesc, ori hawaian).

 

Plantele cultivate pentru ceai adică cele ”comestibile” sunt cele din imaginea nr 2 și 3 din această postare. Hibiscus Sabdariffa poate fi crescută în România și în casă sau grădină, cu mențiunea că în condițiile de climă de la noi partea vegetala dispare peste iarna - însă în următorul sezon cald crește din nou din rădăcină, vegetând puternic.

 

Are efect diuretic, e bun pentru reglarea colesterolului și îndepărtarea efectului de ”ficat gras”.

 

PS pentru iubitorii de ceai de plante, băutul trebuie făcut cu precauții, dacă îl consumă în mod constant. Pentru că unul dintre cele mai impresionante și binecunoscute beneficii pe care le conferă consumul de ceai de hibiscus este scăderea tensiunii arteriale. Așa că ceaiul interacționează cu medicamentele cardiacilor și ale diabeticilor.

Mecanisme mentale

 

Conceptele de conștiință tip ”reflector ”(spotlight) și tip ”felinar” (lantern) descriu două moduri fundamentale și complementare în care percepem și interacționăm cu lumea, făcute populare de psihologul Alison Gopnik și scriitorul Michael Pollan.

Conștiința tip reflector (concentrată), este caracteristică adulților. Funcționează ca un fascicul îngust de lumină care luminează intens un singur lucru sau sarcină punctuală, permițându-ți să fii extrem de productiv și orientat spre rezolvarea de probleme, dar ignorând restul mediului.

 

Conștiința tip felinar (difuză), este specifică stării copiilor. Lumina este răspândită în jur, la 360 de grade. Această stare îți permite să absorbi o cantitate masivă de informații din mediul înconjurător, să fii deschis la nou, creativ și capabil să vezi imaginea de ansamblu.

 

Acestă sări se  aplică ele în viața de zi cu zi. Mai mult a scris despre acest lucru (Medium): Gabriel DeRita despre stările de conștiință.

Deasemenea există și analize detaliate în podcastul ”Good Life Project” despre Mindset-ul al lui Michael Pollan.

 

Conștiința de ”tip reflector” este cea care se concentrează pe anumite proiecte, obiecte acțiuni. Momentele sunt scurte și clare. Un adult le are atunci când lucrează. Până de curând se credea că și la copii, se întâmplă la fel doar că la un nivel mult mai elementar. La copii limitele și separările atunci când învață ceva nou nu apar la fel ca la adulți.  La ei există o anumită continuitate care a primit numele de conștiința de ”tip felinar„.

 

Când noi adulții, ne concentrăm, o parte din zona creierului, părțile neimplicate în proces, se ”sting”. Asta înseamnă că a te concentra elimină și exclude tot ce este în jur. 

 

Pe lângă acest fel de gândire, bebelușii și copii, când dau de ceva cu totul nou, sau ceva interesant fac exact lucrul opus adulților. O mare parte din creier li se activează. Observă totul la nivel mai mare. Observă totul în întregime, și mai ales în toate contextele imaginabile. Undele celebrare ale unui bebeluș sunt la fel ca atunci când medităm profund. Sau pot fi asemănătoare cu efectele pe care le au substanțe stimulatoare. Practic bebelușii sunt mereu îmbătați cu entuziasm. E o stare de căutare pe care și cercetătorii speră să o atingă în rarele momente de inspirație, de intuiție.

 

 

. 

Îmbătatul ”cu entuziasm”

 

Ieri am fost la un concert cu Ada Milea. Am fost la concertele ei de mai bine de 30 de anii, pe când doar terminase Facultatea de Teatru din Tg Mureș. Între timp și-a făcut o carieră de cântăreață și de compozitoare de muzică de teatru. Are albume lansate an de an, are premii, are stilul ei. Inconfundabil. Ieri m-a (ne-a) întâmpinat la intrare.

Pe mine m-a uns pe suflet, tot spectacolul.Și da, știam multe fragmente din el, citisem cartea cu zeci de ani în urmă, dar Apolodor-ul a fost la fel de proaspăt și nu, nu m-am simțit ca la un spectacol pentru cei mici. De la un timp, mi-am descoperit două nevoi importante. Prima să nu mai fac poze la evenimentele unde mă duc, a doua, să nu mai iau autografe neapărat, la multele lansări la care merg. Îmi place să ascult, să mă uit, să vorbesc înainte sau după, despre lucruri comune, cu oamenii prezenți acolo. Mai ales cu necunoscuții. Poate că nu mai simt nevoia să mă mai promovez la evenimentele altora? 

 

Ieri, am descoperit și o altă nevoie a mea. Să mă bucur nu numai de spectacol ci de tot ce-l înconjoară. E clar că pentru asta ajung acolo. Să văd spectacolele, concertele, emoțiile. Să simt și să mă bucur. Să mă împlinesc. Dar mai este și o altă trebuință, cerință de care duc lipsă. Să mă bucur de spectatorii cu care văd acel act artistic, de orice fel ar fi el. Să mă bucur mai ales de necunoscuții cu care trăiesc aceleași emoții. Să mă bucur de trăirile lor, ale vecinilor mei, fără poate să ne adresăm nici un cuvânt. Să mă bucur de ambianță. De câte ori am fost la Teatrul Nației, am făcut asta. Munca oamenilor din fundal mi se pare extrem de importantă. Stilul nonformal, discret, dublat de curățenie, profesionalism și instrumente de calitate. 

În autobuz, la întoarcere, mă gândeam la toate acestea, la starea mea: ”îmbătată de entuziasm”. Am răs la fel de mult ca vecina mea de scaun, un copil de 5 ani care s-a concentrat tot timpul spectacolului.

 

PS. fotografia nu este din timpul spectacolului, ci luată de pe internet, e afișul spectacolului. După cum v-am spus, eu am uitat că aveam telefonul la mine.