Margarina

 

Azi, din nu știu ce colț al minții mi-a venit în minte gustul de margarină. Acum cca 10 ani eram în vizită la un fel de muzeu al satului din Canada. Acolo am văzut ustensile de preparat margarina pentru prima dată. Margarina era un produs folosit laolaltă cu untura seul și uleiurile extrase din diverse plante și se pare că a atinge apogeul consumului în timpul penuriei de unt din timpul războaielor mondiale.

Margarina în forma ei actuală fusese deja inventată în 1869, în Europa de chimistul francez Hippolyte Mège-Mouriès. Acesta a răspuns unei provocări lansate de împăratul Napoleon al III-lea, care a oferit o recompensă pentru crearea unei alternative ieftine și ușor de transportat la unt, destinată armatei și păturilor sociale sărace. Ca urmare a necesității modernizării armatelor au fost puse la muncă creiere care au descoperit conservele, adică modul de conservare sub vid, în cutii metalice sau recipiente de sticlă specială și cei doi înlocuitori importanți pentru hrana armatelor: înlocuitorul de cafea și de unt. 

 

Mège-Mouriès a brevetat un produs numit inițial „unt de margarină”, obținut prin combinarea grăsimilor de vită (seu) cu lapte și apă. Numele provine de la grecescul margarites (perlat), datorită aspectului alb-lucios al produsului.

 

Odată cu dezvoltarea tehnologiei de hidrogenare a grăsimilor, producătorii au început să înlocuiască grăsimea animală cu uleiuri vegetale precum cel de floarea-soarelui sau de palmier. Pe piață au apărut noi game care conțineau lapte și rețete optimizate pentru tartinabilitate, un exemplu notabil fiind lansarea brandului Rama sub licență Unilever. Majoritatea l-am folosit. și nu doar pentru produse de coptură cum se zice acum. În lipsa untului puteai să prepari o cremă pentru prăjituri cu margarină Rama. Iată unul dintre produsele pentru care se stătea mult timp la cozi.

 

Istoria margarinei în Canada este marcată de un război legislativ de peste 60 de ani între industria lactatelor și consumatori. Margarina a fost interzisă aproape complet între 1886 și 1948, fiind protejată exclusiv prin legi care au generat contrabandă și piețe negre. (potrivit The Canadian Encyclopedia, 1886) Guvernul canadian a votat Legea Industriei Lactate, interzicând fabricarea, importul și vânzarea margarinei, sub pretextul protejării sănătății publice (deși motivul real era lobby-ul puternic al fermierilor. Interdicția a fost ridicată temporar din cauza crizei de unt din timpul Primului Război Mondial. După război, fermierii și-au recăpătat influența, iar interdicția a fost reintrodusă în 1923. Un trafic intens de „margarină de contrabandă” s-a format între Canada și Newfoundland care la acea vreme era o colonie britanică. Margarina fabricată din ulei de balenă și de focă era vândută pe teritoriul canadian la jumătate de preț.

 

Când acest produs s-a liberalizat, pentru a nu fi confundată cu untul, provinciile au obligat producătorii să vândă margarina de culoare albă. Unele companii au distribuit pachete cu colorant galben atașat în pungă.

 

Să știți că fiind din cei care-și bagă nasul cam peste tot, mă uit cu curiozitate la coșurile din supermarketuri. Vă întreb și pe voi? Ați văzut pe cineva cumpărând margarină, pentru că eu chiar și în perioadele de post îndelungat nu văd ... și totuși rafturile sunt pline...

 

 

”Cafeaua” din cicoare

 

 Cafeaua, instant sau nu, din rădăcini de cicoare, nu a fost folosită niciodată ca ingredient ”pricipal” ci doar de înlocuire. Și eu tot așa am ajuns la cicoare, atunci când nu am mai putut bea cofeină și cafeaua decofeinizată nu mi-a plăcut așa de mult. 

Rădăcinile de cicoare, un produs mereu existent pe rafturile magazinelor e destul de folosit și cumpărat dar da, nu s-au făcut campionate mondiale pentru a testa gustul lor.  

La fel ca margarina, apărută din ”sărăcie” în timpul crizelor celui de-al doilea război mondial, cicoarea s-a băut în cantități mari când băutura autentică nu ne-a fost disponibilă. Așa că a devenit un produs inventat din disperare. Fie era blocată, fie raționalizată sau pur și simplu nu mai era disponibilă. Acum cred că e momentul bun să vă îndemn să o gustați, fără prejudecăți. 

Istoria cicorii ca înlocuitor de cafea se întinde din  Franța lui Napoleon către Războiul Civil American, ambele războaie mondiale și întreaga memorie instituțională a culturii cafelei din New Orleans. Este unul dintre cele mai constant reinventate produse din istoria alimentară din ultimele două secole și jumătate. 

În timpul războaielor napoleoniene, blocada navală britanică a Europei continentale, începând cu 1806, a redus drastic importurile de cafea în Franța, necesitând utilizarea rădăcinii de cicoare prăjite ca înlocuitor principal pentru a imita aroma și aspectul băuturii. Această practică a devenit instituționalizată, producția de cicoare crescând pentru a satisface cererea populației și armatei pe fondul izolării economice impuse. Acesta este punctul de origine documentat al cicorii ca înlocuitor de cafea în masă în istoria europeană. Strategia de blocadă a lui Napoleon împotriva Marii Britanii s-a întors împotriva sa sub forma unei contrablocade britanice care a blocat aproape complet accesul Franței la cafea, zahăr și alte importuri coloniale. Răspunsul francez a fost rapid. Rădăcina de cicoare era ieftină, ușor de cultivat în zonele rurale franceze și avea un gust ”amar” rezonabil. Asta dacă era preparată corect. Ideea e că a devenit peste noapte un produs agricol cultivat la scară națională. 

Frederic cel Mare al Prusiei se opusese deja vehement consumului de cafea. Așa că el a instituit primul monopol de stat asupra importurilor de cafea chiar cu cca 50 de ani înaintea războaielor lui Napoleon, în 1766, ceea ce însemna că, în momentul în care blocada lui Napoleon a lovit, decenii mai târziu, Europa continentală aceștia aveau deja o memorie instituțională a gestionării deficitului de cafea prin intervenția statului. Iar cicoarea a devenit pur și simplu cea mai de succes și mai permanentă soluție la o problemă cu care autoritățile franceze și germane se luptau de generații.

În războiul civil american, sloganul ”fără cafea” devine o criză care azi e bine documentată. Un istoric al Războiului Civil a remarcat că cuvântul „cafea” era folosit mai des în jurnalele și scrisorile spre acasă ale soldaților din Războiul Civil decât cuvinte precum război, sclavie sau Lincoln. 

Cafeaua, se pare nu era o consolare minoră, ci preocupare principală a existenței zilnice a soldatului obișnuit de ambele părți.

 Soldații Uniunii au remarcat cât de des preparau cafea, iar soldații confederați au comentat lipsa cafelei, discutând și inventând rețete cu înlocuiri ciudate. Înlocuirile insipide includeau orice se putea găsi și prăji pe câmp, inclusiv cicoare, ghinde, păpădii, secară, arahide și mazăre. Comerțul a continuat în tot Nordul, rațiile alocate incluzând 15 kg de cafea pe an pentru fiecare soldat al Uniunii. Uniunea avea cafea din abundență. Rațiile din zona confederate omiteau adesea complet cafeaua după 1862, soldații raportând cu disperare nevoia pentru acest stimulent. O relatare documentată spune: „Ni s-a redus la un sfert de rație și suntem fără cafea.” Istoricii Războiului Civil documentează că unii dintre cei mai comuni înlocuitori erau ghinde, cartofi dulci, semințe de okra, semințe de curmale, orz, secară, grâu, făină de porumb, mazăre de câmp, semințe de bumbac, cicoare, mazăre de grădină și sfeclă roșie, aceste ingrediente fiind mai întâi fierte, uscate și prăjite sau carbonizate la flacără deschisă. Cicoarea a devenit în mod special înlocuitorul care a dăinuit mai mult decât toate celelalte în memoria culturală datorită unui anumit oraș. 

Cicoarea a devenit populară în New Orleans în timpul și după Războiul Civil, când penuria de aprovizionare a forțat armata (Confederații)  să raționalizeze cafeaua. Acum toată lumea își va îndrepta amintirile spre celebrul roman Pe aripile vântului. Înainte de război, New Orleans era al doilea cel mai mare importator de cafea din Statele Unite. Când Uniunea a blocat porturile din sud, orașul a apelat imediat la cicoarea prăjită, o substanță care fusese deja folosită ca înlocuitor de cafea în Europa timp de 200 de ani înainte de a ajunge vreodată în Louisiana. După ce blocada a fost ridicată și Uniunea a fost restabilită, majoritatea locuitorilor au revenit la utilizarea cafelei pure în ceașca de dimineață. O excepție notabilă este, desigur, New Orleans, unde oamenii au continuat să-și amestece cafeaua cu cicoare, împreună cu frișcă și zahăr. Consumul de cafea a devenit înrădăcinat în cultura acelui oraș, iar pauza de cafea a devenit o parte esențială a tuturor afacerilor. Ceea ce a fost inventat pur și simplu din disperarea din timpul războiului a devenit, într-un oraș american, o tradiție culinară permanentă și iubită, care există complet independent de penuria care a produs-o. 

În momentul în care al Doilea Război Mondial a creat o altă criză globală a aprovizionării cu cafea, soluția cu cicoare era deja un manual documentat, vechi de un secol. Așa cum făcuseră odinioară trupele confederate, americanii au căutat alternative precum cicoarea preparată sau soia în timpul raționalizării din cel de-al Doilea Război Mondial, deși majoritatea americanilor se orientau către produse disponibile comercial, cum ar fi Postum, o băutură asemănătoare cafelei pe bază de cereale, dezvoltată de C.W. Post. Armata americană însăși a prioritizat cafeaua adevărată pentru trupele sale ori de câte ori a fost posibil, dar frontul intern, confruntându-se cu raționalizarea și prioritizarea aprovizionării către efortul de război, s-a întors la aceiași înlocuitori din epoca Războiului Civil pe care se bazaseră străbunicii lor cu optzeci de ani mai devreme. 

În Europa ocupată și în timpul războiului, situația era considerabil mai gravă, iar cafeaua cu cicoare nu era o curiozitate, ci o necesitate zilnică pentru populații întregi izolate de importurile de cafea prin blocadă, ocupație și economie de război total. Ersatzkaffee, literalmente ”înlocuitor de cafea” era făcută din cicoare prăjită, ghinde, orz și alte rădăcini și cereale prăjite și a devenit  băutura zilnică implicită pentru milioane de civili și soldați germani pe tot parcursul războiului.

Eu am o amintire neplăcută din copilărie cu cicoarea, existentă prin anii 60 într-un fel de dropsuri care aveau un gust execrabil și înlocuiau cacaua. în lapte. Era asemănătoarea cuburilor de vegeta concentrată și se dizolvau în lapte. Jos (***) găsiți explicația deșteptului de ChatGBT despre acestea. La 5 ani, eu le-am confundat cu bomboanele așa că am luat și am supt un astfel de ”cub”. Eram la Breaza cu bunica și sora ei și gustul a fost memorabil de ”amar”. Ai mei au râs ținându-se de burtă de strâmbăturile și văitatul meu.  Ei bine mai târziu am presupus că dacă consum cicoarea solubilă o să mă strâmb ca la 5 ani dar nu a fost deloc așa. Băutura preparată corect, are un specific gust aparte și o aromă interesantă și aparte.

Conținutul de cafeină este prima și cea mai importantă diferență practică de înțeles. Rădăcina de cicoare nu conține deloc cafeină. O infuzie de cicoare nu vă va oferi niciunul dintre efectele stimulante pentru care este consumată cafeaua. Tocmai de aceea soldații confederați, civilii germani din timpul războiului și băutorii francezi din epoca lui Napoleon au fost dezamăgiți de ea ca înlocuitor autentic al cafelei, chiar și atunci când i-au apreciat aroma.

Gustul surprinde cu adevărat. Este vizibil mai fină decât cafeaua obișnuită, are mai puțină aciditate aroma e mai profundă, mai rotundă cum se spune. Se apropie de gustul ciocolatei cu procent lare de cacao. Ce e important este că nu există gustul aspru pe care îl poate produce cafeaua ieftină sau supraprocesată. Dacă nu a prejudecăți devine  o băutură cu adevărat reconfortantă și fină.

Desigur că  paragraful acesta este despre ”nechezol”. Cel mai bun e tot rezumatul  făcut de inteligență artificială  așa că vă las jos povestea lui. Știu că mulți care vor citi aceste rânduri au stat la rând, ca să cumpere cel puțin o dată cafea cu înlocuitori dar așa cum am spus la început ia încercați cicoarea, măcar o dată! 

 ***

 Cuburile de concentrat de cicoare (adesea cunoscute sub numele de „cicoare solubilă” sau „băutură din cicoare”) au reprezentat un înlocuitor popular și economic pentru cafea în anii '60. Acestea au fost intens utilizate în acea perioadă din cauza raționalizărilor și a prețului scăzut, fiind un produs preferat pentru o „cafelă” ieftină în gospodării.  Concentratul de cicoare conținea extractul solidificat din rădăcina prăjită a plantei de cicoare (cichorium intybus). Un cubuleț era de obicei dozat pentru a fi dizolvat în apă fierbinte sau lapte, oferind o băutură cu o aromă amăruie, asemănătoare cafelei.  Spre deosebire de cafea, cicoarea este complet lipsită de cofeină. Era folosită și ca remediu digestiv, fiind bogată în inulină (un carbohidrat benefic pentru flora stomacală și tolerat de diabetici

 

 Nechezolul a fost surogatul de cafea popular  la noi în timpul regimului comunist. În special în aniii 80.  Denumirea oficială era „cafea cu înlocuitori”, iar numele de „nechezol” a fost dat ironic de români din cauza ingredientelor sale vegetale, care păreau potrivite mai degrabă pentru hrana cailor (nechezat). Rețeta oficială, inventată de bucureșteanul Alecu Radu, conținea doar 20% cafea naturală . Restul de 80% era format din ingrediente precum: năut, ovăz, orz, secară. 

În anii  '80, din cauza crizei economice și a raționalizării produselor, cafeaua adevărată devenise un lux rar și o monedă de schimb neoficială.Deoarece conținea doar o cantitate infi Pentru a fi băubilă, compoziția trebuia adesea cernută pentru a separa bucățile mari și neuniforme.

•  Astăzi, nechezolul este considerat un simbol al penuriei și al absurdului din perioada comunistă din România. 
•  
•  Am găsit și un  articol despre nechezol. Aici este și sursa: r
•  
•  sursele 
•  https://www.facebook.com/istorielaculcare/photos/-%C3%AEntr-o-decizie-care-a-abolit-practic-dreptul-la-o-diminea%C8%9B%C4%83-normal%C4%83-aparatul-de/122183466746796702/  
•  
•  https://eatshistory.com/what-is-chicory-coffee-the-wartime-substitute-that-quietly-outlived-every-war-it-was-created-for/

Ți-am pus busuioc în păr, măi!

 Aveți grijă de excese, pentru că nu întotdeauna mai mult înseamnă și mai bine.

”Ți-am pus busuioc în păr, măi!”
Termenul de busuioc provine din limba greacă, βασιλευς (basileus) însemnând „rege”. Despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împărații Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce.

 
Contrar a ceea ce ai putea crede, povestea busuiocului nu are legătură cu aspectele culinare. Asta o știu și eu din anii 1990 când după prima vizită în Italia, am început să caut la piață busuioc pentru mâncare și am fost privită cu suspiciune. Era mai ușor să cer busuioc de pus la icoană/sub pernă/dus la biserică decât pentru pesto.

 
Este o plantă foarte veche, de origine din Orientul Mijlociu. Egiptenii l-au considerat de bun augur pentru călătoriile în viața de apoi și l-au folosit într-un ritual de îmbălsămare. Era consacrată lui Hades; Ocimum basilicum denumirea sub care e cunoscut conține rădăcina greacă pentru aroma intensă, olezzo (ózo) și Basileus însemnând monarh, suveran. 

 
Romanii l-au văzut cu un alt ochi, dar l-au asociat cu Baziliscul (un balaur originar, care te împietrea cu uitătura lui), considerându-l un antidot pentru otrava lui. A fost, chiar și pentru ei, o plantă care atenua iadul, dar era considerată o nenorocire.
 

Marinarii au umplut teancurile cu frunze și flori pentru a ține departe insectele și miasmele.
 

În Africa era considerat respingător pentru scorpioni, iar evreii credeau că ajută în post. Consumul alimentar a fost înregistrat abia la sfârșitul secolului al 18-lea.

 
Azi busuiocul se consumă în toată Italia pentru a aroma salate, panzanella, lichiorurile și mai ales sosurile. Cineva îmi spunea tot în anii 1990 că nu mănâncă ”sos de parfum” după ce a gustat prima dată pesto dar eu ador salata caprese.
 

Asta voi face cu mănunchiul de busuioc din glastrră dar până să ajungă în farfurie îl las în vază pentru că îmi place cum miroase. Dar să te ferească sfântul să mergi într-un câmp cultivat cu busuioc. Mirosul devine prea greu și doar cei care au acasă mai multe tufe de cimbru, au experimentat saturația de parfum de plante aromatice care devine prea ”greu”, grețos chiar. 

 

Mendeleev și tabelul lui

 

Uite că jocul Solitaire e și el bun la ceva sau cum a apărut tabelul lui Mendeleev.

 

Dimitri Ivanovici Mendeleev s-a născut la 8 februarie 1834, în Tobolsk, Siberia, fiind ultimul dintre cei 14 copii ai lui Ivan Pavlovici Mendeleev şi al Mariei Mendeleeva. În 1849, familia Mendeleev, al cărui statut social şi situaţie materială decăzuseră considerabil din cauza morţii tatălui, se mută la Sankt Petersburg unde tânărul de numai 16 ani intră la Institutul Pedagogic din Sankt Petersburg. După terminarea acestuia, în 1855, este diagnosticat cu tuberculoză, ceea ce determină mutarea sa în Peninsula Crimeea, într-o zonă recunoscută pentru valenţele terapeutice ale aerului său sărat, esenţial în tratamentul tuberculozei. 

 

Acolo, predă ştiinţe la gimnaziul local pentru un an. După completa sa însănătoşire, se reîntoarce total refăcut la Sankt Petersburg (în 1856).

 

După ce a absolvit Institutul Pedagogic Central din Sankt Petersburg, Dimitri a plecat timp de doi ani să facă cercetări la Paris şi Heidelberg, întorcându-se în 1861 la St Petersburg, unde a devenit profesor de chimie generală,în 1867.

 

Dimitri Mendeleev, un chimist rus, a fost cel care a publicat pentru prima dată un tabel periodic al elementelor asemănător cu cel actual, în anul 1869, recunoscut la nivel mondial.

 

Tabelul ilustra tendințele periodice pe care le prezentau proprietățile elementelor cunoscute la acea vreme și, folosindu-se de această teorie, Mendeleev a prezis anumite proprietăți ale elementelor ce încă nu fuseseră descoperită și nici adăugate în tabel.

 

Curiozități despre tabelul lui Mendeleev

Tabelul periodic al elementelor este folosit în școli încă din anul 1869, atunci când chiar Mendeleev l-a introdus studenților săi de la Universitatea din St. Petersburg.

 

Din 1950 și până acum, tabelul periodic al lui Mendeleev nu s-a schimbat prea mult, decât în anul 2016, pe 2 decembrie au fost adăugate patru noi elemente: „nihoniu” (elementul 113), „moscoviu” (elementul 115), „tennessine” (elementul 117), „oranesson” (elementul 118).

 

Singura literă care nu apare în tabelul lui Mendeleev este litera “J”.

 

Fiecare element este denumit după orașul sau satul în care a fost descoperit, fără „oganesson”, care a primit această denumire în onoare fizicianului rus Iuri Oganesian.

 

În prezent, în tabelul lui Mendeleev există 118 elemente, iar 90 dintre acestea se regăsesc în natură și 28 dintre ele sunt create de om.

 

Aproape fiecare element din tabel are o denumire cu o anumită semnificație. Spre exemplu, „titanul” este denumit după titanii greci.

 

Atunci când Mendeleev avea nevoie de o abordare sistematică pentru a aranja elementele, el s-a inspirat din jocul de cărți solitaire, pentru a organiza tabelul pe categorii.

.

Păianjenul roșu și olandezii sau prădătorii mici cu efect mare

 

Anii '80 ai secolului trecut sunt anii de glorie ai culturilor în sere. Eu, pe atunci studentă la Horticultură, ascultam cursurile de legumicultură  (manualul era semnat de Ion Ceaușescu) siderată  și mândră de tot ceea ce se întâmplă. Dar știți cum e ”teoria ca teoria dar practica ne omoară”... așa că am învățat pe viu și ce se află în spatele cărților. 

Anul III și anul IV m-a dus vara și în vacanțele dintre sesiuni la Serele Bărcănești. Îmi începusem proiectul de diplomă (acum de licență)  pe o temă care azi s-ar numi management dar care pe atunci pur și simplu nu era prea băgat în seamă. Nu era la modă să fii riguros și eficient. Dar eu eram  aproape de casă și serele din Bărcănești erau visul oricărui horticultor pentru  un post în avangarda în cea mai modernă ramură a horticulturii. Era și singurul loc în agricultură unde se luau salariile întregi ba chiar aveai și prime gigantice.Știți probabil de ce, nu? Pentru că ele, produceau recoltele pentru export și doar cantități infime, cele de calitatea a II-a, sau a III-a, ajungeau și în piețele Ploieștiului. Ideea este că la un moment dat orașul/ țara au fost ”inundate” cu ardei grași verzi, groși și suculenți de o frumusețe incredibilă. Doamne ce bine miroseau. Ba chiar în plină iarnă aveam și castraveți înfoliați din cei pentru export, de o calitate și o formă excepționale. Totuși așa frumoși cum îi vedeam noi, erau loturile refuzate la export pentru că analizele arătau că au fost ”înțepați”/infestați sau prea tratați.

 Acum o să vă dau câteva informații tehnice, fără a deveni cumva plictisitoare. Sper. Serele de la Tătărani funcționau pe sute de hectare ca un uriaș complex legumicol industrial. Serele de la Bărcănești, erau mult mai mici dar amândouă împreună foloseau sursa primară de încălzire, aburul tehnologic  și apa fierbinte livrate direct prin conducte  de la Termocentrala Brazi (CET Brazi).

În același timp semințele olandeze pentru culturile în sere, erau extrem de scumpe dar au reprezentat standardul de aur în legumicultură. Practic, tot exportul folosea exclusiv sămânță olandeză. De exemplu, un kilogram de sămânță tomate hibrid F1 olandez pentru răsadurile din câmp, folosit de mine, prin 1985, era 75 000 lei/kg. Adică, pentru cei care nu își mai aduc aminte de valoarea banilor de acum 40 de ani, suma pentru un kilogram de sămânță echivala cu suma dată pe un autoturism  Dacia. Ei bine, înțelegeți grija cu care se folosea fiecare semincioară de tomate, și fiecare răsad produs. De unde țin minte  acest lucru? Pentru simplul fapt că la un moment dat mi s-a imputat o astfel de sumă. Procesul și judecata ce a urmat, au fost până la urmă în favoarea mea dar amintirile și acum răscolesc emoții și răni greu de digerat.    

Ce făceau aceste semințe atât de valoroase? Păi aveau avantaje teribile:producțiile erau uriașe, recoltele erau uniforme, aveau rezistența la boli, o uniformitate bună pentru ”export” și da, textura lor mult mai fermă, le făcea rezistente la transport. Dar darul cel mai important era acestă rezistență la agenții patogeni care se dezvoltă rapid în mediile închise.Tomatele  erau timpurii, cu coacere uniformă și mai ales ”legau” etaj după etaj pentru plante de 2 - 3 metri înălțime. Iar ardeii și castraveții (fabio) erau soiuri noi, rezistente la manipulare și transport. Ei bine, fiind înfoliați nu se ofileau  și asta datorită conținutului mare de apă. Deși programul național punea accentul pe crearea de soiuri autohtone la stațiunile de cercetare, precum celebrele roșii românești create în anii '80, tehnologia și genetica olandeză au rămas mereu un punct de reper pentru performanța și rentabilitatea culturilor intensive. 

Știți ce s-a întâmplat? Aceste complexe uriașe, de pe lângă marile termocentrale (să ne aducem aminte de serele Popești Leordeni și Codlea) au început să facă export. Preț avantajos și timpurietate,  două condiții pentru contracte europene avantajoase. Da, i-am întrecut pe olandezi pentru un an sau doi, adică pe marii producători de legume super-timpurii intensive ai acelor vremi. Dar povestea fericită nu a durat mult. 

 

Bătălia aceasta pentru supremație  a creat și contextul favorabil pentru Păianjenul roșu comun (Tetranychus urticae). Acest dăunător a devenit un coșmar pentru culturile din spațiile protejate pentru că sistemele noastre de încălzire și ventilație erau ineficiente. În sere se formau temperaturi ridicate cu  o atmosferă uscată adică  mediul ideal pentru înmulțirea explozivă a acarienilor. Acest lucru s-a întâmplat și la olandezi dar ei avea sere mult mai mici și au știu limita problemele rapid pe când la noi, odată infestate sutele de hectare cu greu mai puteai opri invazia. Deja se știe că noi cumpăram semințe dar ne zgârceam la substanțele eficiente de combatere de orice fel. Substanțele chimice românești folosite în acea perioadă erau extrem de toxice și adesea depășite. Doar știm cine se ocupa de chimie, nu?  În timp, păianjenii au dezvoltat rezistență. Spre deosebire de horticultura modernă olandeză (care folosea deja prădători naturali precum Phytoseiulus persimilis pentru combaterea integrată), agricultura comunistă s-a bazat exclusiv pe chimicale, ceea ce a dus la distrugerea tuturor insectelor benefice și a permis prin acest lucru proliferarea păianjenului roșu. 

Bineînțeles că azi  lucrurile s-au schimbat  dar Păianjenul roșu comun (Tetranicus urticae), e încă vizibil atât în câmp cât și în sere. Atât larvele, cât și adulții, se hrănesc cu sucul celular pe care îl absorb din celule prin înțeparea țesuturilor. Ca efect, frunzele se depigmentează, devin casante sș se usucă, florile avortează, producția este diminuată cantitativ și depreciată calitativ.În cultura, atacul se depistează cu ușurință după prezența unei țesături mătăsoase laxe, pe care se observa circulând numeroși acarieni foarte foarte mici.

Ce lecție avem de învățat? Că experimentele alandala nu sunt benefice. Și că intervenția omului a adus multe stricăciuni naturii, mai ales când el nu are răbdare. Dar acum, ni se pare de neconceput să nu avem legume proaspete iarna, așa-i?   

 

 

Miraculina

 

Miraculinul (Synsepalum dulcificum) este o plantă originară din Africa tropicală . Este un fruct de pădure cunoscut care, atunci când este consumat, face ca alimentele acre (lămâile sau limele) consumate ulterior să aibă un gust dulce. 

 

Acest efect se datorează miraculinei. Boabele în sine au un conținut scăzut de zahăr și un gust ușor dulce dar conține o moleculă de glicoproteină, numită miraculină. Când partea cărnoasă a fructului este consumată, această moleculă se leagă de papilele gustative ale limbii , determinând alimentele acre mâncate mai apoi să aibă un gust dulce. La pH neutru, miraculina leagă și blochează receptorii, dar la pH scăzut (rezultat din ingestia de alimente acide) miraculina leagă proteinele și devine capabilă să activeze receptorii dulci, rezultând percepția gustului dulce. Acest efect durează până când proteina este spălată de saliva (cca 30 min).

Denumirile de fruct minune și fructe de pădure sunt împărtășite de Gymnema sylvestre și Thaumatococcus daniellii. 

 

Au fost folosite în diete, medicina și ca îndulcitor și potențiator de aromă.

 

. 

Tapputi parfumiera și astronoama Enheduanna

 

Știați că datorită inteligenței artificiale, textele și tăblițele mesopotamiene se traduc într-un ritm rapid? Ei bine, pe la 1200 înainte de anul 0, în Mesopotamia. o femeie cu numele Tapputi, cunoscută și sub numele de Tapputi-Belatekallim („Belatekallim” se referă la supraveghetoarea unui palat), este considerată prima chimistă din lume. Este o parfumieră babiloniană menționată într-o tăbliță cuneiformă datată în jurul anului 1200 î.Hr.

Ea folosea flori, ulei și calamus (rădăcinile pline de ulei ale plantei numită obligeană), împreună cu cyperus (rogozul de papirus, o plantă pierdută din care se fabrica hârtia) smirnă și balsam. Adăuga apă sau alți solvenți, apoi îi distila și îi filtra de mai multe ori. Aici întâlnim și cel mai vechi alambic menționat vreodată.

De asemenea, a fost supraveghetoare la Palatul Regal și a lucrat cu o cercetătoare pe nume (—)-ninu (prima parte a numelui ei s-a pierdut)

 

Povestea lui En Hedu Anna o preoteasă din vechime

 

Iată încă un text tradus de Inteligența artificială din trecutul antic al Mesopotamiei Acum cca 2400 de ani înainte de Hristos existau femei astronom. Ea este cea care cu răbdare a realizat una dintre primele înregistrări astronomice înregistrate pe tăblițe și destul de precise ale fazelor lunii.

Cum era viața de zi cu zi a En-hedu-annei? Ca preoteasă a zeului lunii Nanna și soție sale Ningal, ea și personalul templului petreceau mult timp îngrijindu-i ritualic - spălând și îmbrăcând statuile, spălându-se înaintea procesiunilor, aducând ofrande de animale, alte produse, fabricând bijuterii și alte cadouri de vânzare la templu și ținând înregistrări astronomice precise ale fazelor lunii. Nu este clar dacă ea însăși ar fi efectuat unele dintre aceste observații astronomice sau erau mai mulți slujitori car efăceau asta 24 din 24 de ore.

Una dintre poeziile ei descoperite pe o tabletă se referă la faptul că propriile ei camere (partea „gipar” a complexului templului) erau locul de unde „urmărea trecerea lunii”. Limbajul sugerează simultan că personalul specializat („ei”) au făcut observațiile propriu-zise și că ea a avut un fel de rol intim în operațiune, deoarece cu toții se aflau în camera ei („camerele preotesei, acel altar princiar al ordinii cosmice sfinte”).

Pe lângă responsabilitățile sale cultuale și științifice, ea avea de supravegheat și o întreprindere agricolă considerabilă. Titlul ei de „en-preoteasă” se referea la capacitatea sa de a supraveghea fecunditatea pământului și conducea o adevărată armată de fermieri, pescari, păstori și alți administratori de animale.

Abundența incredibilă produsă de o fermă atât de mare a îmbogățit templele, atât de mult încât acestea au jucat și rolul de bănci, acordând împrumuturi substanțiale persoanelor fizice și regilor. Și pe lângă responsabilitățile sale manageriale acasă, ar fi trebuit să mențină relații cu alte temple din valea mesopotamiană ca un fel de „ambasador al bunăvoinței” itinerant al Nannei (și, posibil, al tatălui ei, Sargon).

 

 

Sursa: https://scientificwomen.net/list

.