Azi, m-am gândit la primăvară din cu totul alt punct de vedere. E săptămâna când fără să vreau retrăiesc ultimele zile ale tatălui meu, aici, pe Pământ. Se fac 11 ani și știu că au trecut tare repede. Și acest lucru, a fost duplicat și de vestea că unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut eu, a plecat brusc dintre noi. Am lucrat împreună, apoi viața ne-a adus laolaltă în Timișoara, am fost pe rând martoră la căsătoria lui, apoi uneori dădaca lui Riaz, bebelușul lor. Apoi pentru că viața ne-a purtat departe și pe căi întortocheate, întâlnirile noastre erau de cele mai multe ori pe colț de masă la McDonald's-ul din Gara de Nord, între două trenuri. Apoi, am continuat cu mesaje pe tot felul de canale media. Vorbeam așa mai ”bătrânește”, despre sănătate, familiile noastre, cei din jur, despre ce mai gândim cât de des o facem, ce mai vrem să schimbăm, ce nu mai putem să schimbăm. Râdeam și concomitent îngemănam câte o lacrimă. Sau ne ceream și dădeam sfaturi. Ultimul mesaj comun a fost săptămâna trecută. Era ”ziua inginerului” și mi-a trimis o anecdotă haioasă. Apoi, după toate fitiriselile obișnuite, mi-a urat ”Să ai o primăvară frumoasă!” Așa se încheie povestea noastră de o viață. Dimineață, am recitit mesajul cu un puternic sentiment de nostalgie și cel al despărțirii iminente.
Privind acum anotimpul de afară, adică ”timpul” care ne-a (mi-a) luat un om de cca. 50 de ani, cred că primăvara nu-i atât de nevinovată precum pare. Mă știți, tot bat câmpii și spun te miri unde că primăvara este despre întoarcerea luminii. Desigur. Este despre triumful naiv și plin de sevă al verdelui care acoperă pământul. Desigur. Dar în același timp primăvara are ceva visceral în ea. E vorba de curajul cu care înaintezi, știind că drumul ne este deja trasat de la naștere către o dizolvare materială. Săptămâna aceasta, specială dar tristă, îmi spun, este despre curajul cu care natura știe să modeleze ceva atât de scurt ca durată. cum este înflorirea.
Primăvara e mai ”șireată” dacă pot spune așa, pentru că prin înflorire, ea ne vorbește de o moarte ascunsă, ne vorbește despre moartea ca o condiție necesară renașterii. Și ne învăluie cu ”ceva” care prin frumusețe și parfum îl credem cea mai frumoasă manifestare a vieții.
Discutând despre șocul lăsat de plecarea lui Mihai (Stancu) din viața noastră, observ că în jur, prietenii încep discursuri obișnuite despre ”viața de după moarte”. Discuții alinătoare. Gândurile ne devin pioase, apar idei mistice, ne intersectăm cu misterele ancestrale. Dar această întrebare aparent fără răspuns, îmi spun, ar trebui să se schimbe. Exact cum un puiet, își schimbă direcția și creșterea coroanei nu după lumina de care i-o dă atmosfera în care trăiește, ci după volumul pe care-l are rădăcina proprie. Propriul bagaj are o influență mai mare. E bine să fim atenți la acest lucru. Întrebările de genul ”există viață după moarte?” aparțin fricii de timpul linear și nevoii noastre de continuitate. Ah cât am dezbătut aceste dileme împreună cu dragul meu prieten, Mihai.
