Despre un nou capitol - din cartea lui Carlo D'Angelo „Vocea Pragurilor”

 

” Pentru a începe un capitol nou ce e vechi trebuie să se dizolve încet și să se estompeze din gândurile tale. Acesta este unul dintre cele mai greu de acceptat adevăruri din viața noastră. 

Fiecare transformare vine mai întâi prin pierdere: o identitate de care nu mai aparținem, o iubire care își schimbă forma, o certitudine care se atenuează, un mod de a fi în lume care nu ne poate însoți pe mai departe. Totuși, adesea, uneori fără să vrem,  continuăm să ne agățăm de ceea ce a dispărut deja în noi, doar pentru că ne temem de golul care precede fiecare renaștere. Dar noul nu se poate naște în spațiul ocupat de vechi. De aceea el are nevoie de curățenie sau poate are nevoie de o delimitare, de un prag. Uneori chiar de un așa numit regres. Atenție, acesta este un timp fragil în care ceea ce am fost nu mai este suficient și ceea ce vom fi nu a apărut încă! Acolo ne simțim pierduți. Suspendați. Fără formă. Dar ceea ce se dizolvă nu moare întotdeauna în zadar. Uneori, pur și simplu, lasă loc. Pentru că până și pământul, înainte de primăvară, trece prin iarnă. Chiar și sămânța, pentru a genera viață, trebuie să se spargă în mii de bucăți. Și poate că maturizarea înseamnă tocmai asta: să încetez să mă mai  agăț de ceea ce m-a protejat atunci când nu mi-am mai permis să cresc. Ceea ce era vechi nu ar trebui ”urât”. E lucrul căruia ar trebui să i se mulțumească. Pentru că ne-a adus până aici. Suntem la un prag. Dar vine un moment când a continua să fim ceea ce eram devine mai dureros decât schimbarea în sine.     

Doar atunci viața ne cere cel mai dificil curaj: să lăsăm să se estompeze ceea ce nu mai poate înflori, să facem loc pentru ceea ce încă nu știm, dar care deja ne caută. ”

 

(Carlo D'Angelo - din „Vocea Pragurilor”) 

Luana Sanvidotto - fragment di cartea "Natura nu are profesori"

 

Maestrul este cineva care, prin experiență, expertiză sau funcție, se află în poziția de a ghida, de ai învăța și de a le arăta o cale, altora. Iar ce este interesant este că totul începe cu un ”acel mai mult”. Pentru că în cuvântul „Maestru” (Dascăl/ Învățător) pare să se ascundă deja una dintre cele mai vechi întrebări ale noastre: ideea că cineva știe mai mult decât noi.
Mai mult decât viața.
Mai mult decât moartea.
Mai mult decât iubirea.
Mai mult decât suferința.
Mai mult decât natura.
Mai mult decât ceea ce suntem. De aceea, ființele umane au căutat întotdeauna învățători.

Când nu știm încotro să mergem, tânjim după cineva care cunoaște calea; când experimentăm ceva ce nu înțelegem, căutăm pe cineva capabil să-i dea un nume; iar când realitatea devine complexă, ambiguă, dureroasă, a avea pe cineva care spune: „Aceasta este calea” poate fi liniștitor.
Maestrul, în acest caz, răspunde nu doar unei nevoi de cunoaștere, ci și nevoii noastre de a ne reduce incertitudinea.

Dar există și mișcarea opusă: nevoia de a „fi maeștri”, de a fi cel care știe, cel care-i învață pe alții, cel care este ascultat, urmat, recunoscut. Și aici, ar trebui să avem curajul să observăm ce se întâmplă în noi.

Pentru că uneori, transmiterea a ceea ce am învățat este un gest minunat de împărtășire, dar alteori, aproape imperceptibil, cunoașterea ne devine identitate.

„Știu”, în acest caz devine imediat „Știu mai multe decât tine”.  Și iată-ne înapoi la acel Maestru.

Cunoașterea poate deveni o formă subtilă de ierarhie chiar și în medii care vorbesc constant despre spiritualitate, conștientizare, vindecare, trezire, natură, energie sau creștere personală.

Cuvintele se schimbă, hainele se schimbă, simbolurile se schimbă, dar eu-l, acel eu hipertrofic știe cum să poarte perfect chiar și o tunică, un turban, o robă ceremonială.

Ar trebui să ne întrebăm ce vrem să spunem cu adevărat când spunem cuvântul „maestru”, pentru că astăzi o logică performativă pare adesea să se strecoare, chiar și în explorarea noastră interioară. Căutăm în cărți care nu ne spun decât o latură a poveștii/ a realității. Căutăm în jur persoana cea mai iluminată, cea mai conștientă, cea mai autentică, cea mai spirituală, cea mai experimentată și, în același timp, ne construim imaginea de sine prin ceea ce știm, cât am studiat, câte căi am parcurs, ce experiențe am trăit. 

Ca și cum chiar și conștiința ar avea un rang.

Ca și cum ar exista un vârf de unde cineva ar putea în sfârșit să privească în jos spre ceilalți și să spună:
„Am ajuns”. Dar unde am ajuns?

Putem spune că un copac de optzeci de ani este „mai mult un copac” decât un puiet? Cu siguranță știe lucruri pe care puietul nu le știe încă. Cu siguranță, a îndurat secete, furtuni, ierni dezastroase, paraziți, veri toride. Cu siguranță rădăcinile sale au întâlnit straturi mai adânci ale pământului, dar puiuțul de arbore posedă posibilități pe care copacul străvechi nu le mai posedă.

Să ne gândim, niciunul nu conține experiența deplină de a fi un copac și, probabil, aici putem transcende spre noi, două afirmații aparent opuse:
 

„Oare, Stăpânul este în afara mea?”

și/sau

„Stăpânul sunt eu?”

                                                                         Ambele conțin un oarecare adevăr și, luate ca absolute, ambele sunt incomplete. 

Dacă cred că maestrul este întotdeauna în afara mea, risc să predau altora ceva ce nu ar trebui delegat nimănui: discernământul*. E cineva capabil să ajungă să-mi spună ce ar trebui să gândesc, ce ar trebui să simt, ce experiență ar fi autentică, ce cale ar fi corectă, chiar și cine ar trebui să devin? 

                                                                                 În acest caz cunoașterea celorlalți încetează să mai fie o posibilitate de dialog și devine autoritate, iar când renunț la discernământ pentru că cineva „știe mai multe decât mine”, nu mai învăț.

Nu mai învăț. Mă supun.

Dar chiar și afirmația opusă poate deveni o capcană: „Nu am nevoie de nimeni! Maestrul este în mine!”.

Pare libertate și uneori este, dar este parțială  iar  alteori poate deveni pur și simplu o modalitate elegantă de a evita contradicția. 

Pentru că ceea ce numim „voce interioară” nu este neapărat înțelepciune. Intuițiile locuiesc în noi, desigur, dar la fel și temerile, condiționările, rănile, dorințele, prejudecățile, automatismele, iluziile și nevoia de confirmare. Pe toate le posedăm.                                                       
Vocea care vine din interior nu devine adevărată pur și simplu pentru că vine din interior, așa cum o voce externă nu devine adevărată pur și simplu pentru că aparține cuiva pe care îl numim profesor.   
Poate că întrebarea, așadar, nu mai este „Unde este profesorul?”, ci „Cum (mă) ascult?”, ”Cum îi ascult pe ceilalți?”.                                                                    
A asculta nu înseamnă a crede.
A asculta înseamnă a acorda timp atenției noastre fără a fi obligați să ne predăm și să judecăm.
 

Pot asculta un profesor.
Un filosof.
O persoană în vârstă.
Un copil.
Un străin.
O carte.
O tradiție.
O cultură diferită de a mea.
Vântul.
Comportamentul unui animal.
O pădure.
Corpul meu.
O pierdere.
O greșeală.
O relație care se termină.
Chiar și cineva cu care nu sunt de acord în mod profund.
Totul ne poate învăța, dar nu totul trebuie să devină profesorul meu. Aici acest lucru face diferența și e o diferență uriașă.                                                                     
Poate că am confundat prea des învățarea cu supunerea față de autoritate. (În perspectiva druidică pe care o consider cea mai fertilă), natura nu oferă lecții precum un profesor de la înălțimea catedrei sale.

Stejarul nu ne spune cum să trăim.
Râul nu ne dă zece reguli pentru fericire.
Pădurea nu ne cere forme de loialitate.
Marea nu cere să fie crezută.
Ele sunt acolo.
Ele se întâmplă.

Noi, intrând într-o relație cu ele, suntem cei care observăm, ascultăm și interpretăm, dar chiar și aici este necesară prudență.

Pentru că putem proiecta asupra naturii exact ceea ce vrem să auzim.                                             Putem privi un stejar și putem vedea rezistență.
 O altă persoană ar putea vedea lentoarea.
 Încă una, interdependența.
 Altul, pur și simplu un stejar.

Natura nu este neapărat o oglindă a filosofiei noastre și tocmai asta o face un interlocutor excelent: nu este obligată să fie de acord cu noi.

Poate că ceea ce avem cu adevărat nevoie nu este un profesor, ci o relație vie între ascultare, conștientizare și discernământ.

Ascultarea, pentru a permite lumii să ajungă la noi.
Conștientizarea, pentru a observa ce se întâmplă în interiorul nostru în timp ce ascultăm.
Discernământul, pentru a distinge ceea ce ne hrănește de ceea ce pur și simplu ne liniștește.          
Apoi, există valori.  Interne și externe. 
 

Valorile interne sunt ceea ce am recunoscut ca fiind fundamentale prin experiență, reflecție, suferință și comparație și nici măcar ele nu apar în vid.
Suntem ființe relaționale. De aceea ideea noastră de bunătate, libertate, demnitate, dreptate, iubire și responsabilitate a crescut în cadrul familiilor, culturilor, întâlnirilor, conflictelor, cărților, greșelilor și epocilor.

În noi trăiește și ceea ce am primit din exterior, iar în afara noastră există cunoaștere care poate contesta ceea ce credem că știm în interior.
De aceea, granița dintre stăpânii (maeștrii) interni și cei externi nu a fost poate niciodată atât de clară.

Suntem mai degrabă ca o pădure.
Fiecare copac are propriile rădăcini, totuși niciun copac nu trăiește cu adevărat în izolare.
Pământ, apă, ciuperci, insecte, vânt, lumină, alți copaci: existența este relație.
Rădăcinile nu ne spun „Sunt suficient pentru mine”, dar nici nu-i transmit pădurii responsabilitatea de a fi o rădăcină în locul lor.

Poate că aceasta ar putea fi o metaforă pentru conștiința adultă.                                                      A fi înrădăcinat fără a fi închis.
A fi permeabil fără a fi manipulabil.
A asculta fără a îngenunchea.
A învăța fără a idolatriza.
A preda fără a domina.
A-ți schimba părerea fără a te simți învins.

A-ți menține o valoare fără a o transforma în dogmă.

Mai presus de toate, a accepta înseamnă ceva teribil de uman: că putem greși.                                      Chiar și după patruzeci de ani de experiență. 

Chiar și după o sută de cărți.                              Chiar și după douăzeci de ani de meditație.      Chiar și după o inițiere, avansare, ierarhizare.      Chiar și când alții ne numesc maeștri.
Chiar și când suntem absolut convinși că ne-am ascultat vocea interioară.
Poate că acolo începe cu adevărat conștiința. Nu atunci când știm în sfârșit, ci atunci când știm cum să rămânem prezenți în fața posibilității de a nu ști.

Așadar, chiar avem nevoie de un profesor?

Poate că avem nevoie de oameni de la care să învățăm. Simpli oameni, în jur. Oameni care au parcurs cărări pe care încă nu le cunoaștem.
Profesori competenți atunci când vrem să dobândim o disciplină.
Bătrâni care păstrează amintirile.
Tineri capabili să conteste ceea ce am normalizat.
Comunități care ne oferă perspective diferite.
Cărți.
Experiență.
Tăcere.
Natură.

Și avem nevoie și de conștiința noastră, dar poate că nu trebuie să transformăm niciunul dintre aceste lucruri în autoritate absolută.                                      
Profesorul ar putea atunci să înceteze să mai fie o persoană și să devină o funcție a relației. Ceva reiese din întâlnirea dintre ceea ce ne oferă lumea și calitatea cu care știm să o întâmpinăm.
Astăzi, o persoană mă poate învăța.
Mâine, o greșeală.
Poimâine, un râu.
Într-o zi, cineva pe care îl iubesc.
În altă zi, cineva pe care nu-l suport.
Uneori, chiar și ceea ce credeam că știu trebuie să moară pentru ca ceva mai mare să prindă rădăcini.
În pădure, nimeni nu deține întreaga pădure.
Nici măcar cel mai bătrân copac.
Înțelepciunea nu constă în a deveni în cele din urmă un maestru, ci în a deveni un bun ascultător fără a înceta să fii bun la a discerne.

Înțelepciunea însemnă a avea rădăcini suficient de adânci pentru a nu fi măturați de fiecare voce și  a avea ramuri suficient de ramificate pentru a  respinge orice vânt.

Astfel, maestrul nu este doar înăuntru. Nici doar în afară.

Dascălul este  în spațiul vital care se naște între noi și ceea ce întâlnim și doar atunci când ascultăm fără să ne supunem și fără să ne întrebăm, fără să ne închidem.

De aceea cea mai importantă întrebare se schimbă de la „Cine este maestrul meu?” la „Sunt mai capabil să învăț fără să las responsabilitatea conștiinței mele, altcuiva?”  

(Luana Sanvidotto - „Natura nu are stăpâni”)

 

 ______     

*  Discernământul este facultatea sau capacitatea de a judeca, de a raționa și de a aprecia lucrurile la justa lor valoare/ Capacitatea minții de a deosebi binele de rău sau adevărul de fals.

Sinonime principale: Judecată, rațiune, pătrundere, bun-simț.

Sens juridic: Capacitatea unei persoane de a-și da seama de acțiunile sale și de consecințele acestora

 

. 

fragment din ”Piața ignoranței” de Ciro Barberio (despre ignoranță și despre gândirea critică)

”Ignoranța nu este doar o lipsă de cunoștințe. Este, de asemenea, o piață imensă. Pentru că acolo unde cineva nu știe, altcineva este adesea gata să vândă un răspuns, posibil unul simplu, liniștitor și foarte scump.

Cei care promit leacuri miraculoase, investiții fără riscuri, fericire instantanee, tinerețe veșnică sau soluții definitive la probleme complexe prosperă datorită ignoranței. Dar la fel și cei care își construiesc puterea politică pe frică, inventând dușmani ușor de recunoscut și explicații la fel de elementare pe cât sunt de false. Ignoranța, de fapt, nu poate tolera complexitatea: preferă un vinovat raționamentului și un slogan îndoielii.

Mecanismul este străvechi.

Mai întâi, creezi o slăbiciune, apoi oferi un remediu. Convingi o persoană că este inadecvată și apoi îi vinzi ceva care se presupune că o face mai bună. Alimentezi o frică și apoi te prezinți ca singurul capabil să o protejeze.

În acest fel, ignoranța devine o dependență, în timp ce cei care o exploatează își asumă rolul de salvator.

Desigur, nu este vorba doar de ignoranța altora. Cu toții avem domenii în care suntem nepregătiți, sugestionabili și dornici să credem. Nimeni nu poate ști totul.

Problema apare atunci când nu reușim să recunoaștem limitele cunoștințelor noastre și să transformăm o opinie în certitudine. Tocmai în acel moment devenim mai ușor de manipulat.

Cei care înșală se prezintă rareori ca escroci. Se îmbracă în experți, binefăcători, oameni ai poporului sau purtători de adevăruri cenzurate. Vorbesc cu încredere, pentru că încrederea este mult mai seducătoare decât competența. Adevăratul învățat spune adesea: „Nu știu”, „trebuie să verificăm”, „întrebarea este complexă”.

Vânzătorul de iluzii, pe de altă parte, nu se îndoiește niciodată: are întotdeauna răspunsul corect, mai ales când răspunsul coincide cu ceea ce vrem să auzim.

Apoi, există ignoranța cultivată intenționat. O persoană informată pune întrebări, compară surse și cere explicații. O persoană confuză, temătoare sau sărăcită cultural poate fi ghidată mai ușor.

De aceea nu merită întotdeauna să eliminăm ignoranța: uneori este mai profitabil să o gestionăm, să o cultivăm și să o transformăm în consens, consum sau obediență.

Cunoașterea, însă, nu garantează automat libertatea. Chiar și o persoană educată poate crede ceea ce îi confirmă prejudecățile.

Pentru a ne apăra, nu este suficient să acumulăm informații: trebuie să învățăm să ne îndoim chiar și de ideile care ne plac.

Gândirea critică începe cu o întrebare foarte simplă: „Cine beneficiază de pe urma credinței mele în asta?” Nu există întotdeauna o înșelăciune în spatele unei promisiuni, dar în spatele fiecărei înșelăciuni, există aproape întotdeauna cineva care profită și altcineva care preferă să creadă decât să înțeleagă.

Ignoranța este umană și inevitabilă. Exploatarea ei în mod deliberat este însă o alegere.

Și poate că o societate poate fi considerată cu adevărat civilizată nu atunci când toată lumea știe totul, ci atunci când nimeni nu este lăsat singur, suficient de temător și neinformat pentru a deveni clientul ideal al negustorilor de iluzii.

(Ciro Barberio - „Piața Ignoranței”)

Stau lângă un parc

 

Stau lângă un parc. Parc de cartier. Îmi place să mă plimb și încerc să o fac zilnic. Mereu schimb traseul. Sunt în război cu porumbeii și iubesc două turturele. Ariciul a murit din cauza câinilor. Observ oamenii. E minunat să respiri sub o cupolă de tei chiar dacă stai într-un extrem de poluat oraș și în cel mai apropiat cartier de rafinării. 

 

Dar uneori apar micile bucurii. Nu toate cele ce le văd sunt pentru mine. De exemplu cei 6 puieți de tuia din Parcul Modern, au fost o surpriză. I-am observat imediat. Tuia nu e prea prezentă în Ploiești. Știți de ce țin la ea? Pentru că un pâlc de Thuya se numea ”Ivaie” (nu știu cum se pronunța în evul mediu acest cuvânt - e în germană) dar el, cu timpul a dat numele Ivone. Așa că mă simt solitară cu acești copăcei, 6 la număr și mă bucur că au poposit în parc și ne întâlnim zilnic. 

 

Unele observații sunt binevenite chiar dacă nu le folosesc eu. De exemplu cele 6 măsuțe de șah din parc. Pentru mine când văd grupurile de vecini strânse în jurul unui joc de șah, acest lucru îmi dă speranță. Chiar dacă chibițează, chiar dacă se mai ceartă. Știți și de ce? Pentru că șahul, după-miaza de duminică e egal cu relaxarea. Asta făceau părinții mei după ce tata ieșise la pensie. După ce mama mea a murit, preotul din cartier, a venit să discute cu tata. Au descoperit că au copilărit împreună. Când am ajuns de la servici, am deschis ușa, jucau împreună șah. În liniște. Mi s-a părut cea mai bună consolare și cea mai bună predică personalizată. Așa că sunt recunoscătoare celor care au modernizat măsuțele. Prevăd campionate înfocate.

 

Știți că o să se construiască și un mini teren de baschet? N-o să mă vedeți jucând, evident doar dacă se face o echipă a artriticilor. Dar prefer adolescenții cu o minge în mână decât fantomatici, cei cu un ecran în față. E un cartier sărac de aceea nebunia trotinetelor nu e așa răspândită aici. Încă.

 

Îmi place să mă plimb în parc. O fac încă cât de dimineață pot. Zău, pe la 7, dacă ieșiți s-ar putea să ne întâlnim. Fiind fostă navetistă, zilnic treceam prin parc să ajung la stația de tramvai.  Foarte matinal. Apoi seara, prindeam pe geamul trenului apusurile târzii peste Brazi, până la Gara de Vest. Zi de zi. Mai mult de 25 de ani. Aveam obiceiul când mă întorceam târziu să parcurg drumul întunecat și singuratic, rugându-mă și cu inima cât un purice. Mai ales după ce am avut o aventură supărătoare cu doi hoți. Am prins din plin perioada cu noroaie și gheață, fără asfaltări printre blocuri, fără deszăpeziri, am prins anii când parcul nu avea lumină, în schimb băncile erau pline de oamenii care dormeau acolo. Treceam pe acolo lătrată de haite furioase la 5 dimineața, aveam cu mine un băț pe care-l ascundeam înainte de stație într-un tufiș, ca să nu-l iau cu mine la București. Oh, câte tramvaie pierdute am văzut eu din parc.

 

Acum același loc are semnificații aparte. Dimineața are pete de lumină, copaci de vârsta mea, și oameni care vin aici pentru tihnă. Recunosc oamenii care merg la piață, care merg la biserică, oamenii care rămân la bodegă. Recunosc copii puși pe șotii, sau cei prea răsfățați care cred că au dreptul la mici hărțuiri. Mă bucură cuplurile tinere cu cărucioare. Nu sunt puține. Mă înfurie nepolitețea deținătorilor de căței, cățeluși sau dulăi care lasă special ”lesă lungă” ca aceștia, curioși din fire, să te miroasă și apoi proprietarii să rostească rituos că animalele lor ”nu fac rău”. Observ oamenii. Trag cu urechea la povești, la frânturi de dialoguri. Le recompun și le completez. Parcul este scala mea de bine pentru cei lângă care locuiesc.

 

”Un studiu publicat vara trecută în revista americană Science Advances arată că petrecerea timpului în apropierea parcurilor și a spațiilor verzi încetinește îmbătrânirea celulară. Astfel persoanele care locuiesc în apropierea zonelor verzi sunt, în medie, cu 2.5 ani mai tinere biologic decât restul populației, se arată în studiul realizat la Universitatea Northwestern din statul Illinois. Este doar un studiu din zeci de astfel de lucrări realizate în ultimii 50 de ani ce au demonstrat că petrecerea timpului în parcuri și zone verzi are beneficii multiple pentru organism.”

.

Flirtul industrial

 

O nouă expresie la un obicei vechi: flirtul industrial.

 

Am dat de el într-un articol științific și l-am recunoscut pentru că-l găsești peste tot, în autobuz, pe stadioane, la servici, la școală, la petreceri, în familia extinsă, ieri chiar pe Bulevard. Apare, spune dășteptul de CHatGBT când nu există un interes real într-o relație. Nu trebuie să fie neapărat o relație romantică.

 

În engleză termenul este ”industrial flirting” și chiar dacă nu este încă un termen tehnic consacrat, ci o metaforă, e ușor reconoscibilă.

 

Se pare că cel mai mult apare în muzica actuală, plină de elemente senzuale, ritmuri dansante sau aluzii provocatoare. Este folosit în emisiunile televizate mai ales în emisiunile unde există perechi și ”tatonarea” este intensă, pe ”bandă rulantă”. Este prezent în parc între tineri ca o formă modernă de socializare, la cei care nu au obiceiul de a avea discuții interesante sau profunde.

 

În jur se pornește de la o discuție plăcută, plină de amabilități și complimente și se poate ajunge la ”flirtul identic” față de toată lumea unde se sexualizează imediat în toate interacțiunile, în așa zise dialoguri ușoare și ”glume”, cu cei din jur. De fapt cei (cele) care folosesc acest tip de limbaj comunică că accepta pe oricine sau arată că urmărește doar ”cucerirea” și nu persoana. Până la urmă rezultatele arată cercetările că acest dialog duce la flirtul ”nereușit”, pentru că flirtul industrial este trecut la categoria evaluată negativ, semnalând un caracter precar, agresivitate sau lipsă de interes specific.

 

. 

Cum ne auto-îmbunătățim?

Ce cred alții despre mine! Chiar vreau să aflu și dacă da  cum îmi asum acest lucru . De ce am învățat să mă apăr de orice se spune despre mine? Ce și cum mă schimbă acest lucru și cât de deschisă sunt în realitate, la schimbare?

Sursele în josul  paginii

 

- Știți ce e cu adevărat sexy?
- Să recunoști că uneori ești defensivă și să faci ceva în privința asta..

 

- Nu ști cum să devii defensiv? 

 - Încercând și învățând să primești informațiile neplăcute fără să le transformi imediat într-un verdict asupra valorii tale.

 

Cum faci asta? 

Ai aici un acronim ”Partea ta”:

P - Pauză înainte de pledoarie (1)

A - Afect ( numește ce se întâmplă cu tine) ( 2)   

 R - reformulează înainte să răspunzi (3)

T - Testează partea adevărată (4)

E - Efectul înaintea intenției (5)

A - Asumarea  (6)

T - Trasează limita între feedback și abuz (7) 

A - acționează diferit (8) 

 

1) Observă primele semne: 

    vrei deja să întrerupi?

    construiești deja contraargumente

    simți nevoie să explici imediat contextul

    cauți să expui greșelile celuilalt

    îți vine să spui da, dar...

  Dacă da, atunci nu răspunde încă. Poți spune ( cu voce tare sau pentru tine): Simplul impuls de a mă apăra și risc să nu mai aud ce spui. Am nevoie de un minut.

 

2) Încercă să identifici amenințarea  

„Mi-e rușine”, ”Mă simt judecat”,  ”Mi-e teamă că acum mă vezi ca pe un om rău”,  ”Simt că trebuie să demonstrez că am avut motive/ dreptate/ etc” .  

 

Punerea emoțiilor în cuvinte a fost asociată  experimental cu reducerea reactivității emoționale și în unele studii, cu un nivel mai mic al suferinței raportate.  

   Ps Nu numești emoția ca să o transformi în argument: ”Mă simt atacat” nu dovedește automat că ai fost atacat. Înseamnă doar că sistemul tău de protecție s-a activat. 

 

3) Spune ce ai înțeles, fără explicații, fără ironii. Apoi verifică: ”Am înțeles corect? Care ester exemplul concret la care te referi? Ce comportament ai vrea să fie diferit?  Scopul este să transformi acuzația globală, în informație examinabilă.

 

4) Nu te întreba imediat: ”Cum demonstrez că nu este adevărat, chiar dacă formularea este exagerată?” ”Am mai primit acest feedback?”,  ”Ce ar observa un martor neutru?”,  ”Dacă un prieten ar fi făcut exact ce am făcut eu cum aș evalua eu situația?” 

    Nu este nevoie ca celălalt să aibă dreptate  în proporție de 100% pentru că tu să ai ceva de învățat.  PS: Uneori feedbackul celorlalți poate fi 20% valid și 80 % nedrept: Problema cu defensivitatea este că anulează tot. Maturitatea ta se demonstrează când reușești să vezi cei 20% și să-i păstrezi pentru a încerca să te schimbi și să refuzi restul.

 

 Adoptarea unei perspective mai distanțate și reinterpretarea conflictului din punct de vedere al unui observator imparțial au fost asociate cu o analiză mai puțin egocentrică și , în cercetări asupra cuplurilor , cu reducerea suferinței provocate de conflicte **

 

5) Intenția te conectează. Dar nu anulează efectul. 

       Răspunsul defensiv arată așa: ”Din moment ce nu am vrut, nu ai dreptul să fi afectat.”

       Răspunsul matur arată așa: Nu asta a fost intenția mea, dar te înțeleg că asta a fost efectul.” Explicarea intenției trebuie să vină după recunoașterea efectului nu locului ei.  

 

6) Dar nu așa: Chiar crezi c totul e din vina mea?. Asta poate fi o formă de defensivitate  pe care vrei s-o faci spectaculoasă șă te victimizezi. Ai nevoie de ”consolatori” în jur care fac lucrurile și mai ”rele, pentru că toți se împart în tabere. Dar problema nu nu te consolează și mai ales nu ”dispare”.

 O asumare sănătoasă sună cam așa: ”Te-am întrerup”. Am promis și nu m-am ținut de cuvânt.” Am răspuns sarcastic în loc să spun că m-a deranjat.  

  Nu îți condamna întreaga identitate. Numești comportamentul pe care îl poți repara. Pe car îl poți transforma dacă vrei.  

 

 7) A deveni mai puțin defensiv nu înseamnă să te transformi într-un burete pentru orice acuzație. 

Poți spune ”pot discuta cu tine despre comportamentul meu dar în nici un caz nu voi continua să fiu insultat.” 

”Accept că poate, pe undeva am greșit și eu  (punctând despre ce e vorba) dar nu accept concluzii exagerate, generalizate, stereotipe despre ce sunt sau nu sunt, despre ce sunt capabil și de ce nu.”

Îmi asum parte mea, dar nu o voi prelua pe a ta.” 

Una e să spui ”Celălalt are dreptate pentru că este supărat. ” și alte e să înțelegi că ”Supărarea celuilalt merită ascultată. Că afirmațiile lui, ca și ale mele, trebuie totuși verificate.

 

8) Încheieți conversația cu ceva verificabil: Data viitoare eu o să fac ”x” în loc de ”Y” pentru că chiar vreau să-mi îmbunătățesc viața. Scopul, dacă ești sincer, este să nu resetezi ciclul de până acum ci să-l îmbunătățești asta dacă chiar vrei să schimbi ceva la tine. Îmbunătățește situația, astfel încât, chiar dac e puțin, ea să se vadă.

 

 I M P O R T A N T:

 A nu te apăra imediat Nu însemna că ești vinovat.

A înțelege perspectiva celuilalt Nu înseamnă că ai renunțat la a ta.

A recunoaște un efect, Nu înseamnă că accepți toate interpretările lui.

A-ți asuma partea ta, Nu înseamnă că preiei întreaga vină. 

Un om adevărat gândește așa: vreau să aflu ce se spune despre mine, să-mi asum partea mea și să nu mă mai apăr din orice, pentru că doar prin cei din jur mă pot auto-corecta și auto-îmbunătății. Am această nevoie pentru a crește și  anu mă izola. Despre asta e vorba.  

 

Surse 

*https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/17576282/

 * Putting filingsd into words affect labeling disrupts amyglala in repsonse affective stimuli Lieberman = Transpunerea în cuvinte a informațiilor și etichetarea afectului perturbă amigdala în răspunsul la stimulii afectivi (Lieberman)

 

** A heart and mind: self distancing facilitates the the association between heart rate Variability and Wise Reasoning Igor Grossman = „O inimă și o minte: distanțarea de sine facilitează asocierea dintre variabilitatea ritmului cardiac și raționamentul înțelept” de Igor Grossman

 

***  Sursa  https://www.instagram.com/p/DbQJepuiJyp/?img_index=8&igsh=MTgxOTl3bjNyODZ6Nw%3D%3D

 

 

Hold Space

 

Ieri, am fost la un concert HOLD SPACE. Ca să ajungi aici trebui să ști ce înseamnă termenul nu-i așa-i?

 

Este un loc unde tu nu acționezi dar ești mereu în ”preajma celuilalt”. Îl lași să simtă, îl lași să plângă dacă vrea, îl lași să își trăiască și mai ales să-și termine propriile emoții, într-un cuvânt, oferi spațiu pentru emoțiile ”celuilalt”.

 

Tot ceea ce trebuie să faci este să ”ai ascultare activă” sau activată la ce este în jur. Să nu ajuți, să nu pledezi însemnă și să nu ”repari” tu ce este al altuia prin sfaturi nesolicitate. Empatie, lipsă de judecată, acceptarea trăirilor celuilalt, fără critică, oferind confort prin simpla ta prezență.Eu cred că avem atât de multă nevoie ca în jur să formăm un hold space. Cu muzică sau fără.

 

V-ați gândit oare ce înseamnă activarea ascultării?În București și în țară sunt tururi ghidate pentru a-ți dezvolta ascultarea activă ( făcute de Maria Balabaș, da, da cea de la Radio). Dar ce însemnă mai exact? Simplu și ceva ce nu mai facem de mult, mai ales orășenii. Să ascultăm conștient îndreptându-ne atenția, empatia, și mai ales interesul către ce este în jur. Într-un dialog către cel ce vorbește. Și nu doar pentru a-i descifra mesajul și emoțiile din spatele discursului ci pentru a-l înțelege și dincolo de cuvinte.

 

Când celălalt vorbește, noi ne gândim la ce să răspundem fără nici o pauză, fără a-l asigura că am înțeles mesajul complet și fără ai oferi semne că nu-l criticăm, judecăm. Vrem însă să dăm cel mai bun și ”deștept” răspuns, așa ca ego-ul nostru să fie satisfăcut. Să ne arătăm superiori. Apoi suntem de cele mai multe ori grăbiți, să revenim la viața trepidantă din jur, să nu pierdem nimic.

 

Uneori aceste lucruri sunt spuse și de postura noastră și de limbajul non verbal corporal. Câte presupuneri greșite am elimina dacă am face asta mai des. Câtă încredere am oferi dacă l-am asigura pe interlocutor că i-am înțeles cuvintele în toate aspectele sale mai ales emoționale.

 

Nu știți s-o faceți? Nu zic că e ușor. Priviți însă o mamă care vorbește cu copilașul ei, făcând primii pași. Ea știe, ea are răbdare, ea are înțelegere, ea construiește încredere și reciprocitate.

.

 Ah da și mai lăsați în pace fotografiile de care e plin telefonul și trăiți momentul. (Imaginea unui apus de soare care m-a orbit la un moment dat aseară pe Bulevardul de castani).