... dacă vrem să o ascultăm

 

Moartea, dacă vrem să o ascultăm, 

este un semnal că acum este momentul.

Acum este momentul să ridicăm telefonul și să-i sunăm pe cei pe care îi iubim.

Moartea ne învață bucuria momentului.

Sunt semne că nu avem eternitatea disponibilă.

Semne că nimic nu este permanent.

Ne învață să lăsăm lucrurile să curgă și că nu există nimic de care să ne agățăm.

Și ne spune să renunțăm la așteptări și să lăsăm ziua de mâine să-și spună povestea, pentru că nimeni nu știe sigur dacă vine acasă în seara asta.

Pentru mine, aceasta este o provocare colosală.

Moartea ne spune: "trăiește acum".

 

Leo Buscaglia

Cușca cu ușile deschise

 

Am fost recent, într-un salon de spital cu  oameni legați. Legați de mâini și de picioare. Legați să nu-și facă rău. Priviri goale și tulburi, capete rotindu-se speriate, miros de om gol, golit, transpirat. Susuratul umplerii pungilor de urină devine  liniștitor, funcțional căci anunțau că acele corpuri sunt vii. Vaietele te înconjurau, sunete sacadate cu voci răgușite de somnolență grea, horcăită. Somn ostenit cu dureri și nesiguranță. La ferestra închis ermetic, o stăncuță domesticită. Dedată la pâinea de spital, fără sare, ea se uită curioasă.

Și-n toate acestea, repetat iar și iar, un zâmbet rușinat, dulce-amar: ”Stai(ți) liniștită totul e bine. (Bolnavul) este în sistem”. Am picat cu acest cuvânt, într-o prăpastie fără fund. Sistemul nu are nevoie de uman, nu are nevoie de suflete ci de executanți. Curați, se pune accentul pe asta, previzibili, sterili de microbi și de emoții, obedienți și care îți oferă  botoșei din plastic. Albaștrii. Nr 50. Ăștia sunt indivizii siguri. 

Suntem în sistem când nu mai facem alegeri. Suntem în sistem când suntem domesticiți. Uneori, și noi, legați de mâini și de picioare, cu fire invizibile. Suntem în sistem atunci când te încadrezi fără murmur în limitele acceptabilului. în interior, ei da, ai voie la mici variațiuni! Se slăbesc un pic firele ca marionetele să pară dintr-odată vii. 

Aleg să-ți spun din nou ceva ce-am spus mereu și nu ai ascultat niciodată. Ți s-a vorbit de suflet ca de ceva eteric, imaterial, încorporat dar culmea, atât de distant față de tine, cel real. Ca un cavou, proaspăt împodobit cu panseluțe, doar vine Paștele. Un loc de neatins, transformat în ceva vesel, ceva decorativ. Sufletul, ce cuvânt des folosit. Presărat în vorbirea curentă, în cărți, în cântece, în întâlnirile romantice și la înmormântări. 

Aleg să-ți spun din nou: sufletul nu e un cadou oarecare, e un dat și e o consecință. Pentru că el e inutil, dacă nu alegi. De fiecare dată când faci o alegere, el (îți) apare. E ca o renaștere, primăvara. De fiecare dată când îți pui întrebări începe să licărească.  Precum butonul semaforului. Dacă nu apeși, nu pornește. Nu pornește, e periculos să înaintezi. Oricând te apuci să tai, să adaugi, să rezumi, să pierzi, să dobândești, să ocolești, să înfrunți, ori când schimbi traiectoria, de fiecare dată când decizi sau iei hotărâri, el e acolo. Te alegi cu o rană, cu o pierdere, el, e acolo odată cu miracolul unei renașteri. Și în acest fel, la orice nouă apariție a sufletului se întâmplă să începi să te definești și mai ales să prinzi contur. Se aprinde ceva. Ai simțit asta vreodată? Locul lui nu e în urmă, nu e înainte, nu e în sus sau în jos. Nu e niciodată în această supă călâie  pe care ne-o numim pompos ”viață normală”. E în interior. Un interior adânc. Ca un fel de senzor de mișcare: în orice moment când ieșim din sistem sau facem o gest cât de mic, selectând mișcarea în locul confortabilului, sufletul devine una cu ceea ce optezi.

Prefer să-ți spun din nou, sufletul nu se naște din curaj, merit, sau din bunăstare. Nici din fericirea perpetuă, nu se naște el. Ci din frică. Frica de a alege, frica de a schimba traiectoria. Frica de eșec. Frica și depășirea ei cu un dram de curiozitate. Să nu numim asta curaj. Și mai ale să nu confunzi niciodată prima înaintare cu creșterile. Știu, cei care nu au trecut prin așa ceva, și se tem s-o facă, au un cuvânt tare dulce pentru revers, pentru imobilitate. Îl numesc chibzuință, prudență.  

Ascult-mă! Sufletul, este ceea ce rămâne după trierea opțiunilor. Iar tu, exiști doar în forma pe care ai luat-o, alegând. Clipocește și se schimbă sclipind când îți pui întrebări. Asta te face real. Asta îți arată și că nu mai e cale de întoarcere. Nu pentru că ceva, sau cineva, nu te lasă îndărăt ci pentru că, în cotloanele inimii, acel loc vechi de unde ai plecat, nu mai există. A dispărut. Iar sufletul tău se configurează și ia o ultima formă pe care ai adoptat-o, alegând din nou. 

O să-ți spun și un secret. Ști că îl poți împărtășii oricând doar că oamenii nu sunt interesați să asculte așa ceva: Nu există uși la cușca ta confortabilă, ea  poate fi părăsită oricând.

.

Meta cogniția - cea mai tare formă de inteligență

 

Gândind despre gândire

Jason a primit o sarcină de proiect la disciplina ştiinţe, dar se pare că nu are nicio idee despre cum să înceapă. Stă şi se uită un timp pe fereastră, apoi ridică mâna şi spune „Eu nu înţeleg”.

    „Ei bine”, spune profesoara, „haide să ne gândim la ce ai putea face ca să începi”.
    „Aş putea face o listă cu ceea ce trebuie să fac.”
    „Ce altceva ai mai putea face?”
    „Aş putea să mă gândesc la ce am făcut în ultimul proiect.”
    „O idee bună.”
    „Ultima dată am mers la bibliotecă şi am căuat pe calculator. Am pierdut o grămadă de timp şi nu am găsit nimic.”
    „Cum ai putea să faci altfel de data asta?”
    „Poate aş putea s-o rog pe Holly să mă ajute cu cuvintele de căutare. Se pricepe foarte bine la asta.”
    “„Pare că ăsta ar fi începutul unui plan bun.”

Jason este inteligent şi interesat de ştiinţe, dar nu deţine abilităţile necesare pentru a realiza proiecte complexe. În dialogul cu el, profesoara îl ajută să gândească metacognitiv astfel încât să devină conştient de procesele proprii de gândire, să planifice strategii pentru a realiza proiectul şi să monitorizeze succesul acestor strategii.

Metacogniţia, sau „gândirea la gândire” se referă la procesele mentale care controlează şi reglementează modul în care gândim. Metacogniţia este deosebit de importantă pentru învăţarea prin proiecte deoarece elevii trebuie să ia decizii cu privire la strategiile pe care le vor utiliza şi cum le vor utiliza. Studiul lui Marzano’s (1998), care a avut ca obiect 4000 de intervenţii diferite de instruire, a arătat că cei care au reuşit cel mai bine să amelioreze procesul de învăţare, au fost aceia care s-au concentrat pe ceea ce gândesc elevii despre procesele lor de gândire şi pe cum se simt ei atunci când învaţă.

Componentele metacogniţiei

Componenta de bază a metacogniţiei este conştientizarea proceselor gândirii. Această conştientizare include atât modalităţile prin care elevii abordează de obicei o sarcină, cât şi modalităţi alternative prin care ar putea să o abordeze. Cei care ştiu cum să înveţe sunt conştienţi de modul în care gândesc şi pot face alegeri inteligente în ceea ce priveşte strategiile pe care le vor utiliza.

Componenta de planificare a metacogniţiei răspunde de „identificarea sau activarea capacităţilor, tacticilor şi proceselor specifice, care vor fi utilizate pentru atingerea scopului” (Marzano, 1998, p. 60). La acest nivel, un elev are un dialog interior referitor la ceea ce ar putea face şi ceea ce ar fi cel mai eficient în condiţiile date. Dacă sarcina este una simplă, se poate ca persoana în cauză să nici nu fie conştientă de alegerile pe care le face. În cazul unei sarcini complexe, totuşi, procesul metacognitiv este mai explicit, elevul gândindu-se la diferite opţiuni.

Ultima componentă a metacogniţiei este monitorizarea. Această funcţie verifică eficienţa unui plan şi a strategiilor folosite. De exemplu, un elev de liceu, la ora de biologie, a decis să facă o hartă pe computer pentru a repeta un capitol pentru test. După câteva minute, elevul îşi dă seama că îi ia mai mult timp gândindu-se la soft decât să se gândească la conţinut şi decide să facă harta pe hârtie. Un elev de clasa a V-a, care compilează date despre temperatură şi umiditate, începe să adune şiruri lungi de numere şi îşi dă seama că lucrul acesta ar putea fi făcut mult mai repede şi cu şanse mai mari de exactitate dacă foloseşte un program de foi de calcul. Monitorizarea continuă a proceselor gândirii şi efectuarea modificărilor necesare reprezintă o componentă critică a metacogniţiei.

Cum să îi înveţi pe elevi să se gândească la propria gândire

Capacităţile metacognitive ale elevilor se formează şi se dezvoltă într-un mediu în care procesele reale de gândire reprezintă o parte importantă a instruirii şi a conversaţiei curente la clasă. Pentru a crea acest mediu, profesorii şi elevii trebuie să-şi dezvolte un limbaj al gândirii pe care să îl utilizeze cu toţii în mod consecvent. Atunci când profesorii folosesc frecvent termeni precum „strategie,” „proces” şi „metacogniţie”, ei comunică importanţa acestor termeni elevilor şi subliniază procesele care sunt importante pentru învăţarea eficientă.

Tishman, Jay şi Perkins (1992) sugerează ca profesorii să afişeze postere în clasă pentru a le reaminti elevilor să gândească la propria gândire. Întrebări precum „Este aceasta cea mai bună strategie pentru sarcina asta?” sau „Funcţionează planul tău aşa cum ar trebui?” îi ajută pe elevi să-şi amintească să fie metacognitivi.

Să le acorzi elevilor timp şi instrumente pentru a-i ajuta să-şi dezvolte capacităţile metacognitive atunci când învaţă este unul dintre cele mai eficiente moduri de a-i ajuta să-şi îmbunătăţească rezultatele şcolare (1998). Jurnalele îi pot ajuta pe elevi să identifice strategiile pe care le-au folosit sau ar putea să le folosească şi să le evalueze apoi eficienţa. Construirea unui cadru prin indicii şi întrebări de orientare, cum ar fi „Ce ai putea să faci în continuare?” sau „Cum funcţionează strategiile pe care le-ai ales?”, le poate oferi elevilor structura care îi determină sa gândească metacognitiv. Mulţi elevi, mai ales cei cu cerinţe speciale, pot beneficia de pe urma unei instruiri explicite, repetate, referitoare la strategiile metacognitive. De exemplu, un profesor poate începe prin a gândi cu voce tare pentru a articula procesele metacognitive:

    Ok. Ce-o să fac în continuare în acest proiect? Trebuie să pun toate informaţiile pe care le-am strâns într-un raport. Aş putea să iau fiecare informaţie şi să o scriu pe un cartonaş şi apoi să le organizez într-un şir, dar mi-ar lua prea mult timp să fac cartonaşele. Aş putea să mă uit pe notiţe şi să denumesc o categorie pentru fiecare notă, apoi să tai toate notele pe care nu le voi folosi. O să văd cum merge aşa.

Deşi menţionarea propriu-zisă a proceselor cognitive face parte din modelarea proceselor metacognitive, e important să se modeleze procesele de gândire astfel încât să se influenţeze capacităţile proprii ale elevilor. Modelarea strategiilor de învăţare, cum ar fi metode de înţelegere a textelor (de ex., prin punerea de întrebări) sau rezolvarea unor probleme legate de cuvinte (de ex., identificarea variabilelor), este o metodă eficientă de a le preda elevilor strategiile de învăţare, dar, spre deosebire de conştientizare, planificare şi monitorizare, modelarea nu va avea un efect asupra metacogniţiei elevilor.

Alte surse pentru instruirea metacognitivă, în special pentru elevii mai mari, pot fi biografiile, jurnalele, scrisorile şi alte scrieri cu caracter personal aparţinând unor experţi din domeniul pe care elevii îl studiază. Expunerea la strategiile de rezolvare a problemelor folosite de mari gânditori poate constitui o sursă de informare şi de inspiraţie pentru elevi.

După modelarea metacogniţiei, următorul pas este să le oferi elevilor posibilitatea de a exersa utilizarea capacităţilor metacognitive, cu sprijin din partea profesorului. Elevii pot gândi ei înşişi cu voce tare, în perechi sau în grupuri mici. Să asculte cum colegii lor abordează probleme complexe îi poate ajuta pe elevi să-şi extindă repertoriul de posibile strategii.

În sfârşit, utilizarea unor întrebări de orientare, precum „Ce ar trebui să facem mai întâi?”, „Ce altceva ai mai putea să încerci?” şi „Cum merge strategia ta?”, le aminteşte elevilor să se gândească la propria gândire în timp ce lucrează.

Întrebări pentru a promova metacogniţia

Conştientizarea

    * Cum abordez sarcina asta?
    * Ce fac atunci când lucrez la proiect?
    * Ce fac atunci când nu înţeleg ce citesc?
    * Când întâlnesc o problemă, ce fac?
    * La ce mă gândesc atunci când citesc?

Planificarea

    * Ce fel de sarcină e aceasta?
    * Care e scopul meu?
    * De ce informaţii am nevoie?
    * Ce probleme pot apărea în timp ce lucrez şi cum le fac faţă?
    * Ce strategii mă vor ajuta?
    * Ce resurse am?
    * Cât va dura sarcina?
    * Care sunt sarcinile mai mici din cadrul proiectului mare?
    * Ce trebuie să fac într-o anumită ordine şi ce pot face oricând?
    * Cu ce persoane şi cu ce evenimente trebuie să mă coordonez?
    * Cine mă poate ajuta?
    * Ce vreau să învăţ din acest proiect?

Monitorizarea

    * Funcţionează ceea ce fac?
    * Ce nu înţeleg în legătură cu sarcina?
    * Cum aş putea face asta altfel?
    * Trebuie să o iau de la capăt?
    * Pot schimba puţin felul în care lucrez ca să fie mai eficient?
    * Ce anume pot controla din mediul de lucru?
    * Cum pot să răspund provocărilor neaşteptate?
    * Ce învăţ?
    * Ce pot să fac să învăţ mai mult şi mai bine?
    * E cea mai bună cale de a face asta?

 

sursa articol  https://iteach.ro/pagina/1116/

Co-reglementarea

 Zilele acestea am învățat mult. Conjunctura a făcut asta. Dacă stai în afara rețelelor sociale pentru o perioadă, descoperi un timp, pe care în prima clipă chiar nu ști  unde să-l redirecționezi. Eu mi-am spus că dacă închid un drum, atunci musai să am deja un plan pregătit dinainte pentru a trece imediat pe altă cărare. Benefică. Nici nu știți câte acumulări pierdem din cauza timpului risipit aiurea.

*** 

Ați observat că atunci când ne aflăm în haos, durere, momente de panică, când avem de luat decizii cu adevărat despre lucruri vitale, adică atunci când viața ne ia pe ”nepregătite”, majoritatea oamenilor oferă soluții? Și ei doresc cu sinceritate, ca acestea să devină deciziile tale, să fie implementate imediat, fără schimbări, fără adaosuri sau întrebări. Fără să fim specialiști, ci doar părerologi, ne exprimăm tot felul de supoziții bazate pe o singură informație și asta de multe ori subiectivă și emitem nu sfaturi ci niște ipoteze, uneori bune dar la care oricine se gândește și uneori gânduri tare alături cu drumul. E un mod normal de acțiune al celor care doresc să își reducă propriul disconfort la auzul unei vești neplăcute, rele, grave, greu de suportat... 

Te umplu de vorbe meșteșugite, de cuvinte ”potrivite”, îți dau sfaturi nesolicitate, îți indică un volum de informații peste măsură de digerat. Avalanșa acesta ajută grăbirea ”vindecării lor” sau armonizarea lor cu mediul înconjurător; O formă pe care nu o pot procesa în alt fel. E o acțiune normală de transformare/ adaptare, e uman și cumva de aici pornește și interconectarea prin procesul numit empatie. Apoi după ce te umplu, oh, îți cer rapoarte, așteaptă detalii pe care trebuie să le învârți pe toate părțile cu ei ca să îți înmulțească și mai mult sfaturile. 

Există două expresii în familia mea: ”ei își dau cu presupusul” și tu nu ai voie să ”crâcnești”.  Din punctul tău de vedere e o energie pierdută, lipsită de sens, care îți mănâncă din timp, care îți suge vitalitate și mai ales te lasă fără vlagă. 

Eu simt că grija adevărată nu are nevoie de zgomot. Compasiunea, da, ea se poate  învăța. Doar că sistemul nostru nervos nu învață din manuale sau din  presupuneri ci strict din mecanisme faptice. Iar atunci când le aplici, deciziile bune sau cât mai bune pe moment se iau din întreaga ta pregătire pentru viață, nu citând sau citind dintr-un manual. Și mai cred că lucrurile bune se  învață prin contaminare. E un proces numit co-reglementare.

Când, în timp de criză, cineva în jur rămâne calm și prezent, în timp ce tu ești în haos, și orbecăiești după o decizie imediată,  se trimit semnale biologice de siguranță de la unul la celălalt pe care niciun discurs/sfat/prognoză  nu le poate reproduce. Sunt cuvinte sau gesturi de susținere care nu sunt ”colacul de salvare” ci pur și simplu îi împrumută celuilalt stabilitatea până când sistemul nervos al celui căzut se va putea adapta sau menține stabil, în parametrii. Co-reglementare! Rețineți. E nevoie de colectiv și comunitate. E nevoie de tribul tău. Aceste oaze de stabilitate (”calm și prezent”) devin arhitectura invizibilă a puterii noastre. Tăria noastră.

 

Vedeți, acest  ansamblu de acțiuni, odată învățat nu este uitat, poate e chiar inclus ca ceva nou, în ADN-ul nostru pentru că e ceva demn de transmis  mai departe. Corpul tău își spune: ”am mai  învățat că se poate rămâne întreg chiar și în ochiul furtunii”. Iar atunci când fără nici un semnal de avertisment, te apropii din nou de prăbușire ști că există undeva un : "Nu voi uita niciodată că cineva mi-a aprins o lampă când eram pierdut și eram în întuneric. Acesta se poate întâmpla din nou!" 

 

Co-reglementarea înseamnă o relație de comunitate, adică ”nu vii tu să (mă)repari, ci rămâi lângă mine, până când, împreună, vom putea vedea din nou drumul înainte!"

 

.  

Intuiția

 

Intuiția este o formă de cunoaștere care nu trece întotdeauna prin limbajul logicii.

Este o sinteză tăcută de experiențe, amintiri, percepții subtile pe care corpul și mintea le-au adunat de-a lungul timpului.

 

Raționalitatea necesită adesea dovezi, calcule, confirmare; totuși există momente când adevărul iese în primul rând ca o senzație clară, aproape fizică.

 

Nu este iraționalitate: este o altă formă de inteligență.

O minte prea plină de temeri, convingeri sau prejudecăți poate deveni oarbă, chiar și atunci când crede că poate vedea clar.

 

Intuiția pe de altă parte nu trebuie să dovedească: recunoaște.

Poate că a învăța să asculți înseamnă doar asta: a avea încredere în acea voce liniștită care nu țipă, ci ne îndreaptă cu acuratețe în direcția în care suntem cei mai autentici.

 

(Fabio Privitera - din "Asonanțe")

Dinamica curajului de a renaște în fiecare zi

 

Cine știe, poate că acesta este unul din secretele umanului: ca în labirintul relațiilor dintre noi oamenii, să nu evităm pădurile întunecate ale vieții. Dacă le străbatem, necunoscutul se  transformă într-un loc de descoperire. Un loc de înaintare. Un loc unde drumul se numește determinare. Așa învățăm. Nu faptele eroice sunt cele care ne salvează ci conservarea sufletului, câte un pic, în fiecare zi.

 

În copilărie, atunci când suntem hrăniți cu basme și cărți frumos colorate, ne încorporăm mereu finaluri fericite. Reținem din poveste că fiecare rană are un sens anume, că fiecare obstacol, mai mult sau mai puțin romantizat aduce dureri iar pierderile acumulate, care par de netrecut, sunt înfrânte. Așa ne construim o matrice protectoare. 

 

Trec anii și descoperim o forță despre care nici nu știam că există și că o avem.  Probabil, ne este încorporată la ”fabricație”; trebuie doar să o activăm. Cred că este cel mai discret miracol care ne duce spre maturizare. Ce frumos ar fi dacă l-am descoperi mai repede. Viața nu este  formată din scăderi. Ea nu ne este trasată ca de la început să mergem spre o  dizolvare finală, cedând în fiecare zi câte ceva, ci despre a-ți accepta mereu limitele ca parte integrantă a ființei tale. Dacă am ști mai repede ne-ar fi mai ușor să trecem peste obstacole. Dar nu primim îndeajuns de multe lecții în acest sens. Cei din jur  nu ne pregătesc pentru socoteli care să includă durabilitatea și progresul. Dar dacă o facem chiar și instinctual, dacă continuăm, chiar infinitezimal, ceea ce urmează este un firesc: ”- Haide! Încă puțin și azi!”. 

 

Nimeni nu ne pregătește pentru această economie de efort minim dar infinit: încă un milimetru în fiecare zi. Încă un ”ceva”, la fiecare mișcare. Nu. Nu gesturile pline de bravură ne fac să avansăm ci grija ca sufletul să ne rămână intact. La fiecare pas.

 

Totuși, în mijlocul acestei aritmetici a rezistenței, se întâmplă cel mai discret miracol. Chiar continuăm să mergem. Știm și cum. Ne împiedicăm, cădem în genunchi, ne doare  apoi ne ridicăm și mai străbatem o parte din drum. Acesta e natura umană în plenitudinea ei.

 

Adevărată forță a umanului nu stă neapărat în perfecțiune, nu promite dreptate, nu garantează corectitudinea, nu oferă răspunsuri existențiale, nu ne face mai egali cu alții, nu îți dă bunăstare, nu te umple de virtuți imposibil de captat, într-un cuvânt, nu te pune pe piedestal. Adevărata tărie e capacitatea noastră care ne sugerează că fie și un milimetru, aceasta este înaintare. Fie și gândul unui milimetru în plus, aceasta este înaintare! Ca interval, pare puțin dar ca înțelegere, ca trăire, ca parte a viu-lui este o diferență de departe favorabilă nouă și care ar răspunde la eterna întrebare: ”a fi sau a nu fi?” adică ”a exista sau a dispărea?”. Noi răspundem pas după pas.

 

Drumul e obositor, nu mereu corect, nu mereu drept, nesupus, încercând să ne sperie. Înaintarea se face cu greutate, cu nerăbdare dar adevăratul tur de forță nu stă în obținerea perfecțiunii, stă în învingerea propriei inerții. O facem fără reflectoare puse pe întreaga noastră viață. Fără aplauze pentru reușite, fără nici o faptă vitejească de remarcat ci doar întreținerea, pas cu pas, a acelei energii de la care pornesc marile renașteri: micul și credinciosul „din nou!”.  Acesta este curajul nostru zilnic. Acesta este miracolul tăcut în care oamenii dintotdeauna țin împreună lumea noastră. 

 

. 

Infantilizarea și simțul umorului

 

Știți ce glume își spun între ei, copiii? Eu mă mir de cuvintele pline de cruzime spuse între ei ca glume.

 

Știți dacă emisiunile umoristice pe care le privesc la Tv sau pe internet sunt pentru vârsta lor? Sau dacă se uită/imită prea des reclamele pline de umor? Ați închis sau folosiți ”controlul parental” pentru aparatura pe care ei o au?

 

Folosirea umorului, a glumelor sau poveștilor amuzante pot să-i capteze/implice pe copii, și să transmită mai ușor mesajul dorit și să păstreze în același timp și o atmosferă relaxată.

 

Știm deja că râsul e activitatea care se dezvoltă la bebeluși cam pe la 4 luni. Nu e interesant? Reacția la umor, apare cu mult timp înainte de a ni se dezvolta simțul umorului. Și uneori înaintea vorbirii. Până la urmă nu trebuie să înțelegem umorul ca să începem să râdem.

 

Un exemplu foarte interesant este verificat prin teste științifice. Acesta spune că în traumă sau doliu e normal și potrivit să avem frustrări, furie, tristețe. 

 

Pentru mulți oameni de exemplu râsul în urma morții unor persoane dragi pare să indice o lipsă de respect sau și mai rău poate fi considerat patologic. 

 

Dar de fapt râsul, zâmbitul, sau sentimente de bucurie la persoanele îndoliate, atunci când e cazul, arată ajustări pe termen lung mai sănătoase decât a celor care rămân doar triști. Cei care râdeau, sufereau mult mai puțin de anxietate și depresie. 

 

Așa că râsul este un mecanism de reglare a capacităților noastre de a fi normali.

Prin umor, aplanăm conflicte, creștem conexiunea, ne facem mai multe relații și schimbăm atmosfera din jur ... 

 

Așa că încercați să le arătați copiilor partea amuzantă a vieții și în situații grele. Și arătați-le care sunt limitele. Discutați acest lucru. Tendința de azi este de a trece superficial în fața copiilor peste situațiile grele sau a minimaliza lucrurile când ne e mai greu astfel. Este total greșit acest fel de a fi.

 

Și discutați cu ei ce înseamnă umorul de bună calitate și care este cel vulgar. Cu exemple.

 

.