Dinamica curajului de a renaște în fiecare zi

 

Cine știe, poate că acesta este unul din secretele umanului: ca în labirintul relațiilor dintre noi oamenii, să nu evităm pădurile întunecate ale vieții. Dacă le străbatem, necunoscutul se  transformă într-un loc de descoperire. Un loc de înaintare. Un loc unde drumul se numește determinare. Așa învățăm. Nu faptele eroice sunt cele care ne salvează ci conservarea sufletului, câte un pic, în fiecare zi.

 

În copilărie, atunci când suntem hrăniți cu basme și cărți frumos colorate, ne încorporăm mereu finaluri fericite. Reținem din poveste că fiecare rană are un sens anume, că fiecare obstacol, mai mult sau mai puțin romantizat aduce dureri iar pierderile acumulate, care par de netrecut, sunt înfrânte. Așa ne construim o matrice protectoare. 

 

Trec anii și descoperim o forță despre care nici nu știam că există și că o avem.  Probabil, ne este încorporată la ”fabricație”; trebuie doar să o activăm. Cred că este cel mai discret miracol care ne duce spre maturizare. Ce frumos ar fi dacă l-am descoperi mai repede. Viața nu este  formată din scăderi. Ea nu ne este trasată ca de la început să mergem spre o  dizolvare finală, cedând în fiecare zi câte ceva, ci despre a-ți accepta mereu limitele ca parte integrantă a ființei tale. Dacă am ști mai repede ne-ar fi mai ușor să trecem peste obstacole. Dar nu primim îndeajuns de multe lecții în acest sens. Cei din jur  nu ne pregătesc pentru socoteli care să includă durabilitatea și progresul. Dar dacă o facem chiar și instinctual, dacă continuăm, chiar infinitezimal, ceea ce urmează este un firesc: ”- Haide! Încă puțin și azi!”. 

 

Nimeni nu ne pregătește pentru această economie de efort minim dar infinit: încă un milimetru în fiecare zi. Încă un ”ceva”, la fiecare mișcare. Nu. Nu gesturile pline de bravură ne fac să avansăm ci grija ca sufletul să ne rămână intact. La fiecare pas.

 

Totuși, în mijlocul acestei aritmetici a rezistenței, se întâmplă cel mai discret miracol. Chiar continuăm să mergem. Știm și cum. Ne împiedicăm, cădem în genunchi, ne doare  apoi ne ridicăm și mai străbatem o parte din drum. Acesta e natura umană în plenitudinea ei.

 

Adevărată forță a umanului nu stă neapărat în perfecțiune, nu promite dreptate, nu garantează corectitudinea, nu oferă răspunsuri existențiale, nu ne face mai egali cu alții, nu îți dă bunăstare, nu te umple de virtuți imposibil de captat, într-un cuvânt, nu te pune pe piedestal. Adevărata tărie e capacitatea noastră care ne sugerează că fie și un milimetru, aceasta este înaintare. Fie și gândul unui milimetru în plus, aceasta este înaintare! Ca interval, pare puțin dar ca înțelegere, ca trăire, ca parte a viu-lui este o diferență de departe favorabilă nouă și care ar răspunde la eterna întrebare: ”a fi sau a nu fi?” adică ”a exista sau a dispărea?”. Noi răspundem pas după pas.

 

Drumul e obositor, nu mereu corect, nu mereu drept, nesupus, încercând să ne sperie. Înaintarea se face cu greutate, cu nerăbdare dar adevăratul tur de forță nu stă în obținerea perfecțiunii, stă în învingerea propriei inerții. O facem fără reflectoare puse pe întreaga noastră viață. Fără aplauze pentru reușite, fără nici o faptă vitejească de remarcat ci doar întreținerea, pas cu pas, a acelei energii de la care pornesc marile renașteri: micul și credinciosul „din nou!”.  Acesta este curajul nostru zilnic. Acesta este miracolul tăcut în care oamenii dintotdeauna țin împreună lumea noastră. 

 

. 

Infantilizarea și simțul umorului

 

Știți ce glume își spun între ei, copiii? Eu mă mir de cuvintele pline de cruzime spuse între ei ca glume.

 

Știți dacă emisiunile umoristice pe care le privesc la Tv sau pe internet sunt pentru vârsta lor? Sau dacă se uită/imită prea des reclamele pline de umor? Ați închis sau folosiți ”controlul parental” pentru aparatura pe care ei o au?

 

Folosirea umorului, a glumelor sau poveștilor amuzante pot să-i capteze/implice pe copii, și să transmită mai ușor mesajul dorit și să păstreze în același timp și o atmosferă relaxată.

 

Știm deja că râsul e activitatea care se dezvoltă la bebeluși cam pe la 4 luni. Nu e interesant? Reacția la umor, apare cu mult timp înainte de a ni se dezvolta simțul umorului. Și uneori înaintea vorbirii. Până la urmă nu trebuie să înțelegem umorul ca să începem să râdem.

 

Un exemplu foarte interesant este verificat prin teste științifice. Acesta spune că în traumă sau doliu e normal și potrivit să avem frustrări, furie, tristețe. 

 

Pentru mulți oameni de exemplu râsul în urma morții unor persoane dragi pare să indice o lipsă de respect sau și mai rău poate fi considerat patologic. 

 

Dar de fapt râsul, zâmbitul, sau sentimente de bucurie la persoanele îndoliate, atunci când e cazul, arată ajustări pe termen lung mai sănătoase decât a celor care rămân doar triști. Cei care râdeau, sufereau mult mai puțin de anxietate și depresie. 

 

Așa că râsul este un mecanism de reglare a capacităților noastre de a fi normali.

Prin umor, aplanăm conflicte, creștem conexiunea, ne facem mai multe relații și schimbăm atmosfera din jur ... 

 

Așa că încercați să le arătați copiilor partea amuzantă a vieții și în situații grele. Și arătați-le care sunt limitele. Discutați acest lucru. Tendința de azi este de a trece superficial în fața copiilor peste situațiile grele sau a minimaliza lucrurile când ne e mai greu astfel. Este total greșit acest fel de a fi.

 

Și discutați cu ei ce înseamnă umorul de bună calitate și care este cel vulgar. Cu exemple.

 

. 

Între coduri de onoare și sabotori

 

Nu știu ce faceți voi diminețile? Eu am prins obișnuința, una de peste 30 de ani, de a-mi adresa întrebări. Zilnic. Și de a(mi) răspunde sincer, uneori crud, uneori dur, uneori doar înduioșată de ce-mi mai scapără prin minte. 

 

Dar acolo, în universul meu interior, intim, o pot face. Pentru că acolo este de-a valma Rai și Iad, moral și imoral, avariție și dăruire. Nici nu știu dacă răspunsurile mele sunt corecte, adevărate pentru că sunt conștientă că acestea sunt personale și mă definesc.

Ceea ce-mi doresc este să ajung la întrebările bune. Care mă ajută la bilanțul zilnic și mai ales la recentrare. De asta operațiunea, o repet zilnic. Pentru că sunt conștientă de propriile proiecții, de codurile mele de onoare și de valoare ca și de proprii sabotori.

 

O întrebare bună nu-mi mângâie orgoliul, îmi dă o stare de neliniște. Și, zilnic, pe parcursul a 24 de ore, cu această stare, caut să nu fiu poluată.

 

În fiecare dimineața, îmi caut locul. Și am foarte mare grijă să recuperez, clătindu-mi ochii și inima cu ce mă face mai bun(ă). Am o mare atenție pentru acest lucru: recuperarea nu e reîntoarcere.

Mereu, folosind Cuvântul.

În fiecare zi altcineva.

 Una din întrebările cruciale la care nu știm răspunsul este:

”Cine sunt eu?” 

E un fel de exercițiu filosofic dar în același timp e ceva instinctiv care ar trebui să ne preocupe emoțional și practic. Să ne preocupe sistematic.

 Și dacă, eu la vârsta mea, am observat că nu sunt cine spun că sunt dar mai ales nu sunt cine cred în mintea mea, adânc, că sunt. E un subiect care mă preocupă de  câteva luni bune, observându-mă.

Parcurg zilnic, în parc aleile și observ oamenii. La dus odată, la întoarcere din nou. Și de fiecare dată, asupra unui singur om odihnindu-se, acesta fie derulând atent ecranul telefonului sau poate discutând cu altă persoană sau dialogând umanizat cu câinele, aleg să gândesc, caracterizându-l. La dus într-un fel, la întoarcere schimbând imaginea paradoxal și diametral opus. Îmi imaginez pe rând, presupuse certuri, încercări de eliberare, singurătăți refulate sau doar o pauză binemeritată. E o muncă de recompunere unde eu plusez în segmentele lipsă. 

Dacă în interval de 20 de minute scena mea mi se schimbă  și gândurile mele parcurg drumuri diametral opuse este pentru că realitatea mea se schimbă într-o formă atât de complexă care-mi permite să definesc doar un om. Și de fapt privirea mea și atitudinea vin din experiențele proprii, cele care m-au format. Și care se formează zilnic. Ceea ce numesc intuiție și empatie sunt  țesătura care înglobează gânduri suprapuse pe rănile mele emoționale, experiențele mele de viață, temerile mele neverbalizate, judecățile mele venite în cheie ancestrală, pe așteptările mele venite din aprecierea mai mult sau mai puțin corectă  a realității din parc, din ziua respectivă, din conceptele acumulate o viață, din tot ceea ce port înăuntru și m-au format.

În fond cine sunt eu îmi spun gândurile pe care le am la un moment dat. Doar trebuie ascultate, observate, împletite, nu pentru a le verifica, condamna, pune la punct, nu pentru a le corecta, ciunti, îndrepta ci pentru a-și dezvălui structura, urzeala, conștiinței personale.  

Pentru mine azi, „Cine sunt eu?” nu este o definiție durabilă. E doar curajul de a mă privi cu sinceritate (știu sinceritatea e mereu subiectivă) și a îmi înțelege modul în care privesc lumea. 

Până la urmă, în fiecare zi sunt(em) altcineva. 

 .

 

Există o viață înainte de moarte?

 

Azi, m-am gândit la primăvară din cu totul alt punct de vedere. E săptămâna când, fără să vreau, retrăiesc ultimele zile ale tatălui meu, aici, pe Pământ. Se fac 11 ani și știu că zilele au trecut foarte repede. Și acest lucru, în zilele din urmă, a fost duplicat și de vestea că unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut eu, a plecat brusc dintre noi. Am lucrat împreună, apoi viața ne-a trimis laolaltă în Timișoara. Am fost pe rând martoră la căsătoria lui, apoi dădaca lui Riaz bebeluș, uneori. Și pentru că viața ne-a purtat departe și pe căi întortocheate, întâlnirile noastre de atunci erau timp rupt cu greutate, între două trenuri, de cele mai multe ori pe colț de masă, la McDonald's-ul din Gara de Nord. Apoi, am continuat cu mesaje pe tot felul de canale media. Vorbeam așa mai ”bătrânește”, despre sănătate, familiile noastre, cei din jur, despre ce mai gândim, cât de des o facem, ce mai vrem să schimbăm, ce nu mai putem să schimbăm. Râdeam și concomitent îngemănam câte o lacrimă. Sau ne ceream și dădeam sfaturi. Ultimul mesaj comun a fost săptămâna trecută. Era ”ziua inginerului” și mi-a trimis o anecdotă haioasă. Apoi, după toate fitiriselile obișnuite, mi-a urat ”Să ai o primăvară frumoasă!” Cu aceste cuvinte se încheie povestea noastră de o viață. Dimineață, am recitit mesajul cu un puternic sentiment de nostalgie și cel al despărțirii iminente și mi se pare că primăvara, oricât de frumoasă o să îmi fie, o să fie și tristă.

Privind acum anotimpul de afară, adică ”timpul” care ne-a (mi-a) luat un om de cca. 50 de ani, cred că primăvara nu-i atât de nevinovată precum pare. Mă știți, tot bat câmpii și spun te miri unde că primăvara este despre întoarcerea luminii. Desigur. Este despre triumful naiv și plin de sevă al verdelui care acoperă pământul. Desigur. Dar în același timp primăvara are ceva visceral în ea. E vorba de curajul cu care înaintezi, știind că drumul este deja trasat de la naștere către o dizolvare materială. Săptămâna aceasta, specială dar tristă, îmi spun, este despre curajul cu care natura știe să modeleze ceva atât de scurt ca durată, cum este înflorirea.

Primăvara e mai ”șireată” dacă pot spune așa, pentru că prin înflorire, ea ne vorbește de o moarte ascunsă, ne vorbește despre moartea ca o condiție necesară renașterii. Și ne învăluie cu ”ceva” care prin frumusețe și parfum îl credem cea mai frumoasă manifestare a vieții.

Discutând despre șocul lăsat de plecarea lui Mihai (Stancu) din viața noastră, observ că în jur, prietenii încep discursuri obișnuite despre ”viața de după moarte”. Discuții alinătoare. Gândurile ne devin pioase, apar idei mistice, ne intersectăm cu misterele ancestrale. Dar această întrebare aparent fără răspuns, ar trebui să se schimbe. Exact cum un puiet, își schimbă direcția și creșterea coroanei, nu după lumina de care i-o oferă mediul în care trăiește, ci după volumul pe care-l are rădăcina proprie, cea ascunsă de noi. Propriul bagaj are o influență mai mare. E bine să fim atenți la acest lucru. Întrebările de genul ”există viață după moarte?” aparțin fricii de timpul linear și nevoii noastre de continuitate. Ah cât am dezbătut aceste dileme împreună cu dragul meu prieten, Mihai!

Primăvara este un prag. Un alt prag. Un prag al tăcerii. Un prag al puterii regeneratoare. Și datorită acestor repere, întrebarea care se evidențiază este de fapt ”există viață, înainte de moarte?”

E o întrebarea capcană, știu. Și nu, nu ne-o punem deloc, pentru că însăși verbalizarea ei este o atitudine radicală și mai ales tulburătoare. Dar ea, există exact când noi înșine ”ajungem la praguri”.

A existat viață, înainte de moarte? E o întrebare care te face să nu cauți răspunsuri în viitor și mai ales la timpul trecut. Răspunsurile aparțin prezenței sau mai bine zis realității prezente. Și răspunsul nu poate fi aflat printr-un număr cuantificabil de acte, activități sau proiecte bifate. Nici printr-o listă. Nici prin acumulări. Nu, răspunsul este dat prin intensitatea trăirilor în întreaga ta viață. Intensitate, pentru tine ca persoană și intensitate oferită celor din jur, în timp ce acceptăm că fiecare secundă este o clipă deja împlinită. A înflori nu aduce garanția fructificării dar asta nu înseamnă că nu trebuie să o faci. Înflorirea, ea însăși, înseamnă garanția posibilității unui ciclu complet. Există cicluri care se repetă. Și nu vorbesc de reîncarnare/reîncarnări succesive ci de cicluri de renașterea constantă, pentru fiecare moment în parte. Acum și aici. O înaintare fără garanții. Fără regrete. Dar cu destulă putere ca să continui. Primăvara, nu ne promite eternitatea dar ea (ne)dorește să fim mai intenși. Este și asta o formă de nemurire.

Pentru toate sufletele care au plecat din viața mea, mereu mai devreme decât era nevoie, îmi spun zilele acestea că o să privesc efemerul înfloririi. O să spun rugăciuni, sub pomii înfloriți. E atât de frumos acest moment când florile parcă ne rănesc ochii cu voluptatea, intensitatea, explozia lor de frumos.

Nu uita! ”Tu, ai o viață împlinită, înainte de moarte!” devine mereu o întrebare atât de tulburătoare.  

. 

.

Sinceritatea este baza

 

În acest ultim anotimp am descoperit că atunci când vorbești sincer, când vorbești inimă la inimă, din suflet cum s-ar zice, oamenii reacționează diferit. 

 

Doar ascultându-te, oamenii experimentează sentimente tulburătoare care îi pot schimba, îi pot inspira și care schimbă ceva în interiorul lor. Uneori e subtil. Alteori e ca o furtună. A vorbi cu sinceritate, le oferă posibilitatea de a se privi ca într-o oglindă, chiar și pentru un scurt moment, și să vadă persoane care ar putea fi capabili să devină atunci când sunt liberi. Nu se descoperă  mai buni sau mai răi, nu sunt nici ”cea mai bună versiune a lor„ cum e la modă să spunem acum. Suntem mai autentici. 

 

Emoțiile astfel descoperite îi tulbură și pot să devină vijelioși, indeciși, acuzatori, trădători nu pentru că tu ai fi făcut ceva greșit vorbind ci pentru că asiști la lupta lor pentru devenire. Emoțiile ne arată de fapt cum decurge viața interioară. Și cum curge ea, la ce intensitate. Emoțiile puternice sunt de obicei inconfortabile pentru cei din jur. Emoțiile puternice duc uneori la distanțe inevitabile, la tăceri semnificative, la uși închise, la uși trântite. Dar comportamentul care iese la iveală însemnă  drumuri, rute ce ne definesc. De obicei noi. Uneori chiar inspirația a ceea ce am auzit spus cu sinceritate îi poate trezi pe unii (chiar mulți) dar dincolo de aceste manifestări rămâne mereu persoana care ești fără nici o influență de la cei din jur.

 

Vorbind sincer, e vorba de un procent variabil, eu, nu am făcut decât să luminez cotloane, noduri, afunduri din celălalt pe care nu și le dorea luminate. Dar acum le vede ca la lumina unui reflector. De aici începe reconstruirea. Baza nu e munca de construcție ci sinceritatea. Ea este fundamentul. Reinventarea personală a acestui spațiu interior înseamnă ajungerea la maturitate plină de mai multă înțelegere. Iar eu cred că dialogul ce vine din acest adânc este de fapt ceea ce ține lumea asta împreună.   

 

 

. 

 

Falsa dicotomie a individualismului împotriva colectivismului

 

Societatea modernă este prinsă într-un paradox: niciodată până acum nu am fost atât de interconectați material, dar izolați ideologic. Mitul predominant al vremurilor noastre este cel al individului auto-suficient, arhitectul solitar al propriului destin, liber de influența altora. Această iluzie nu este doar o neînțelegere, ci o ficțiune cultivată cu grijă care șterge realitatea dependenței colective și o remodelează ca un triumf personal.

Ideea de autosuficiență radicală a fost împletită în gândirea politică și economică modernă. Neoliberalismul celebrează individul robust ca ideal, glorificând realizările personale prin umbrirea infrastructurii complicate care face posibil un astfel de succes. Drumurile pe care le parcurgem, lanțurile de aprovizionare care ne susțin, rețelele digitale care ne leagă, fiecare mărturie a unui efort comun, totuși munca din spatele lor rămâne invizibilă. Lăudăm ingeniozitatea antreprenorilor, dar ignorăm muncitorii, inginerii și rețelele logistice care permit inovația lor. Idolatrizăm acumularea de averi dar neglijăm structurile sociale care facilitează mobilitatea economică.

 

Această ideologie a modificat modul în care vedem succesul și a distorsionat modul în care percepem comunitatea. Viața publică a fost erodată și înlocuită de enclave digitale și spații privatizate. 

 

Conceptul de "acasă" a devenit tranzacțional, redus la valoarea proprietății mai degrabă decât înrădăcinat în conexiunea umană. Planificarea urbană prioritizează eficiența în fața locuibilității, construind orașele care funcționează ca motoare economice, mai degrabă decât ca locuri de apartenență. Locul de muncă, odată un șantier cu scop colectiv, s-a fracturat în sarcini izolate, rupând și mai mult legăturile noastre de interdependență.

 

Această fragmentare se extinde la guvernare. Instituțiile publice sunt din ce în ce mai mult văzute ca obstacole decât ca mecanisme vitale pentru bunăstarea colectivă. Taxele sunt încadrate mai degrabă ca poveri decât ca investiţii în prosperitate comună. Declinul angajamentului civic nu este un accident, ci rezultatul logic al unui sistem care condiționează oamenii să se vadă mai degrabă consumatori decât cetățeni. Când societatea este redusă la o piață, obligațiile față de alții devin opționale și țesătura socială se spulberă.

 

Pentru a contracara această eroziune, trebuie să respingem falsa dihotomie a individualismului împotriva colectivismului și să recunoaștem că adevărata agenție nu se naște în izolare, ci prin participare. Cele mai de succes societăți nu sunt cele care prioritizează interesul propriu mai presus de orice, ci cele care găsesc un echilibru între ambiția personală și responsabilitatea civică. 

Sistemele economice trebuie să țină cont de sustenabilitatea socială și ecologică, mai degrabă decât de măsurarea progreselor doar pe baza productivității și a profitului. Politica publică trebuie să treacă de la eficiență pe termen scurt la reziliență pe termen lung, recunoscând că comunitățile prospere necesită investiții în educație, sănătate și infrastructură.

 

În centrul acestei transformări se află o idee simplă, dar radicală: interdependența nu este o slăbiciune, ci o putere. Noi nu existăm în silozuri; bunăstarea noastră este inseparabil legată de bunăstarea celorlalți. Recunoașterea acesteia nu diminuează rezultatele individuale, ci le plasează în contextul mai larg al cooperării umane. Pentru a merge mai departe, trebuie să respingem iluzia succesului unic și să îmbrățișăm o viziune a societății care pune preț pe conexiune în fața concurenței, sustenabilitatea în fața câștigului pe termen scurt și progresul comun asupra acumulării personale.

(Katie Kamara)