Mersu o rețetă antică mai tare ca Ciocolata Dubai

 

”Mersu” este o rețetă antică din Mesopotamia și are cam 3000 de ani. A fost descoperită pe o tăbliță mesopotamiană datată cca. 1750 î.Hr.

 

„Mie, să-mi aducă iubita inimii mele. Lasă-o să-mi aducă ”Ama-ushumgal-anna” adică Puterea Palmierului/Curmal . Apoi să-și pună mâna în mâna mea, să-și pună inima lângă inima mea. Pe măsură ce mâna ei este pusă sub capul meu, somnul îmi va fi atât de plăcut. Pe măsură ce inima (îmi) este presată lângă inimă ei, plăcerea este atât de dulce.” Acesta este ”un kunjar” adică un cântec religios sumerian închinat Inanna-ei (tăblița IMG_4747)

”Ama-ushumgal-anna” adică Puterea Palmierului/Curmal sunt biluțele ce se văd în fotografie și care au fost replicate într-un seminar foarte serios de la Universitatea Yale.

 

Această rețetă este inspirată de „tabletele de gătit” care fac parte din Colecția Yale Babylonian , una dintre cele mai importante și extinse colecții de literatură mesopotamiană din lume. Denumite uneori cea mai veche carte de bucate scrisă , cele trei tăblițe datează din jurul anului 1750 î.Hr., când Mesopotamia (actualul Irak) era condusă de 

 

Vechiul Imperiu Babilonian sub Hammurabi , faimos pentru codul său de lege antic.

„Carte de bucate” este de fapt o denumire greșită, deoarece aceste texte nu au fost făcute în scopul instruirii unor bucătari precum o carte de bucate modernă. Deși mesopotamienii au inventat scrisul în jurul anului 3000 î.Hr., în nici un moment al lungii lor istorii nu au putut fi considerați o societate larg alfabetizată. Doar preoții și cărturarii, cei în serviciul regilor erau cei care stăpâneau arta de a citi și de a scrie. Aceste elite alfabetizate au creat texte precum tăblițele de gătit pentru a înregistra practicile societății contemporane lor pentru posteritate.

 

Există doar două ingrediente în această rețetă și ambele au o istorie foarte lungă în Orientul Mijlociu: curmalele și fisticul.

În Mesopotamia livezi de curmal erau plantate încă din anii 3000 î.Hr. iar fisticul, există dovezi documentate se consuma cu mult înainte (cel puțin 6750 î.Hr.), conform dovezilor arheologice găsite la Jarmo, în nord-estul Irakului. În ciuda istoriei sale străvechi ca sursă de hrană, fisticul este slab atestat în literatura antică, cu doar câteva referințe, inclusiv o mențiune trecătoare în Cartea Genezei.

Spre deosebire de fistic s-au scris mult mai multe despre curmal. Poate din cauza rolului său special în dieta mesopotamiană. Pasta de curmale era una dintre puținele surse de zahăr concentrat și mai ieftin ca mierea. Siropul de curmale a fost folosit la gătit și pentru a îndulci berea acră de orz care era alimentul de bază din Mesopotamia. Importanța curmalelor în dieta mesopotamiană a făcut ca palmierul să fie considerat sacru încă din cele mai vechi timpuri. Sumerienii asociau arborele, cu zeul fertilităţii, Dumuzid, al cărui titlu Ama-ushumgal-anna înseamnă „ Puterea Palmierului de curmale”.

Dumuzid avea să fie venerat sub acest aspect în orașele în care curmalul era o sursă majoră în industrie, în timp ce oamenii din alte orașe l-au numit cu alte nume reflectând propriile nevoi: Păstorul, Seva care se ridica, Fiul cel Bun. Căsătoria lui Dumuzid cu zeița Inanna simboliza recoltarea și depozitarea anuală a curmalelor; Inanna era/devenea pivnița specială unde se depozitau curmalele uscate iar Dumuzid era fructul. Unirea lor fizică a fost sărbătorită cu cântece de dragoste năucitoare precum cel citat mai sus. Moartea și renașterea ulterioară a lui Dumuzid au reprezentat schimbarea miraculoasă a anotimpurilor și a fost întâmpinată cu un ciclu anual de tristețe și sărbătoare care fac ecoul altor povestiri ulterioare (Adonis, Attis, Persefone, etc). Știm din tăblițele de gătit babiloniene că existau patiseri profesioniști dedicați producției de ”mersu”. Probabil că cuvântul a fost un termen general care acoperă rețete diferite, cu grade de complexitate diferite.

 

Și acum există preparate similare, rezultatul final este identic cu o specialitate modernă irakiană numită madgooga (مدقوقة). Există multe variante de madgooga modernă, care conțin atât ingrediente cunoscute de vechii mesopotamieni (cum ar fi susanul) cât și necunoscute de ei (cum ar fi fulgii de cocos, nucile și ciocolata).

 

Rețeta pentru voi: 2 căni de curmale fără sâmburi, 2 căni de fistic, decojite.

Se pasează curmalele într-o pastă fină. Puteți folosi un mojar cu pistil, un robot de bucătărie sau pur și simplu le puteți toca cu cuțitul. Separat, măcinați sau mărunțiți fisticul. Amestecați bine și faceți biluțe pe care le tăvăliți în fistic. Această rețetă are o textură plăcută și nu este nici pe departe la fel de dulce ca majoritatea deserturilor moderne. Dacă vreți să puneți sau nu susan măcinat e treaba voastră... dar, da asigurați și o sursă băgată în calciu desertului vostru.

.

Tapanada

 

Tapenadă este denumirea provensală pentru o pastă, un condiment și un ingredient culinar constând din măsline, capere și uneori hamsii pasate sau tocate mărunt. Teribil de gustos. Numele provine de la cuvântul provensal pentru capere, tapenas. 

 

Tapenada este un aliment popular în sudul Franței, unde este consumată în general ca aperitiv întins pe pâine, cu pește, în salate și uneori folosită pentru a umple păsările de curte ca fel principal.

 

Mâncărurile pe bază de măsline pot fi găsite în timpuri străvechi . De exemplu, ”Olivarum conditurae”* din cartea ”De re rustica” a lui Columella și ”epityrum” din cartea lui Caton cel Bătrân erau sosuri grecești adoptate de romani care includeau măsline, dar și multe ingrediente precum țelină, praz, rută (un condiment foarte folosit în antichitate dar lăsat deoparte când s-au descoperit efecte secundare la consumarea lui - e un bun abortiv) , mentă, vin și oțet.

 

Tapenada se bazează în principal pe capere și măsline.

 

Conform lucrărilor culinare ale bucătarilor provensali Jean-Baptiste Reboul și Charles Julliard, tapenada a fost creată în 1880 de bucătarul Meynier de la restaurantul La Maison Dorée din Marsilia. Acesta a pisat o cantitate egală (200 de grame) de capere și măsline negre pentru a face o garnitură la ouă umplute (peste jumătăți de ouă fierte tari), apoi a încorporat fileuri de hamsii și ton marinat (câte 100 de grame fiecare). Au urmat și alte variante. Bucătarii au adăugat mirodenii, piper, ulei de măsline și coniac.

 

Ingredientele de bază ale tapenadei sunt măslinele și caperele. Măslinele (cel mai frecvent măslinele negre) și caperele sunt tocate mărunt, zdrobite sau pasate. Mojarul era folosit intens. Acum cu un mixer vertical termini treaba în nici un minut. Apoi, se adaugă treptat ulei de măsline până când amestecul devine o pastă tartinabilă.

 

În diverse regiuni, tapenada este adesea aromatizată diferit, cu alte ingrediente precum usturoi, ierburi aromatice, hamsii, suc de lămâie sau brandy. 

 

Tapenada poate fi servită ca aperitiv cu pâine crocantă proaspătă sau prăjită sau cu crudități. Pasta este și încorporată în salate și preparate din pește dar și folosită ca un condiment.

 

.

 

sursa https://en.wikipedia.org/wiki/Tapenade

Vulnerabilitatea e superputerea mea sau o sabie cu două tăișuri?

 Mi s-a reproșat ani de-a rândul că aș fi ”sensibiloasă”. Așa cum spun, e vorba de reproș și nu de compliment. Mereu ca o critică. Mereu mi se aducea aminte de prințesa care nu putea să doarmă din cauza bobului de mazăre. 

Nu știu dacă ați observat dar oamenii pun egal între o persoană ”sensibilă” și una fragilă. Ei bine eu nu sunt, nu arăt ”fragilitate”, mai ales fragilități corporale sau nu am aerul acela de a mă frânge  psihic, mai ales în fața altora. Așa că orice îmi spun simțurile, orice văd, simt, ”miros”, orice informație cu nuanțele ei exterioare sau interiorizate în mine, cu toate că îmi oferă o grămadă de răspunsuri/impulsuri clare și are reacții, stimuli reali de cunoaștere, îmi aduc de multe ori catalogări și etichetări critice de la ”exagerezi” la ”aberezi” (spus în gând dar vizibil pe fețele celorlalți) sau de la ”ți se pare”, ”te prefaci„.  Iar când lucrurile ajung într-un fel sau altul  la acel moment în care aș putea să zic ”ți-am spus eu” lumea se comportă ciudat și în loc să recunoască că dreptatea îmi (mi-a) aparține, e înciudată. În viață ajunsă deja la 60+ am învățat să nu spun deloc ”ți-am spus eu încă de acum...” . Ba am adoptat și un truc și-l folosesc cel mai des  (nu totdeauna). Acesta este să reiau planurile, propunerile, concluziile ca și cum ideile mele vechi erau deja știute și vizibil aprobate sau spuse de alții. Atunci intervine acel ” te dai mare” fără ca măcar eu să fi gândit așa ceva.  

Dacă sunteți atenți vedeți cum cel mai rău într-un dialog/ muncă de echipă  este atunci când articulezi emoțiile în forme mult mai variate decât cei cu vocabular emoțional un pic mai redus. Există stinghereli atunci când faci conexiuni logice înaintea altora, pentru că scoți în evidență subtilități neobservate de alții. Există mirări când aduci în față idei creative sau complexe la care alții chiar dacă s-au gândit la un moment nu le-au reunit într-o formă specifică, pe care o aduci tu în față. E foarte folositor să aduci în discuție un punct de cotitură când reușești să descoperi epuizare emoțională  la cei din jur și încercă să-i ajuți... Toate acestea sunt văzute ”rău”, ca o formă de întrecere mascată nu ca o contribuție. Ahha, competiție? Desigur e nevoie de un anume vocabular și o anumită gestică care să acompanieze gândurile tale. Uneori înveți acest lucru din mers, alteori  mai dai greș și ești etichet drept dur. 

 

Totuși hipersensibilitatea nu este nici mai mult nici mai puțin decât o simplă trăsătură de personalitate și ea a început să fie considerată ca atare și acceptată doar în ultimii 20 de ani. Cercetătorii au conceptualizat această trăsătură, numind-o „higher sensitive person”” (persoană cu sensibilitate înaltă) dar la noi vor mai trece probabil încă 20 de ani până să o avem în mental și în dialoguri și să-i apreciem valoarea. Să o valorificăm din prima. Să sperăm că generațiile Alfa și Beta vor grăbi procesul.

 

Fiind o trăsătură de personalitate este diferită biologic și genetic de la individ la individ. Nu este cu nimic mai superioară sau inferioară decât alte trăsături. E pur și simplu modul tău de a acționa, în variata ta cea mai bună. Poate ar trebui să fim învățați că în mod conștient darurile noastre nu ne ajută numai pe noi ci puse laolaltă ajută toată lumea.  Forma mea de vulnerabilitate  ca și a altora trebuie să fie o superputere care contribuie și nu stă în concurență cu alte talente. Hipersensibilii nu sunt genii. Sunt altfel. Și ajută altfel. Atât.

 

Iar dacă tu ești o persoană extrem de sensibilă, este foarte probabil să observi mai ”mult” din ceea ce se întâmplă în jurul tău, mai detaliat, să te facă să te gândești mai profund la anumite procese, probleme pe care le observi. Să te frămânți noaptea  că în jur ai putea să ajuți și nu ai spor. Asta cuprinde și faptul că vei fi afectat în  experiențele tale altfel decât ceilalți, în bine și în rău. La o altă frecvență, poate. Din nou subliniez, nu înseamnă că ești superior sau că ești ”mai critic” ci că așa ești de când te-ai născut, ai o sensibilitate senzorială mai mare și răspunzi emoțional altfel. E la fel ca un aenolog. Mereu, încă din facultate m-am împiedicat de termenul acesta latinesc cu ”ae”-ul în față. Mă bucur că dex-ul acceptă și forma de enolog acum. Acum i se zice somelier. Nu pare un titlu regal ci e un fel de specialist. Hipersensibilii sunt și ei somelieri ai emoțiilor adică niște specialiști în emoții.

 

Persoanele extrem de sensibile gândesc și simt diferit. Există posibilitatea să  fi orientat spre detalii pentru că acestea îți ”vorbesc” foarte mult despre realitate, varietate și diferențiere. Despre o secvență și importanța ei. (Poate) Ai o conștiinciozitate care îi sperie pe ceilalți și ești renumit pentru atenția cu care interpretezi detaliile. Eu văd avantajul de a avea o astfel de persoană valoroasă în munca de echipă, dar există contexte care din cauza acestor trăsături nu neapărat ieșite din comun, calitățile tale să devină pretexte de izolare sau o pietre de moară dacă criticile nu sunt ponderate sau nu există apreciere... De obicei liderii nu prea ”înghit” astfel de oameni.

 

Sigur că și tu trebuie să înveți, să exersezi, să-ți gestionezi emoțiile, să îți faci mereu examene de conștiință, să gestionezi fricile. Mda, până la urmă sensibiloșii au mai mult de muncă. Dar e mai bine să lucrezi la îmbunătățirea imaginii tale decât ea să devină o slăbiciune de care să se profite sau o sabie cu două tăișuri care să îți aducă inconveniente. 

 

Acum ca tribut la ideea asta de sensibilitate e important să nu uităm că unii sunt ieșiți din comun și alții, așa ca mine, sunt obișnuiți.

   

Într-un studiu pe care l-am găsit (științific și nu de gargară) am descoperit și avantajele și dezavantajele. 

 

Dezavantaje:

- disconfort senzorial (suferi în medii cu stimuli mai puternici: zgomote, lumini, mirosuri etc.);

- disconfort organic (suferi la dureri care pentru alții sunt „slabe”, suferi la modificări mici ale temperaturii corpului, suferi la disfuncționalități organice care pentru alții sunt „suportabile” sau pot trece neobservate);

- agorafobie (te simți rău acolo unde sunt oameni mulți);

- nu poți lucra în condiții de stres ridicat;

- ai șanse foarte mici în competiții (nu poți gestiona presiunea emoțională);

- poți fi sancționat/ă social și marginalizat/ă ca „exagerat/ă”, „prefăcut/ă”, „incapabil/ă”, „handicapat/ă” etc.;

- poți deveni timid/ă, fără încredere în sine, cu stimă de sine scăzută;

- poți ajunge la deprimare și depresii, prin acumularea celor de mai sus, dacă nu înțelegi corect cauza lor. 

 

Avantaje:

- ai acces la informație mai multă și mai nuanțată decât majoritatea oamenilor; observi detalii subtile pe care alții nu le observă;

- procesezi informația mai mult decât majoritatea și ai șansa să obții rezultate mai bune;

- poți fi mai creativ/ă;

- simți că trăiești; practic, trăiești intens fiecare experiență de viață;

- te simți fericit/ă și împlinit/ă în multe situații care pentru alții sunt „banale” și „plictisitoare”.

 

Ceea ce recunosc cu mâna pe este că personal trăiesc intens chiar plenar fiecare experiență de viață. De la visele nopții, la rugăciunea de dimineață la munca de peste zi. Ca și cum observ fiecare nuanță. Că exact propria „hipersensibilitate” m-a ajutat să devin un catalizator, un moderator sau chiar un fel de (psiho)sociolog care vede ce alții nu văd și gândește mai nuanțat decât alții. Tot „hipersensibilitatea” m-a ajutat să „citesc” cât de cât corect și probabil ceva mai rapid și nevoile și mai ales resursele oamenilor. Adică să devin mai empatic fără să proclam asta. 

 

Uneori mă văd ca un fel de detectiv, ați văzut cum  caut semne, uneori doar ale primăverii dar de fapt caut mereu muguri în oamenii de lângă mine.

 

Las aici un prim link către un articol despre atestarea acestei trăsături. 

 

 

 https://psyche.co/guides/how-to-thrive-as-a-highly-sensitive-person-in-a-noisy-world

 

 

Reflecții despre timp

 

AMR 35 până la primăvară! (Nici nu mai apucăm să numărăm și gata, primăvara se instalează. Azi, verificați ghioceii!!!)

 

Zilele acestea mi-am adus aminte de cântecul din repertoriul corului: ”Noi în anul 2000, când nu vom mai fi ...”

 

Stăteam pe bancă, în curte, alături de bunica iaca așa ca în poza de mai jos, sub vișinul înflorit. Îmi imaginam cum o să am eu 38 de ani în anul 2000. Ce bătrână, îmi imaginam! O vârstă pe care atunci n-o atinsese nici mama mea. Era undeva foarte departe, foarte departe... și mă plângeam de asta. Eram grăbită.

 

Acum, matinal mă gândesc că am trecut în a două jumătate de sfert de secol după data anunțată în cântec. Mda, adică 38 +25 sau 26. Timpul zboară cu altă viteză, acum! Gândurile mele fac socoteli simple. Din perspectiva asta, cele 35 de zile până la primăvară sunt o nimica toată, nu-i așa?

 

 https://www.youtube.com/watch?v=uNsfRc5zotg

 

. 

 

Etica grijii și marchiza Sophie de Grouchy

 

Speranță și compasiune: apelul vizionar al lui Sophie de Grouchy din secolul al XVIII-lea către părinți și profesori.

 

Temelia morală a oamenilor, începe devreme în viață cu impulsurile pe care le hrănim la tinerii noștri. Sophie a fost o femeie neobișnuită prin curajul ei în timpul Revoluției franceze. Este cea care în momente ale Regimului Terorii, a lansat apelul la compasiune de la care ar porni armonia socială. Născută într-o epocă în care femeile nu aveau acces la educația formală și nici la instituțiile politice, intelectuale și creative, Sophie de Grouchy (1764 – 1822) a reușit să învețe engleza, latină, italiană, și germană, alături de frații ei. Seara îl citea pe Marcus Aurelius, ale cărui învățături despre bunătate i-au lăsat o impresie profundă. Alături de mamă, Sophie mergea la săracii din localitate oferindu-le compasiune și mângâiere. Ea spune că acest lucru a fost ca un ”laborator viu plin cu simpatie”. Era vremea când cuvântul empatie nu se inventase. A înțeles implicațiile la bunăstarea celorlalți. A înțeles cât de împletită este bunăstarea celorlalți cu a propriei persoane și cum asta forma ”o rețea de reciprocitate”.

 

Mama ei a crezut că citește prea multe cărți de filozofie iar atunci când s-a declarat atee i-a ars cărțile, pe Voltaire, Diderot, Rousseau.

 

Avea douăzeci și doi de ani când l-a cunoscut pe filozoful și matematicianul Nicolas de Condorcet, de două ori mai în vârstă decât ea. S-au căsătorit, au fondat un liceu unde predau filozofi și savanți celebri, ea fiind una din primele eleve (nonformal învățând istorie, botanică, matematică). A început să ia lecții de pictură iar fotografia de mai sus este un autoportret al ei. S-a alăturat unuia dintre primele ”cluburi anti-sclavie”. A început să scrie dar lucrările sale în mare parte au dispărut. Soțul ei moare în timpul revoluției franceze (în perioada Regimului Terorii) dar ea continuă să scrie ca să se întrețină.

 

Cu două secole înainte de descoperirea ”neuronilor oglindă”, ea a scris despre modul în care simpatia noastră este activată „când vedem o ființă sensibilă suferind”. În centrul teoriei ei se află recunoașterea faptului că suntem înzestrați cu „un impuls secret de a înțelege necazurile altora de îndată ce bănuim existența lor”, dar că acest impuls se atrofiază dacă nu reușim să-l hrănim de la început și să-l exersăm în mod regulat. Cu cât ne exersăm mai mult sensibilitatea, cu atât ea devine mai puternică iar atunci când ea nu este exercitată, sensibilitatea tinde să slăbească. Acesta este natura noastră care ne poate aduce fericire fără a necesita sacrificii ci doar beneficii tuturor.

 

Ea oferă o rețetă atemporală pentru cultivarea acelei sensibilități vitale la copii:

”Învață-i să aibă ușoare remușcări, să fie delicați, mândri și sinceri. Să nu vadă o suferința fără să fie chinuiți de nevoia de a aduce alinare. Nu mai ridicați bariere între om și omul în nevoie. Nu mai folosiți puterea și deșertăciunea, ci doar teamă de a nu leza drepturile fiecăruia sau de a neglija să repare vreo greșeală străveche!

Dulcele obicei de a face bine este cel care îi va învăța că prin accesarea sentimentelor vor găsi fericirea, și nu prin titluri, lux, demnități sau bogății!

 

 

 

surse  https://www.youtube.com/watch?v=qvGVngvoDog   

 https://www.themarginalian.org/2024/01/18/sophie-de-grouchys-sympathy/

 

Atolé

 

Atolé (pronunțat ah-toh-leh)este o băutură caldă pe bază de porumb făcută din porumb măcinat amestecat cu apă și adesea aromatizată cu cacao, ardei iute, miere și/sau ierburi.

Astăzi este încă consumată în special în Mexic și America Centrală. Dar cu mult înainte de a deveni o băutură ce îți aduce confort și consolare, atolé era hrană sacră, profund legată de cosmologia mayașă, ritualuri supraviețuirea.

Ca să înțelegem acest lucru trebuie să știm că atolé, în poveștile mayașilor e o forma de creare a oamenilor l. În credința mayașă, oamenii au fost literalmente creați din porumb. Se povestește în Popol Vuh (marea narațiune a creației K’iche’ Maya) că zeii au încercat pentru prima dată să facă oameni din noroi și lemn. Au eșuat. Doar atunci când au format oameni din aluat de porumb omenirea a prins viață. Porumbul nu a fost doar hrană simbolică, el a devenit esență umană.

 

Atolé a fost una dintre cele mai importante moduri de consumare a porumbului. Spre deosebire de tortillas (lipia de porumb) sau tamales (un fel tradițional învelit în pănuș d eporumb), care necesitau măcinare și modelare, atolé a transformat porumbul într-o formă mult mai comestibilă, băubilă. Acest lucru l-a făcut ideal pentru ritualuri, călătorii lungi, boli, naștere și consumul matinal. Era gustos, încălzea si mai ales era ușor de digerat (mai ales când era amestecat cu cacao sau semințe).

 

Prepararea atoléului s-a bazat pe nixtamalizare adică un proces transformator în care porumbul este gătit cu substanțe alcaline. Această tehnică crește dramatic valoarea nutrițională a porumbului, deblocând niacina și făcând proteinele mai bio-disponibile. Mayaşii nu cunoşteau chimia, dar au folosit rezultatele. E demonstrat științific că cei ce au folosit porumbul nixtamalizat au prosperat, în timp ce comunitățile care nu a vut acest procedeu sufereau de multe ori subnutriție.

 

Dovezile arheologice arată că atolé și terciul din porumb au fost consumate de toate nivelurile societății mayașe. Fermierii au băut-o înainte de a merge pe câmp. Preoții l-au consumat în timpul ceremoniilor. Copiii au fost înțărcați cu ea. În procedeele rituale, atolé era vopsit în roșu cu achiote sau amestecat cu cacao pentru a reflecta simbolismul cosmic, legând băutura de sânge, pământ și ciclurile vieții.

 

Băuturile de porumb au jucat, de asemenea, un rol în ofrandele către zei. Hrana lichidă a fost turnată în pământ sau plasată pe altare ca mod de a hrăni zeități și strămoși. În acest fel, atolé a funcționat atât ca mâncare, cât și ca rugăciune. Consumându-l, conecta băutorul de pământ, de zeii și de actul original al creației.

 

Colonizarea spaniolă nu a șters atolé-ul, ci l-a transformat. S-au adăugat zahăr, scorțișoară, lapte și agenți de îngroșare pe bază de grâu și găsim și acum rețete extraordinar de gustoase.

 

Ceea ce face atolé remarcabil este continuitatea sa. Puține alimente din lume pot revendica o astfel de linie neîntreruptă de la ritualul sacru la hrana zilnică. Când atolé este pregătit astăzi, încă poartă ecourile unei viziuni asupra lumii în care oamenii sunt născuți din porumb și susținuți de el, trup și suflet.

 

 https://www.youtube.com/watch?v=QIf42MAU0ns

 https://en.wikipedia.org/wiki/Atole

”Da, da, da, pare ușor!” ( să prepari o cafea acasă) istoria ibricului Bialetti

 ”Si, si, si, sembra facile!”
Cea mai populară cafetieră din lume ( Din cartea recordurilor)

Alfonso Bialetti (1888 – 1970) a fost un inginer italian care a devenit faimos pentru fabricarea aparatului de cafea Moka Express în anii 1950. 

Proiectată în 1937 de Otello Amleto Spadini, cafetiera a fost populară începând cu anii 1950. Marca Bialetti este acum deținută de Bradshaw International , care produce și vinde articole de bucătărie marca Bialetti. Bialetti și-a finalizat designul pentru Moka Express din aluminiu în 1950. Poate fi denumită ”Moka” sau ”ibric Moka”, cafetieră de aragaz . În italiană este simplu ”la macchinetta” (mica mașină) sau ”la caffettiera”.

”Europenii au ajuns cam târziu la cafea, dar Italia, care împarte Mediterana cu arabii și grecii și care nu e prea departe de Africa de Nord, a fost, probabil, poarta de acces pentru cafea spre vest. Și totuși, timp de secole după ce a apărut la Veneția, pe la începutul secolului XVII, cafeaua era privită ca un ”moft arabesc” – ceva străin, exotic și, din când în când, chiar o amenințare. Era văzută ca un lucru oriental, în stilul acela de gândire orientalistă, spune Peter Giuliano, șeful de cercetare la Specialty Coffee Association și fost co-proprietar al influentei Counter Culture Coffee. Pe scurt, ceva ce mulți nu prea înțelegeau, îi speria puțin, dar îi și atrăgea. Italienii obișnuiau să bea cafea turcească. Scriu acestea cu degetele tremurânde și frica de orice italian ce ar putea citi. Dar, cert este că, până spre finalul secolului al XIX-lea, italienii beau cafeaua cam la fel ca turcii. Amestecau cafea și apă într-un ibric metalic, numit cezve, și îl țineau pe foc. Cafeaua fierbea de câteva ori și o turnau în ceșcuțe mici, unde zațul se așeza frumos pe fund.

Italia n-a renunțat niciodată la ideea de a bea cafea tare în cantități mici. Cănile mari și cafeaua lungită, ca un fel de apă chioară? Asta era mai degrabă treaba nord europenilor și a americanilor, nu a italienilor. Aceștia încă preferă shoturile scurte și intense.

Mai înainte de Bialetti a fost Pavoni. Mașinăria de cafea a lui Pavoni era un aparat metalic mare și complicat, care folosea presiunea aburului pentru a trece apa fierbinte prin cafeaua măcinată și a scoate o cafea puternică, mult mai rapid decât metodele tradiționale. Exact același principiu pe care-l vezi la ibricul moka, doar că acesta e mult mai mic și mai puțin pretențios. Dispozitivul lui Pavoni a fost un hit, dar prea scump și prea greu de folosit acasă, mai ales că, la vremea aia, cafeaua se bea în grupuri, nu acasă.

Inspirat de aparatul lui Pavoni și de o altă ”jucărie” mai mică, napoletană, Bialetti a decis să facă Moka din aluminiu, să fie simplu, rapid și bun. Bialetti a muncit câțiva ani la o combinație între La Pavoni și napoletana, iar în 1933 și-a patentat ”Bialetti Moka Express”.

Pe la 1950, toate fabricile care făcuseră muniții și echipamente militare nu mai știau ce să producă, la fel ca o generație întreagă de meșteșugari pricepuți. Și uite așa au apărut Vespa, Fiat, Alfa Romeo cu vehiculele lor spectaculoase. Și Bialetti, cu Moka Express, care arăta încă futuristic și inteligent, a explodat pur și simplu în popularitate.

Italia postbelică avea economia în plină expansiune, o clasă de mijloc în creștere și acces la aceleași produse la nivel global, de care se bucura și restul Europei. În 1946, Renato, fiul lui Alfonso Bialetti, s-a întors în Piemont să preia afacerea tatălui său. A decis să renunțe la tot, în afară de un singur produs: Moka Express. Prețul scăzut al aluminiului și al cafelei, plus o clasă de mijloc care avea bani de aruncat, au făcut ca ibricul moka să fie perfect pentru vremurile acelea.

Renato, afaceristul cu simț artistic
Renato, pe lângă asta, era și un afacerist destul de iscusit; în 1953 a comandat desenarea logo-ului firmei, ”L’omino con i baffi” (omulețul cu mustață) care de atunci e inseparabil de Moka Express. În următorii 60 de ani, ibricul moka a cucerit lumea. Până în 2016, The New York Times spunea că peste 90% dintre casele italiene aveau unul. A devenit atât de iconic încât, la moartea lui Renato Bialetti în 2016, a fost îngropat într-o replică mare a ibricului moka.

Ibricul s-a răspândit în țările cu mari comunități de imigranți italieni, devenind popular în comunitățile italo-americane din Philadelphia, New York și Chicago. În Argentina și Australia, unde au venit valuri de imigranți italieni în secolul XX, ibricul moka e și acolo la el acasă.
În Argentina, firma Volturno a avut atât de mare succes încât, uneori, ibricul moka de acolo e numit chiar un Volturno.

Reputația brandului Bialetti începea să se consolideze. Și asta datorită reclamelor difuzate în pauzele emisiunii TV Carosello și campaniilor de promovare bazate pe imaginea omulețului (vezi una din reclame în josul paginii). Un desen simplu, cu creionul, făcut de Paul Campani, care a devenit simbolul firmei și încă mai e prezent pe logo-ul Grupului Bialetti, dar și pe toate produsele Bialetti.

Sloganul „Oh, da, da... pare ușor!” (să faci o cafea bună)!” a devenit o replică celebră. O frază care suna simplu dar care a prins imediat.

Astăzi, Bialetti merge înainte cu stil, păstrându-și reputația pentru cafetiere de top și extinzându-se în tot felul de ustensile de bucătărie. Nu s-au limitat doar la Moka Express. Acum au toată gama de jucării de bucătărie sub două mari firme: „World Coffee” și „World Home”. Găsești de toate, de la cafetiere pe gaz și electrice, la tigăi și gadget-uri de bucătărie. Și nici afacerea lor nu stă deloc pe loc. În prima jumătate a lui 2024, au raportat venituri de 67,37 milioane euro, cu o creștere de 12,19% față de anul trecut. Iar combinația cu Dolce& Cabbana are produse minunate. Omulețul cu mustață, încă e pe toate produsele lor, amintindu-ne de unde a început totul. Între timp, Bialetti a adăugat și versiuni electrice ale celebrului ibric Moka, pentru cei care vor cafea cu un pic mai puțin efort. 

 
Bialetti este sinonim cu Italia . Bialetti întruchipează esența culturii italiene: design, tradiție și ritualul zilnic al cafelei.

Bialetti cu Moka Express, a schimbat regulile cafelei. Până atunci, cafeaua se bea doar în cafenele, dar Bialetti a adus cafeaua tare, espresso, direct în bucătăriile oamenilor. A transformat-o într-o parte din viața de zi cu zi. Ibricul cu opt laturi, din aluminiu, e acum în muzeele de artă, inclusiv la MoMA din New York. Asta spune multe despre ce înseamnă design italian: frumos și practic în același timp.

După al Doilea Război Mondial, când lucrurile începuseră să revină la normal, Moka Express devenise un simbol al renașterii italiene. Era peste tot alături de logo-ul ăla simpatic, „Omulețul cu mustață,” Toate reclamele sunt pline de de umor. Era clar că ibricul ăsta avea să rămână pentru mult timp în casele italiene. Ibricul moka s-a răspândit odată cu valurile de imigranți italieni, din Philadelphia până în Argentina și Australia. Oricine avea un Bialetti în bucătărie știa că are un pic din Italia acasă. Așa că, de fiecare dată când torni o ceașcă de cafea dintr-un Bialetti, e ca și cum te-ai conecta la niște rădăcini pe care italienii nu le-au lăsat niciodată să se piardă.

Foto: Bialetii în atelier și mascota Bialetti cu degetul arătător ridicat, ca și cum ar comanda un alt espresso . ”L'omino con i baffi” – „omulețul cu mustăți” este o caricatură a lui Renaldo fiul lui Alfonso, realizată de ilustratorul Paolo „Paul” Campani.

 

  video cu reclamă : https://www.youtube.com/watch?v=q7X5pk_R4cw

*sursa: https://sarina.ro/blogs/sarina/povestea-bialetti-moka-mustata-si-magia-italiana?srsltid=AfmBOoq0yU8Yddnh3BPcT3iuVZxvy8_544rDLyJTNiTvRNcjHKK_fTOu