vineri, 13 noiembrie 2026

Banalitatea rugăciunii

 

 Hannah Arendt a fost o celebră teoreticiană politică, filosoafă și publicistă care a consacrat expresia de „banalitatea răului”. Acest lucru s-a întâmplat după ce a povestit despre procesele de la Nürnberg unde a observat cum oameni aparent obișnuiți erau convinși de propria lor bunătate și erau imperturbabili când apărau documentate ororile de nedescris ale războiului ce tocmai se terminase. Ceea ce a vrut ea să spună a fost că răul adevărat are mult mai multe șanse să se ascundă într-o sală de consiliu decât într-o casă bântuită, într-o casă onorabilă, într-o societate indiferentă.
Răul este lângă noi fie că e numit ecocidul, misoginie, războiul de orice fel, sclavia care există și azi: La toate se găsesc justificări în numele a ceva mai mare, mai important cum ar fi patriotismul, naționalismul, religia sau a unei ideologii superioare individului.

De aceea trebuie să ne păstrăm sensibilitatea cu orice preț. În ultima vreme, eu mi-am simțit ca o povară personală atrocitățile de milenii ale civilizației și civilizatorilor și m-am întrebat cine și cum de exemplu poate o banală rugăciune să se opună banalității răului?

Sau, mai degrabă, pentru că mă știți grădinar cum se face că cea mai mică dintre semințe ar putea, cumva, să vindece distrugerile uriașe pe care specia noastră le-a provocat asupra Pământului? Răspunsul e simplu plantând mici semințe ce seamănă cu ghinda stejarului dar care sau un copac maiestuos și longeviv.

Cum poți tu sau să zicem, câțiva oameni care șoptesc rugăciuni, considerați probabil de modă veche, să fie suficient doar spunând câteva cuvinte ce întruchipează speranța pentru copiii lor, pentru trupurile lor, pentru ființa lor interioară sau pentru nevoile celorlalți?

Societatea din jur ne-a condiționat să ne dorim mereu ”mai mult-ul”.. Mai mult spectacol, mai multă noutate, mai multă fanfaronadă. Mereu ceva nou și îmbunătățit, mereu mai mare și mai bun decât noi înșine, mereu mai altfel decât cei mici și obișnuiți. Ne-a obligat să credem că ”vrem să facem parte dintr-o mișcare”, din agenda cuiva, dintr-o ”misiune”. Ne spune că ”noi vrem să alegem tabăra corectă”, că ”noi vrem să fim de partea cea bună și să lăsăm acea tabără anostă, obișnuită, să ne spună ce este cel mai important dintre toate. Tot timpul. În fiecare zi. Niciunul nu este imun la efectul de turmă.
Uneori nu ne schimbăm părerea pentru că ceilalți ne-au convins, ci pentru că nu avem chef să suportăm consecințele dezacordului. Alteori, nici nu ne dăm seama cât de mult ne influențează ceea ce cred ceilalți și asta pentru vrem să mergem laolaltă cu curentul. 


Suntem grăbiți șă înțelegem că în realitate, este întotdeauna mai ușor să spui „am executat ordine” decât să înfrunți adevărurile simple și înfricoșătoare din propria inimă. De fapt tocmai acele inimi sensibile reprezintă remedii pentru lumea noastră acoperită de asfalt, de prostie și de grabă.

Și totuși, eu cred că cele mai banale rugăciuni, cele murmurate, o simplă stare de devoțiune chiar și doar șoptită – constituie cea mai radicală formă de rezistență.

 
Eu cred că rugăciunea este unul dintre leacurile pe care fiecare știe că este de ajutor pentru a contracara lumea asta strâmbă. Rugăciunea nu e numai o obișnuință, nu e formă de curățenie morală, mie mi se pare că e un act individual de curaj și de rezistență. Și de speranță.

Am spus eu însămi și am fost martoră la zeci de ani de rugăciuni. Cuvinte frumoase spuse, auzite, strecurate în inimi care căutau teme din nevoile ce sunt lângă noi: copii, cămine armonioase, sentimentul de apartenență, prieteni, comunitate, siguranță, vindecare emoțională sau fizică, intimitate. Și pentru că sunt grădinar știu că fiecare dintre rugăciuni după ce e rostită devine o floare în grădina lumii, transplantată direct din inima mea, o floare care vindecă solurile noastre sărăcite și peisajele devastate din mințile noastre.

Nu putem doar să ne rugăm pentru dorințele propriilor noastre inimi până ce acestea nu ni se revelează. Nu putem să facem acest lucru, până ce nu știm că avem la îndemână posibilitatea de a-i încuraja și pe alții să facă asta.

A spune rugăciuni pare să fie cel mai banal mod de a fi prezent în realitate, fiind atent la tine însuți zi de zi, zi după zi, an după an! Împreună! Fiind împreună! Imaginați-vă că sunteți pelerini care își întind mâinile unii către alții și că străbat labirinturile inimii, încurajându-se reciproc. Fără veșminte special concepute, fără dorințe egoiste, fără misiuni impresionante, doar încurajându-se reciproc. Oameni obișnuiți. Solidari. Dedicați celorlalți. Până la urmă banali și șterși pentru o societate atât de exploziv de strălucitoare. Rugăciunea poate deveni cea mai îndrăzneață aventură a ta, spre cunoașterea interioară. Banalitatea rugăciunii vindecă banalitatea răului.

 

În imagine celebrul tablou al lui Paul Cezanne ”Bătrâna cu rozariu” iar povestea acestei femei și a tabloului sunt de reținut.

 Potrivit relatărilor scriitorului Joachim Gasquet, un prieten apropiat al pictorului, modelul din imagine este o călugăriță în vârstă de aproximativ 70 de ani care a fost salvată de pe străzi. Aceasta își pierduse credința, fugise dintr-o mănăstire și rătăcea fără adăpost. Cézanne a găsit-o și a luat-o în casa sa ca servitoare, oferindu-i un adăpost. Femeia este surprinsă strângând cu putere rozariu în mâini, cu o privire pierdută, dar introspectivă. Criticii de artă văd în acest gest o luptă interioară și o regăsire a speranței și a credinței, reflectând totodată și devotamentul religios al lui Cézanne din ultimii săi ani de viață. 

Cézanne era adesea nemulțumit de propriile lucrări și obișnuia să le abandoneze. În 1896, Joachim Gasquet a vizitat casa familiei Cézanne de lângă Aix-en-Provence și a găsit tabloul aruncat pe podeaua atelierului. Peste pânză picura apă dintr-o țeavă spartă. Urmele acelei avarii, sub formă de pete de apă sau abur, sunt încă vizibile în colțul din stânga jos al picturii.  Gasquet a ridicat tabloul și i-a cerut artistului permisiunea să îl păstreze, iar Cézanne i l-a dăruit.  După ce a trecut prin colecția lui Gasquet, tabloul a fost expus la celebra expoziție Armory Show din New York în 1913, unde a atras atenția publicului american, inclusiv a fostului președinte Theodore Roosevelt. Lucrarea a fost aproape de a fi cumpărată de colecționarul Henry Clay Frick, dar în cele din urmă a fost achiziționată de National Gallery din Londra în anul 1953, unde a devenit una dintre cele mai apreciate opere din perioada târzie a artistului. 


joi, 12 noiembrie 2026

Epigenetica dovedește că nu suntem doar creaturi fizice David Langness

 

Astăzi, când oamenii de știință examinează chestiunea vieții noastre interioare umane și de ce există aceasta, ei încearcă să rezolve o enigmă numită „Problema dificilă a conștiinței”.

Pe scurt, iată întrebarea: de ce avem o viață interioară?

De ce a considerat evoluția potrivit să ofere ființelor umane capacitatea de a reflecta, de a fi conștiente de sine, de a medita, de a visa și crea civilizații întregi, de a face poezie, sculpturi și simfonii, de a construi clădiri și societăți, de a reflecta asupra universului însuși? La urma urmei, niciun alt mamifer nu pare să aibă aceste abilități avansate - așa că de ce o avem noi? 

Am dezvoltat pur și simplu această capacitate de a  auto-reflecție și de a contempla viitorul și, dacă da, de ce nu o au/au avut-o alte creaturi? Are vreo altă ființă din lumea naturală aceste facultăți și, dacă nu, de unde provine conștiința noastră interioară și care este scopul ei?

Două tabere opuse au încercat să răspundă la aceste întrebări - filosofii materialiști și cei care cred că există ceva dincolo de fizic.

Tabăra materialistă, care uneori se numesc fizicaliști, crede că conștiința provine exclusiv din materie. Când creierul moare, se spune că moare și conștiința umană.

Cealaltă tabără crede că conștiința vine de undeva dincolo de zona pur fizică - dar credința lor nu este doar un spiritism new-age, „woo-woo”. În schimb, oamenii de știință care adoptă această poziție compară conștiința cu particulele subatomice - nevăzute și fără proprietăți fizice măsurabile, dar totuși demonstrabile și existente.

Interesant este că această importantă dezbatere filosofică despre problema dificilă a conștiinței a reînviat și a reapărut abia în ultimul sfert de secol - dar Învățăturile Baha’i au abordat-o acum o sută de ani:

Dacă acceptăm presupunerea că omul este doar o parte a naturii, ne confruntăm cu o afirmație ilogică, deoarece aceasta este echivalentă cu a afirma că o parte poate fi înzestrată cu calități care lipsesc în întreg. Căci omul care este o parte a naturii are percepție, inteligență, memorie, reflecție conștientă și susceptibilitate, în timp ce natura însăși este complet lipsită de acestea. Cum este posibil ca o parte să posede calități sau facultăți care lipsesc în întreg? Adevărul este că Dumnezeu i-a dat omului anumite ”puteri” care sunt considerate acum supranaturale (supranaturalul  a avut de multe ori parte de descoperiri științifice fără tăgadă care au arătat cât de simplu este dacă cunoști/recunoști niște legi naturale până în prezent încă nerevelate). 

”Cum poate fi atunci omul considerat captiv al naturii? Nu domină și nu controlează el natura din ce în ce mai mult în scopuri proprii? Nu este el însăși divinitatea naturii? Ar trebui să spunem că natura este oarbă, că natura nu este perceptivă, că natura este lipsită de voință și nu este vie, și apoi să-l relegăm pe om în slujba naturii și a limitelor ei? Cum putem răspunde la această întrebare? Cum vor demonstra și susține materialiștii și ateii scolastici o astfel de presupunere? De fapt, ei înșiși subordonează legile naturale propriei dorințe și scopuri. Dovada este completă că în om există o putere dincolo de limitele naturii, iar această putere este dăruită de Dumnezeu.” – Abdu’l-Baha, Promulgarea Păcii Universale, pp. 17-18.

 

 Abdu’l-Baha a spus: „Adevărul este că Dumnezeu i-a dat omului anumite puteri supranaturale... în om există o putere care depășește limitele naturii, iar acea putere este dăruirea lui Dumnezeu.”

Această afirmație - și da, este una foarte importantă - nu poate fi dovedită științific. Ea depășește cu mult limitele fizice ale metodei științifice. Dar putem aborda întrebarea științific, ceea ce înseamnă excluderea altor posibilități într-un mod rațional până când singurul răspuns posibil devine evident. Așadar, să începem prin a ne întreba, așa cum a făcut filosoful David Chalmers în ultimul sfert de secol, ce face ca ființele umane să fie conștiente?

Știința modernă a demonstrat în mod concludent, în ultimii două sute de ani sau cam așa ceva, că tot ce există în lumea naturală provine din rezultatul demonstrabil al unor procese naturale inteligibile, cum ar fi evoluția. În acest sens, majoritatea oamenilor de știință văd oamenii ca parte integrantă a sistemelor naturale ale lumii - pur și simplu una dintre roțile din vasta mașinărie a vieții Pământului. Poate că oamenii reprezintă cea mai avansată specie (deși acest lucru poate părea discutabil, având în vedere comportamentul nostru unii față de alții), dar totuși, în opinia majorității gândirii științifice actuale, suntem doar una dintre numeroasele manifestări ale naturii în sine.

Această viziune științifică a apărut în principal datorită muncii lui Charles Darwin și a unei mulțimi de alți biologi evoluționiști din secolul al XIX-lea. Teoria lui Darwin despre selecția naturală a încercat să demonstreze că formele de viață de ordin superior se transmută și evoluează din cele de ordin inferior - un fapt acceptat de aproape toată știința contemporană. Acum, oamenii de știință din secolul XXI, cu avantajul suplimentar al cercetării genetice, au propus o „Sinteză evolutivă extinsă” care modifică teoria darwinistă prin încorporarea de noi cunoștințe despre nenumăratele moduri în care ADN-ul influențează procesul de selecție naturală.

O descoperire recentă foarte importantă influențează puternic teoria Sintezei evolutive extinse - epigenetica, schimbările fenotipului ereditare cauzate de factori externi sau de mediu. 

 Un om de știință descrie genomul uman condus de ADN ca fiind „hardware-ul” nostru, iar epigenomul nostru - suma totală a tuturor compușilor chimici atașați ADN-ului nostru - ca fiind „software-ul” evolutiv. Acum știm că software-ul, afectat de forțe externe, poate provoca funcționarea defectuoasă a hardware-ului sau poate chiar o funcționare mai bună decât în ​​mod normal. De exemplu, poți moșteni tulburarea de stres posttraumatic legată de război a tatălui tău?

Da, poți. De unde știm toate acestea? Multe studii de cercetare au început să arate efectele puternice și încă puțin înțelese ale epigeneticii. Unul în special a studiat 20.000 de copii ai soldaților unioniști din Războiul Civil american și a descoperit că fiii soldaților care au devenit prizonieri de război în închisorile dure din Sud aveau, în medie, o probabilitate cu zece procente mai mare de a muri într-un an dat decât cei ai căror tați nu fuseseră capturați. Decesele premature ale fiilor au provenit în mare parte din cauza accidentului vascular cerebral și a cancerului - iar fiicele prizonierilor de război nu au fost afectate.Evident, avem mult mai multe de învățat în ceea ce privește influența traumelor și a greutăților asupra genomului nostru. 

Dar primele descoperiri au început să ne ajute să înțelegem ceva crucial: nu suntem doar rezultatul ADN-ului nostru moștenit, ci o simplă combinație de genomuri fizice atunci când spermatozoidul și ovulul creează o nouă ființă. Această viziune pur mecanicistă a început acum să se estompeze. Mulți alți factori, unii încă nedescoperiți sau chiar neexprimați ipotetic și mulți care depășesc purul stadiu material, contribuie la totalitatea noastră ca ființe umane individuale.

Deși puțini au recunoscut încă acest lucru, aceste descoperiri au demonstrat în mod concludent că noi, oamenii, avem mult mai mult decât ceea ce ar putea crea materia singură.

Așadar, știm acum, cu o certitudine științifică crescândă, că o parte din noi - nevăzutul, necunoscutul, misteriosul și misticul - se extinde mult dincolo de simpla biologie. Suntem mult mai mult decât suma părților noastre. Învățăturile Baha’i au o explicație extrem de sofisticată pentru toate acestea, care susține descoperirile științifice și aprofundează și spiritualul:

… omul este dual ca aspect: ca animal, el este supus naturii, dar în ființa sa spirituală sau conștientă, el transcende lumea existenței materiale. Puterile sale spirituale, fiind mai nobile și mai înalte, posedă virtuți despre care natura nu are intrinsec nicio dovadă; prin urmare, ele triumfă asupra condițiilor naturale. Aceste virtuți sau puteri ideale ale omului depășesc sau înconjoară natura, înțeleg legile și fenomenele naturale, pătrund în misterele necunoscutului și invizibilului și le aduc la iveală în tărâmul cunoscutului și vizibilului. Toate artele și științele existente au fost odată secrete ascunse ale naturii. Prin comanda și controlul său asupra naturii, omul le-a scos din planul invizibilului și le-a dezvăluit punându-le în planul vizibilității, în timp ce, conform exigențelor naturii, aceste secrete ar fi trebuit să rămână latent ascunse. Conform exigențelor naturii, electricitatea ar trebui să fie o putere ascunsă, misterioasă; dar intelectul pătrunzător al omului a descoperit-o, a scos-o din tărâmul misterului și a transformat-o într-un slujitor uman ascultător. În corpul său fizic și funcțiile sale, omul este captiv al naturii. De exemplu, el nu-și poate continua existența fără somn, o exigență a naturii; trebuie să se hrănească și să bea, lucruri pe care natura le cere și le necesită. Dar în ființa și inteligența sa spirituală, omul domină și controlează natura, conducătoarea ființei sale fizice. Cu toate acestea, sunt formulate opinii contrare și concepții materialiste care l-ar relega complet pe om la o supunere fizică față de legile naturii. Aceasta este echivalentă cu a spune că gradul comparativ depășește superlativul, că imperfectul include perfectul, că elevul îl depășește pe profesor - toate acestea fiind ilogice și imposibile. Când este clar manifest și evident că inteligența omului, facultatea sa constructivă, puterea sa de pătrundere și descoperire transcend natura, cum putem spune că este sclav și captiv al naturii? Aceasta ar indica faptul că omul este lipsit de darurile lui Dumnezeu, că retrogradează spre statutul animalului, că supra-inteligența sa ascuțită este lipsită de funcție și că se consideră un animal, fără distincție între propriul său regn și cel animal. – Abdu’l-Baha, Promulgarea păcii universale, pp. 80-81.

 

sursa.  https://bahaiteachings.org/epigenetics-proves-that-were-not-just-physical-creatures/

marți, 27 octombrie 2026

Sexismul printre rude și prieteni

 

Replicile sexiste cu care ne-am obișnuit dar pe care rudele noastre, vecinii, prietenii le adoră și le folosesc fără să înțeleagă că de fapt ele rănesc. Printre chicoteli și sarcasm, găsim în aceste fraze multe prejudecăți patriarhale impuse asupra femeilor:

”Cu așa caracter, nu mai găsești pe nimeni.” (Sau pe șleau, fii și tu mai comodă pentru alții.)

„Lasă că te măriți și tu.” Asta este după unii soluția universală la orice vârstă la orice problemă din viața unei femei/fete.

”Ești prea deșteaptă o să îi sperii pe bărbați.” (Asta ți se reproșează când aparent competența ta este cauza de incompatibilitate după cei din jur. O fac mai ales când intri în  competiție cu un bărbat și cred ei că îți ”strică” timpul oferit familiei)

”Cariera e importantă dar familia este pe primul loc.” ( Dacă o să observați cu atenție, asta este fraza pe care toată lumea o spune exclusiv femeilor.

”Bărbatul este capul familiei.” Încercări de a reveni la ”tradiții” depășite.

”Lasă-l, așa sunt bărbați.” (Acesta este una din frazele care normalizează abuzurile. De aici începe uneori totul.)

Nu te îmbrăca așa, vrei să fiu/fim/vorbiți prin sat/de vecini?/ … ( Controlul și presiunea socială îmbrăcată într-o formă de ”grijă” și ambalată tocmai de rudele nesigure.

”Vrei să rămâi fată bătrână?” (Presiunea socială ambalată în glume de familie)

”Nu mai fi așa băiețoasă!” Îndemnul subtil către femei să se conformeze stereotipurilor în fața societății.

 

https://www.instagram.com/p/Dd8WG7dCH6e/?img_index=11&stkn=bDhocGt1eTlqbzE%3D

chestii japoneze de bun simț

 

Unele  lucruri pot să te uimească dar poate reușești să le încerci. Iată 9 obiceiuri japoneze care par caraghioase. Dar funcționează. Și nu pentru că sunt magice. Pentru că îți reprogramează creierul.

1)      Vorbește cu corpul tău ca și cum te-ar auzi. Stomacul tău, pieptul tău,  ...Ele țin lucruri pe care mintea ta încă nu le-a procesat complet. Întreabă-ți stomacul de ce se simte atât de încă gol? De ce pieptul tău se simte închis ca într-o colivie: Poate suna ciudat. Se pare că studiile arată că funcționează.

2)      Mulțumește înainte să lași lucrurile în urmă. Vechiul job. Vechiul amor. Versiunea ta din trecut care a trecut prin toate astea. Să mulțumești înainte de a spune adio nu înseamnă slăbiciune. Este felul corpului tău de a închide o ușă în loc să o lași deschisă ani de zile.

3)      Scrie ce vrei pe o frunză de dafin. Apoi arde-o. Creierul tău iubește ritualurile. Nu contează dacă sunt spiritual. Contează ca tu să crezi în ele. Focul face intenția să pară reală Iar ce pare real poate active mintea ta subconștientă.

4)      Spală-te pe mâini după ce petreci cu cineva care îți consumă energia. Dacă pleci dintr-o conversație simțindu-te mai greu decât la început… Mergi și spălăte-te pe mâini. Apa rece dacă e posibil. Corpul tău percepe asta ca pe un semnal că este timpul să plece.

5)      Lasă un pahar cu apă lângă pat și pune-i creierului o întrebare. Subconștientul tău continua să lucreze în timp ce dormi. Dă-i ceva de rezolvat S-ar putea să te trezești cu răspunsul.

6)      Vorbește cu voce tare cu sinele tău din viitor. Așează-te și întreabă: De ce ai nevoie să face u azi? Creierul tău începe să ia decizii din acea perspectivă Și ar putea să nici nu observe  când se întâmplă.

7)      Cere-ți scuze de la sinele tău mai tânăr. Stai în fața oglinzii. Cu voce tare. Pentru că te-ai abandonat. Pentru că nu ai protejat versiunea din tine care avea cea mai mare nevoie de protecție. Pentru că ai crezut că ești prea mult. Rușinea pe care corpul tău încă o poartă are nevoie să fie văzută. Iar persoana care o poate vedea… ești tu.

8)      Mergi cu spatele timp de un minut după un moment dificil. Creierul tău încă crede că stresul se întâmplă. Schimbă felul în care te miști și schimbi povestea. Un singur minut este suficient pentru a rupe ciclul și pentru a  spune corpului tău că acum ești în siguranță.

9)      Șoptește-ți propriul nume înainte de a lua o decizie importantă. Creierul tău acordă mai multă atenție când își aude numele.  Întreabă-te: ”Ce ai alege?” te scoate de pe pilot automat și te duce înapoi la persoana care devii.

 

https://www.instagram.com/p/Dd9f57UAsbZ/?img_index=10&stkn=MTRhdzc3YWlsaWV6Zw%3D%3D

duminică, 25 octombrie 2026

Toamna lui 65+

Uneori când începi să fii atent la lume, la oameni, la emoții, înveți că a te retrage, a face un pas înapoi nu înseamnă a capitula sau a fugi speriat. Nu este nici un semn de teamă sau o formă mascată de ipocrizie. E doar o schimbare a modului în care percepi lumea și asta îți oferă o nouă și mai bogată perspectivă. Nici nu știu de unde vine prostia asta că a fi singur înseamnă cumva, a te izola.

Când înțelegi lucrurile, nu însemnă că ai căpătat o matură experiență și o înțelepciune permanentă și definitivă, e doar un simplu fapt că lumea te descoperă din altă perspectivă, începe să te ”vadă” așa cum ești și nu cum ai fost când te-au cunoscut ei. Și nu, asta nu presupune un anume fel de magie. Dacă observi, când se întâmplă asta, atenția autentică, grija pentru a eterniza un moment sau a ține la un om, capătă o altă greutate. Preocuparea ta față de un ”celălalt” trebuie să se simtă, să o percepem diferit. Alții deja o percep diferit la tine. E interesant că tu ”te retragi” dar rămâi fixat  în vizorul fiecăruia care nu te mai știe ca înainte. Este/ești, spun ei, un alt univers. O arăți prin cuvinte și prin felul cum asculți, prin simpla solidaritate într-o lume zdruncinată definitiv. Atât îți trebuie, un pic de grijă! Doar luare-aminte jur împrejur. Și atunci legăturile între oameni se reașează pe un făgaș normal. Doar că e un altul decât cel de ieri. Uneori a dobândi înseamnă a da un pas înapoi, precum azi, ceasul întors cu o oră în minus. La fel ca un corăbier ce așteaptă ca vântul să-și schimbe direcția. El trebuie să se umple de răbdare. Și încredere în vântul cel bun, în direcția cea bună. Iar tu,  e bine ca uneori doar să închizi ochii și să taci. Poate nu lumea este în permanentă schimbare. Poate ea e  încremenită într-un schelet prea strâmt. Doar tu cu neliniștile tale interioare nu te-ai osificat. Sau poate e exact invers. 

A te opri o perioadă nu înseamnă a capitula iar tăcerea ta nicidecum nu înseamnă că nu ai nimic de spus. Ci doar că spunând nu ai fost ascultat. La tine,  sunt semne că ai ajuns să te asculți pe tine însuți, să te desprinzi de probleme altora care ți s-au agățat și le cari. Trebuie doar să le dezlegi și să le lați în urmă. Nu acuzator căci azi ai înțeles că ancora nu înseamnă să cari un lest. 

 

. 


 

 


S-a copt rugina peste frunze (II)


Îmi ştiu toate anotimpurile,
Le-am trecut, în catastifele gândului ...
...cu admiraţie, pentru anotimpul exuberanţei
şi cu ... teamă pentru norii greu trecătorii ai anotimpului tăcerii...
... apoi cu câte un sentiment total nou, pentru celelalte o mie de anotimpuri dintre noi, eu cu voi, eu fără voi ...
Uneori,
am certitudinea că ştiu tot ceea ceea ce nu ştiam ieri despre mine,
totul din mine însumi 
și asta devine o mirare fără de sfârșit.
 
Dar văd şcrâşnetul de dinţii, al mintii mele încordate,
fricile le presimt și le înmulțesc
visarea, o suflu ca pe un balon rătăcit de săpun
călăritul pe atât de departele Pegas, rătăcit printre neuronii mei stresați,
ţinta răsuflării când pulsul îmi e grăbit,
or ... ruga,
ruga unui gând în clocot
cu mirosul lui de scorţişoară...
 
Şi mai ales, îmi ştiu făgaşele săpate de zbucium,
miile de întrebări  
pe drumul iertării de mine însumi. 
Mintea mea în genunchi, e un semn binelui și al bunului,
Oh, cu cât alean
Am construit anotimpul acesta,
tărâmul acela,
orizontul viitor,
gândul însămânțat sub plapuma de iarnă a indiferenței,
toate-s un paravan vizibil care mă desparte de lume
unde,
turiştii încă,
mai vizitează
grohotişuri cu amprenta genunchilor mei
plină de rouă....
.... ba nu, plină de lacrimi! ....peste care de azi,
poposesc
una câte una,
frunze ruginii...
 
În ţara iubirii de lumea asta mare,
lacrimile şi zâmbetul’s deopotrivă de multe
Doar că zâmbetele, fiind parfumuri ale dragostei
Plecă mai repede spre cer.....
 
. 

joi, 22 octombrie 2026

Puterea supersensibilității

” Ne-au învățat să ne temem de fisuri, să ne ascundem crăpăturile, să lustruim fiecare suprafață a existenței noastre, astfel încât să pară intactă, frumoasă, lucioasă, atrăgătoare. 

Dar eu știu că adevărata putere nu este în a fi  perfect. Este exact în fractura care nu se prăbușește cu totul, în marginea care rezistă, în sufletul care tremură, dar nu se stinge. Există o putere misterioasă în fragilitate: cea care nu se arată să cucerească, ci să rămână. Suntem din sticla suflata: transparenta, delicata, dar capabila sa refracta lumina ca nimic altceva. Fragilitatea nu este un defect: este un mod de existență care necesită atenție, care necesită prezență. Cei care sunt fragili știu să asculte scârțâiturile înainte ca acestea să devină prăbușiri. Știe să măsoare greutatea cuvintelor, să simtă valul înainte ca acesta să se spargă. Într-o lume care aplaudă zgomotul și idolatrizează invulnerabilitatea, fragilitatea puternică este cea revoluționară. Nu este vorba de a ceda, ci de a-ți îmbrățișa limitele ca parte integrantă a formei tale. Este opusul aroganței, este smerenia trupului și a inimii care își cunosc dimensiunea și, tocmai din acest motiv, se pot extinde. Nu este vorba despre romantizarea durerii, ci despre recunoașterea faptului că în unele zile este deja eroic să respiri. Este o alegere precisă să nu se întărească, să nu se transforme în piatră pentru a nu simți. 

Suntem din sticla suflata: transparenta, delicata, dar capabila sa refracta lumina ca nimic altceva. Fragilitatea nu este un defect: este un mod de existență care necesită atenție, care necesită prezență. Cei care sunt fragili știu să asculte scâșnetul înainte ca acestea să devină prăbușiri. Știe să măsoare greutatea cuvintelor, să simtă valul înainte ca acesta să se spargă. ”

(Luca Pani - „Puterea fragilității”)

 

 Luca Pani Profesor de psihiatrie clinică la Universitatea din Miami și profesor titular de farmacologie la Universitatea din Modena și Reggio Emilia

Luca Pani, doctor în medicină, cu dublă cetățenie italiană și americană, este profesor de psihiatrie clinică la Universitatea din Miami, SUA, și profesor de farmacologie la Universitatea din Modena și Reggio Emilia, Italia. Mandatul său distins include funcția de director general al Agenției Italiene pentru Medicamente (AIFA) din 2011 până în 2016 și un rol cheie în cadrul Comitetului pentru Medicamente de Uz Uman (CHMP) și al Grupului de lucru pentru consultanță științifică (SAWP) din cadrul Agenției Europene pentru Medicamente (EMA). Prof. Pani a jucat un rol esențial în negocierea rambursării Strimvelis®, prima terapie genică la nivel global, și a fost un pionier în dezvoltarea unor Acorduri avansate de gestionare a intrării, integrate cu registre validate de reglementare, pentru o analiză amănunțită a datelor din viața reală.