Anonimul venețian

 

Ei bine  pe lângă celebra piesă de teatru (film), coloană sonoră este și o carte de bucate. ”Anonimul Venețian” a apărut în  secolul XIV.

 

Acolo găsim pentru prima dată termenul de confetti (sau chonfetti). Confetare înseamna inițial ”a pregăti....”, a face, dar acest verb a devenit în timp mai strâns asociat cu practica de a face bomboane și gemuri (în italiana modernă). Totuși diversele chonfeti se pot realiza fie cu zahăr, cu miere, conform unei practici care datează din vechile conserve romane.

 

Găsim, culmea aceste produse de patiserie de asemenea și ca preparate analoge, în cărți care tratează preparate medicinale, cum ar fi Medicina ex holeribus et pomis de Gargilius Martialis (secolul al III-lea) și Apendicula de Condituris Varis a lui Johannes Damascenus (din jurul secolului al VII-lea sau al VIII-lea). 

 

În acest text, termenul era ”a găti” deși termenul latin este mai legat de conceptul de conservare decât simpla pregătire.

 

Anonimo Veneziano oferă instrucțiuni detaliate despre cum se prepară bomboanele. Acestea erau în majoritatea amestecuri de fructe confiate sau pastă de fructe sau pastă din diverse ”nuci” învelite: bomboane din gutui, mere, migdale, nuci și chiar semințe de piersici și caise. dar și un fel de marmeladă de gutui îmbrăcată în înveliș.

 

Pentru că cartea, în întregime este disponibilă pe internet am aruncat un ochii și m-am îngrozit. 

 

Cantitatea de zahăr folosită la sosuri pe care acum le considerăm ”sărate”, era plină de zahăr. 

 

Modalitățile era cam barbare dar și o diversitate mult mai mare față de ce mâncăm noi.

 

Puteți consulta cartea cu cele 125 de rețete, în linkul de mai jos

 

Imaginea este ”Natură moartă cu dulciuri și portocale” de Georg Flegel (sec 16-17) 

 

sursa:  https://www-medievalcookery-com.translate.goog/helewyse/libro.html?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc&_x_tr_sch=http#LXXI

 

. 

Mecanisme mentale VI - Controlul

  

Fiecare generație care contestă normele vechi întâlnește rezistență proporțională cu frica celor care le-au construit identitatea pe ele. Progresul social real se măsoară exact în capacitatea acestor structuri de a se adapta fără violență.

 

Violența bărbaților crește când controlul asupra femeilor scade. Pierderea privilegiului se simte ca o nedreptate când ești obișnuit să ai totul. 

Autonomia femeilor e percepută ca o amenințare de unii bărbați. De ce? Pentru că timp de secole, identitatea masculine a fost concepută  în raport cu controlul.

Asupra femeilor

În familie

În relație

În spațiul public

Când femeile câștigă individual autonomie, dreptul de a decide singure, de a refuza, de a pleca, unii bărbați nu trăiesc asta ca pe o schimbare social firească ci ca pe o pierdere personală. De ce? Pentru că identitatea lor e legată de un sistem care nu mai funcționează la fel, și asta produce frică, iar frica produce agresivitate.

 Știm că sistemul a fost construit  de mii de ani așa.  Sistemul patriarhal nu a fost construit prin forță brută ci prin ”norme sociale”.

Prin legi, religie și educație care au normalizat controlul masculine ca o condiție firească a lucrurilor. Uneori l-au romantizat, punând femeia într-un mediu de fragilitate deosebit de restrictive: ”colivia aurită”.

Bărbații crescuți în acest sistem, au  fost învățați că și ăsta e rolul lor și că orice altceva e o anomalie. Când sistemul cedează în trepte, ei nu au un model alternative de masculinitate la care să se raporteze și rămân cu instinctele pe care le-au învățat.

 Răspunsul ar fi adaptarea. Dar de ce în locul acesteia apar mai des agresivitatea și violența? Pentru că adoptarea necesită resurse emoționale pe care mulți bărbați nu le-au dezavoltat, capacitatea lor de a procesa frustrarea, de a accepta schimbarea și de a găsi un nou mod de a se raporta la ceilalți.  Așa  că folosesc violența. Ea este mai rapidă și mai familiară, e instrumentul pe care sistemul l-a validat indirect prin decenii de toleranță față de agresivitatea masculină. De fapt dacă controlul dispare, mulți bărbați escaladează pentru că e singurul răspuns pe care-l știu.

 

Cum arată violența când controlul dispare, în relații romantice, în prietenii, în spațiul public: Violența nu apare doar sub formă fizică. E a este existență:

Fie ca un control financiar intensificat.

Ca izolare

Ca agresivitate verbal crescută

Ca  hărțuire în spațiul public față de femeia care refuză sau este agresivă.

În prietenii apare ca o nevoie de a domina, de a critica sau de a sabota succesul femeilor din jur. Formele sunt diferite, mecanismul e același, o încercare de a recupera controlul pierdut prin orice mijloc disponibil. 

De ce bărbați crescuți cu modelul dominației nu au instrumente când dominația nu mai e funcțională?

Un bărbat crescut cu idee că forța, controlul și superioritatea sunt definitorii pentru masculinitate nu a dezvoltat alte modele de a gestiona relațiile sau conflicte. Când o femeie nu mai cedează, când nu mai poate fi controlată prin presiune sau frică, el nu știe ce urmează. Iar golul lăsat de dominația nu e umplut automat cu ceva sănătos el rămâne gol sau umplut cu escaladarea unor conflicte deja existente sau imaginare.

Studiile recente arată că violența împotriva femeilor crește în perioadele de schimbare socială rapidă, tocmai când normele de gen sunt cel mai mult contestate. Masculinitatea toxică nu este despre bărbați răi, este despre un set de norme care leagă valoarea masculine de dominația și care nu mai e acceptată. Cu cât norma e mai rigidă, cu atât reacția la pierderea ei e mai violentă. Cercetările din psihologie și sociologie arată constant că bărbații care simt că și-au pierdut statutul sau controlul într-un context social prezintă rate și mai mari de agresivitate.

 

Mecanismul se numește threatened masculinity adică masculinitate amenințată și activează răspunsuri compensatorii care pot merge de la dominația verbală la violența fizică.

Nu e o scuză, este o explicație a unui tipar care poate fi schimbat dacă este înțeles și adresat cui trebuie. Schimbarea nu vine din a cere bărbaților să renunțe la identitate, vine din a construi modele alternative de masculinitate care nu depind de control și dominație. Asta înseamnă educație diferită, modele masculine care arată vulnerabilitatea și respect ca forță și consecințe reale pentru violență în loc de toleranță instituțională.

 

Bărbații care înțeleg că autonomia femeilor ne le ia nimic sunt parte din  soluție, cei care nu înțeleg asta sunt parte din problemă.

 

Violența nu este un răspuns la autonomia femeilor, e un răspuns la incapacitatea unor bărbați de a exista fără să controleze. Schimbarea socială nu va încetini pentru că unii se simt amenințați de ea.

 

Ce se poate schimba, e modul în care bărbații sunt crescuți să se raporteze la putere, la relații și la propria identitate. Până atunci, autonomia femeilor rămâne cel mai bun indicator la cât de fragil e ego-ul celor care o contestă.

 

***

Ipocrizia morală funcționează ca un mecanism de protecție a imaginii de sine, iar mulți bărbați care trăiesc dublul standard nici nu conștientizează contradicția din comportamentul lor. Creierul uman are o capacitate remarcabilă de a separa faptele proprii de standardele pe care le impune altora, un fenomen numit disonanță cognitivă, prin care mintea găsește justificări convenabile pentru orice acțiune care contrazice valorile declarate.

Bărbatul care predică fidelitatea și practică infidelitatea nu se percepe pe sine ca ipocrit, pentru că a construit o narațiune internă în care greșelile lui sunt excepții justificate de context, în timp ce greșelile altora rămân dovezi clare de caracter slab. Această asimetrie morală se învață adesea din copilărie, în familii unde bărbaților li se permitea mai mult decât femeilor, iar discursul despre onoare devenea un instrument social, nu o practică reală.

Reputația construită prin cuvinte frumoase și gesturi publice de moralitate servește ca acoperire pentru comportamentul privat, iar acest tip de bărbat investește mai multă energie în cum pare decât în cum se comportă cu adevărat. Frica de a fi expus alimentează constant nevoia lui:

• de a controla narațiunea,
• de a muta vina și
• de a se victimiza atunci când cineva îndrăznește să numească realitatea.

Partenerele acestor bărbați trăiesc adesea o confuzie profundă, prinse între discursul lui despre valori și dovezile concrete ale trădării. Mintea încearcă să reconcilieze cele două versiuni, iar acest proces de negare colectivă întreține relația mult mai mult decât ar trebui, pentru că separarea discursului de faptă devine aproape imposibil de sesizat din interior.

 

. sursa Partidul amabil instagram

Zeița Mokosh

În inima mitologiei slave, unde narațiunile antice s-au împletit ca fire ale sorții, un nume a rezonat cu o semnificație profundă - Mokosh. 

Numele ei este încă șoptit pe coridoarele istoriei. Mokosh, purta greutatea de protector, de gardian al muncii femeilor și de stăpână a destinelor.

Privirea vigilentă a lui Mokosh a prezidat artele sacre ale torsului și țesutului, tunderea blândă a oilor și momentele fragile ale nașterii. Printre popoarele slave ea s-a ridicat la o eminență a întruchipării însăși a Marii Mame. Stăpânirea ei s-a extins peste vasta îmbrățișare a Mamei Pământ, hrănind pământuri fertile, modelând coregrafia complicată a destinului și dăruind recolte generoase.

Pentru cei devotați, Mokosh a simbolizat fertilitatea, dătătoarea de viață și păstrătoarea secretelor șoptite în tărâmul sacru al femeilor. Ea a stat ca matronă a femeilor, a copiilor, a vetrei și a războiului de țesut, unde firele se împletesc pentru a crea țesătura existenței.

În interiorul bogatei tapiserii de credințe, prezența lui Mokosh este cea care radia. Statuile ei au înfrumusețat sanctuarul sfințit al Kievului lui Vladimir cel Mare, stând în compania stimată a altor zeități puternice - Perun, Hors, Dažbog, Stribog și Simargl. În ea, poporul slav și-a găsit mângâiere, căci ea le-a hrănit nu numai recoltele, ci și sufletele. 

În rețeaua complicată a relațiilor divine, Mokosh ținea legături cu zeul tunetului, Perun, și enigmaticul Veles. Oamenii de știință au sugerat că ea era consoarta prețuită a ambilor în diversele variante ale legendelor vechi făcând o punte între prăpastia dintre furtunile cu tunet și darurile abundente ale pământului.

În tărâmul divinației, stăpânirea lui Mokosh cuprindea un tărâm misterios, acoperit în faldurile timpului. Cuibărită în artele sacre, esența ei s-a amestecat cu firele mistice ale sorții, oferind căutătorilor priviri în tărâmurile învăluite ale viitorului. Adesea împletite de femei, ecourile femininului sacru au răsunat, refăcând o legătura profundă cu ritmurile naturii și cu dansul ciclic al vieții. În aceste ritualuri vechi, omenirea a comunicat cu lumea naturală, dezvăluind tapiseria sacră a sorții și a destinului în armonie cu stelele cerești.

În calitate de țesătoare a destinelor divine, moștenirea lui Mokosh a rezistat ca un far călăuzitor pentru căutători pentru a găsi mângâiere în îmbrățișarea ei tandră. Ea a stat,  gardianul al misterelor feminine, ca un simbol strălucitor al fertilității și abundenței. Esența ei, veșnic gravată în mitologia slavă, a continuat să inspire reverență, hrănind sufletele celor care căutau înțelepciunea. Ea ne-a șoptit secrete eterne ale vieții și ale soartei. Imaginea ei strălucitoare este țesuta pentru totdeauna în pânza  poveștilor divine care se întindeau peste analele timpului.
***
 

Cu toate acestea, povestea lui Mokosh a început cu o altă zeiță - Mat Zemlya, Mama Pământului Umed. Mat Zemlya, o forță primordială, a precedat-o aparent pe Mokosh. Esența lui  Mat Zemlya, este foarte veche precum pământul din care a izvorât viața. Într-o întorsătură curioasă, Mokosh a dfost asimilată ca identitate și a preluat  rolul sacru al lui Mat Zemlya.

În primele epoci ale Evului Mediu, Mat Zemlya s-a impus cu reverență ca una dintre cele mai venerate zeități din mitologia slavă. Jurămintele au fost depuse atingând chiar Pământul pe care îl întruchipa ea, iar păcatele au fost mărturisite într-o cavitate naturală din sânul ei înainte de călătoria finală. Era adorată în forma ei neîmblânzită, naturală, lipsită de atribute umane.

Cu toate acestea, pe măsură ce vânturile schimbării au trecut peste tărâmurile slave, vestind apariția creștinismului, zeițele antice s-au trezit împletite cu noi figuri. Mat Zemlya și Mokosh s-au contopit cu Maria, mama blândă a lui Isus. Esențele lor s-au contopit, răsunând pe coridoarele timpului.

În această interacțiune delicată a credințelor antice și a valurilor schimbătoare ale credinței, Mokosh și Mat Zemlya au persistat ca spirite atemporale. 

Poveștile lor s-au gravat în sufletul mitologiei slave, prezența lor a reverberat în șoaptele vântului, foșnetul frunzelor și solul fertil care hrănește ciclul durabil al vieții. O mărturie a spiritului de durată al Marii Mame, ei și-au șoptit adevărurile lor eterne de-a lungul veacurilor.

Popoarele slave,  își făceau idolii din lemn sculptat. De aceea nu s-au păstrat statui sau imagini vizuale din perioada precreștină. Vechii slavi sculptau statui care rămâneau afară, în aer liber, ce au fost complet disturse odată cu creștinarea Rusiei Kieviene adică în anul 980 dHR. Singurele imagini păstrate sunt motivele geometrice slave cu figurine feminine cu mâinile ridicate, flancată de păsări sau cai. 

 

.

https://www.facebook.com/photo.php?fbid=154354914398606&set=pb.100094722941785.-2207520000&type=3

Mierea din smochine

 

S-au înmulțit numărul smochinilor (și al murilor) la noi în cultură. Dar am observat că fructele nu sunt bine valorificate datorită semințelor, semincioarelor care deranjează la consumul în cantitate mai mare. Totuși în țările de origine se știu mai multe despre recoltarea, păstrarea, valorificarea acestor fructe. Poate ar fi bine ca să ne inspirăm și din altă parte?

Dacă ați observat (la Kaufland zilele acestea de exemplu) smochinele sunt recoltate înainte să facă semincioarele pe care eu nu le pot suferi. Așa fac și cei din zona mediteraneană dacă vor să le consume în stare proaspătă. Avantajul este că așa au și mai puțin zahăr pentru că ajunse la maturitate procentul dezaharuri crește la aproape 50% din fruct.

În josul postării o să dau rețeta de ”miere de smochine” un fel de peltea de smochine folosită foarte des când există surplus de fructe supracoapte.

Până să ajungem la rețetă o să vă spun o poveste legată de simbioza dintre plante și ce înseamnă să o ignori. E o poveste despre livezile de măslini din zona Mediteranei unde printre arbori seculari găsim foarte mulți smochini. 

 

Anticii au descoperit că măslinul și smochinul sunt un grup de plante care se completează. În timp ce toate plantele emană oxigen în timpul zilei, măslinii și smochinii eliberează dioxid de carbon. Noaptea, în timp ce alți copaci emană dioxid de carbon, măslinii și smochinii încep să ne ofere oxigen. Și chiar dacă smochinul își pierde toamna frunzele, măslinul secretă în continuare prin frunze, oxigen, inclusiv iarna. Există un fenomen denumit ”nor cețos” vizibil în diminețile de iarnă. Această situație este evidentă în Italia de Sud și a fost studiată în Golful Edremit (Turcia). În timp ce măslinul emite oxigen noaptea, acesta se combină cu aerul marin care din cauza valurilor, eliberează iod în atmosfera. Până dimineața acesta se amestecă cu curenții de aer mai rece veniți din Munții Kaz și rezultă un aer benefic. Oriunde sunt țărmuri cu măslini, în zori, aerul devine asemenea unui ”nor cețos”. 

 

Măslinul și smochinii dau roade în același timp. Acesta este momentul când principalul dăunător al măslinilor, ”musca măslinului” începe să se reproducă. În perioadele în care musca măslinului va înțepa frunzele și fructele măslinilor, fructele smochinilor care sunt complet coapte încep să ”reverse miere”, acel sirop dulce al fructelor supra-coaptep e care cred că l-am observat și noi chiar și la fructele din supermarket. Mierea de smochin este extraordinar de atractiva pentru musca măslinului și atunci când o găsește preferă fructele de smochin în locul măslinelor. Există chiar și un proverb în Grecia care spune că ”smochinii (din plantațiile de măslini) atrag muștele de măslini precum paratrăsnetul”. Muștele de măsline care mănâncă miere de smochin mor după o vreme din cauza intoxicării. Acesta este și motivul pentru care grecii care locuiau pe coasta Mării Egee plantau încă din antichitate 3-4 smochini în fiecare livadă de măslini.

Azi producătorii de măsline din noua generație, nu știu/nu vor să știe de acestă simbioză drept urmare au tăiat sute de smochini aflați în plantațiile lor și i-au folosit ca lemn de foc. I-au tăiat pentru că atrăgeau muștele și ei preferă să trateze problema dăunătorilor cu pesticide. Ca urmare, dăunătorii măslinului au devenit rezistenți la substanțele chimice și s-au înmulțit.

 

***

Mierea de smochine

Acest dulce se prepară în sudul Italiei în cazul când există o cantitate mare de smochine supracoapte. 20 kg de smochine mature ar trebui să producă 1 litru de ”miere” de smochin. Această rețetă se face în mod tradițional cu smochine proaspete, mature.

Tăiați smochinele în jumătate și puneți-le într-o oală mare cu multă apă acoperindu-le. Se fierb câteva ore sau până când lichidul scade la jumătate.

Scoateți smochinele și puneți-le într-o pânză de scurs (o sită textilă) sau o sită fină. Lăsați lichidul din smochine să se scurgă și să se adună într-un bol. Când smochinele s-au răcit, puteți, de asemenea, să presați/stoarceți pânza. Lichidul rezultat se fierbe din nou până la obținerea unui sirop dens, asemănător mierii. Se pune în borcane și se sigilează.

Mai există o variată când acest sirop de amestecă cu must de struguri supracopți. Cele două se folosesc alături de dulciurile tradiționale, un fel de bile (gogoșele) din aluat prăjite și însiropate, cu iaurt, cu brânzeturi tartinabile de tip mozzarella... Sau se mănâncă glazurând fripturile din carne roșie.

 

. 

Arc peste timp

 Acum 48 de ani, în același loc, într-un alt septembrie (1978) începeam anul școlar cu practica agricolă de toamnă. La cules de struguri. Între 60 și 100 de găleți pline de persoană. Eram fericiți pentru că preferam strugurii sortării cepei sau cartofilor. Cel ma rău era însă la recoltat porumb. Asta până să aflu că cea mia rea practică era cea de altoit trandafiri fără nici un fel de echipament de protecție.   

Călătoria cu tractorul, probabil prima mea călătorie într-o remorcă s-a întâmplat atunci, acolo. Foarfeci ruginite, nădușeală, câte o găleată de apă pentru o clasă întreagă și o singură căniță cu care să bei, împărțirea în grupe, norma, răsete, norma, struguri mâncați nespălați cu mâinile murdare, norma. Dormitul sus la conac în paturi muncitorești de fier, cu lenjerii zdrențuite, într-o cameră de câte 8, cu o cantină funcțională dar cu mâncare niciodată pe săturate și cu micile dulciuri aduse de acasă. Funcționau bine pufuleții și pufarinele de nu mă mai mir că și acum am o rezervă față de ele. Și le ocolesc  în supermarketuri.

Apoi într-o seară, intratul accidental în cramă, chiar cea pe care o păzesc în imaginea luată zilele acestea. Răcoarea celor 12 grade, penumbra, mirosul, misterul, șoaptele, butoaiele enorme, licărirea unor povești, toate la un loc m-au decis să mă onorez cu meseria de horticultor.

Acum i-a ascultați povestea numărul doi. După ce ați recitat frumos cu glas tare fabula:  

Vulpea la vie (La Fontaine)

             

                        Pribeagă şi lihnită

                        De foame, dă de-o vie

                        Cu nişte  struguri rumeni, frumoşi,

                        De razachie.

 

                        Ciorchinii-s plini şi vulpea,

                        De sine înţeles,

                        Ar fi mâncat cu poftă

                        Şi nici n-ar fi ales…

 

                        Dar la-ndemâna labei

                        O-mpiedică s-ajungă

                        Până la ei zăbreaua ulucilor, prea lungă,

                        Şi ghimpii-n care gardul e prins şi împletit;

                        Ciorchinele-i aproape de bot; s-a tot sucit,

                        S-a ridicat: se-nţeapă

                        Şi-i lasă gura apă…

 

                        – Ce struguri verzi şi acri, oftează,

                        Nu-s de teapă!

                        Şi-s prea cruzi…

                        Mie, ce-mi place-i gustul de stafidă,

                        Nu-mi strepezesc eu dinţii cu această aguridă…

 

Mai am și o altă poveste  intermediară între ani  despre struguri. Probabil de acum de mă cunoașteți, știți că îmi plac proiectele cu adolescenți. Și una din cărțile de început din programa acestui proiect are ca temă fabule și pilde, printre care și cea de mai sus, la fel ca celebra fabulă ”Corbul și vulpea”. Cum programa proiectului este internațională, am ajuns la un moment dat în Italia, în Mantova mai exact, într-o zonă viticolă cazați într-o fostă mânăstire. O săptămână în câmp undeva printre vii. Ateliere de lucru, grupuri care colaborează, adică un workshop de o săptămână.   Era 2009 parcă și acolo participau echipe din toată Europa. Astfel de seminarii sunt oarecum obositoare, pentru că programul se termina pe undeva pe la ora 23 și mai ales discuțiile făcute într-o limbă străină te obligă să te concentrezi la alt nivel. Dar acesta a fost mult mai distractiv. De ce? Pentru că reprezentanții Greciei (mda, mereu dai peste grecii ăștia prin postările mele) și cei ai Franței își disputau originea fabulelor. Iar italienii, la ei acasă, întrețineau mereu disputa amicală cu tot felul de idei năstrușnice. Până la urmă au făcut o piesă de teatru care să dispute bătălia finală între marele Esop și La Fontaine. 

Nu m-am băgat dar și noi, la capitolul ”inspirație fără să numești autorul”,  îl avem pe Grigore Alexandrescu al nostru care s-a inspirat din plin de la alții.

 

În rest, revenind la azi, uite, am traversat rândurile de Pinot noir, mirosind ciorchinii calzi de soare și ascultând susurul apei dintr-un iaz cu pești Koy. Mda, în cramă nu poți intra ca altădată. Zona, patronii o numesc Toscana Prahovei, eu îi spun simplu Chițorani, la o aruncătură de băț de Ploieștiul în sărbătoare. 

Pași, peste pașii de odinioară, după 48 de ani.

     

 

”Nu e îndeajuns, pentru că nu e ca mine!” și alte lecții ale triangulațiilor mentale

Azi am adunat lecțiile ultimelor zile. Le scriu nu ca să îmi aduc aminte pe unde am trecut căci și eu am trecut pe aceste drumuri. Le scriu ca să-mi rămână și să nu le mai repet. 

Voi poate nu ați făcut topografie dar eu da. Sunt, mă văd ca pe un jalon, undeva pe un deal, unde măsor și fac triangulații. Dacă măsor știu de urc sau cobor. Dacă măsor, știu pe unde am trecut. Dacă măsor știu ce las în spate și cât mai am până la vârf. Dacă măsor corect, văd că mă aliniez cu valorile mele. Dacă măsor repetat  orice deviere e ușor corectată. Dacă o fac corect știu că mă apropii de aspirațiile și visele mele. Dacă măsor des nu mi se mai pare greu urcușul. Folosesc triangulațiile, și în topometrie și în viața de zi cu zi. Mereu verific și creșterea și acuratețea. Mereu iau puncte de reper, uneori foarte diferite, altfel mă rătăcesc în manipulări și iluzii. Relația mea cu ceilalți intră altfel într-o dinamică continuă. Dacă e continuă știu că aduce și reziduuri pe lângă alte lucruri. Știu că avem această tendință naturală de a ne sustrage în momentul când trebuie să punem cărțile pe față. Știu că suntem retractili când vrem să privim cu claritate în adânc. Așa cum știu că nu trebuie să luăm mereu aceleași repere pentru că uneori ele devin depășite sau marginale sau nesemnificative. 

1) Așa mă supără acest atitudine de nemulțumire când cineva face ceva, oricât de mic și noi în loc să apreciem, punem bețe în roate, găsim hibe și devenim rigizi, spunând că dacă nu e mult, nu e vizibil este ”mai deloc”. Și mai ales dacă eu nu ”sunt ascultat” sau ”nu se face cum vreau eu”, nu are valoare în ochii mei.

2) În jur există foarte mulți oameni care par furioși și mereu în căutare de conflicte. Și eu am tendința, omenească de a face pace. Azi însă mia-m dat seama că e mai bine să stau departe căci bătăliile lor nu sunt cu mine sau cu societatea din care facem împreună pace ci cu ei înșiși.

3) Nici nu-mi vine să cred că la uite, aproape 65 de ani, mai există în jurul meu oameni, mai mereu dragi mie, care-mi spun ce să fac. Care se cred îndreptățiți să facă asta. Uneori cu lecții prin care eu deja am trecut, sau nu mi se par semnificative. Nu îmi oferă sfaturi necerute, îmi dau indicații. Nu e o problemă prea mare că îmi dau indicații. Nu sub formă de îndrumare ci sub formă de directive. Mie îmi plac modele demne de urmat dar nu însemnă că trebuie să copiez viețile celor din jur. Încerc chestiile astea care denumesc autenticitatea și originalitatea. Cred că m-am născut alergică la norme impuse. 

4) Există ceva foarte hazos în aceste lecții. Pentru că dacă sunt separate, mie îmi sună bine dar dacă le iau împreună, ei bine descopăr contradicții de termeni. Căci lecția numărul 1 se bate cap în cap cu lecția nr 3. Nu totalmente. Vezi, de aceea e importantă triangulația. Date care să pună în comun mai multe puncte și să facă legături între aceste puncte și să pună ce e mai important în evidență.

PS Cred că mai frumos și util în afara trangulației este un fel de puzzle faptic în care să-mi așez toate trăirile și emoțiile. Și care să arate ca o întrețesere unică și foarte frumoasă.  

.  

Fotografii ce spun povești

 

Stați liniștiți aici este și o poveste despre greci, Dar despre ei, numai de bine! 

 

Despre descoperirea Troiei și despre fraude

 

Iată  una dintre cele mai extraordinare fotografii din primele zile ale fotografiei unde apare imaginea unei tinere grecoaice care este aproape îngropată sub aur antic. 

 

Numele ei era Sophia Schliemann. Bănuiesc că deja ați recunoscut numele, același ca al celebrului Heinrich Schliemann descoperitorul Troiei. 

 

Bijuteriile din fotografie se presupune că aveau o vechime de peste 4.000 de ani iar soțul ei a spus lumii că acestea aparținuseră Elenei din Troia. Ce senzație, ce poveste magnifică. Evident este și total greșită.

 

În 1873, soțul Sofiei, Heinrich Schliemann, făcea săpături la Hisarlik (Turcia). Acolo a descoperit o colecție uimitoare de bijuterii din aur, diademe, vase, arme și mii de mărgele de aur. A botezat-o „Comoara lui Priam”, după legendarul rege al Troiei, și a asociat bijuteriile cu Elena. Elena, eroina troiană, cea care, spun legendele, a contribuit la declanșarea Războiului Troian.

 

Apoi a venit fotografia. Sophia a fost îmbrăcată în aur și a fost fotografiată ca un fel de altă Elenă din Troia, în viață. Imaginea era irezistibilă și a declanșat o întreagă isterie legată de săpăturile arheologice. O femeie din secolul al XIX-lea purtând bijuterii purtate ultima dată de una dintre cele mai faimoase femei din mitologie.

 

Dar Schliemann avea prostul obicei de a îmbunătăți realitatea. El susținea chiar că Sofia fusese alături de el când comoara fusese descoperită și chiar ajutase la scoaterea ei. N-o făcuse. Sofia părăsise Troia după moartea tatălui ei și Heinrich a recunoscut ulterior în privat că nu a fost prezentă când a fost găsită comoara. Dar povestea vinde așa că își inclusese nevasta în poveste. Mica minciunică a rezistat. 

 

Exista însă o problemă și mai mare. Începea să devină evident că acestea nu erau bijuteriile Elenei. Povestea a fost demontată ceva mai târziu când arheologia modernă a datat comoara cu aproximativ o mie de ani înainte de perioada asociată în mod tradițional cu Războiul Troian. În decizia sa de a ajunge la ceea ce credea că este Troia lui Homer, Schliemann a săpat prin straturile arheologice ulterioare și a provocat pagube enorme sitului arheologic. 

 

Iar comoara în sine are și o altă istorie tulburătoare. Schliemann a scos-o din teritoriul otoman fără autorizație, scoțând în secret colecția din Anatolia. Autoritățile otomane l-au urmărit legal după ce au descoperit ce făcuse.

 

Așadar, uitați-vă din nou la acea faimoasă fotografie a Sofiei acoperită cu aur și gândiți-vă cum se spulberă miturile și dispar minciunelele chiar și după mulți, mulți ani. Sofia nu purta bijuteriile Elenei din Troia, nu ajutase la descoperirea ei. Comoara fusese scoasă ilegal din țara în care fusese găsită și arheologul responsabil cu identificarea a greșit vârsta cu mai mult de un mileniu.

 

Totuși, cumva, fotografia a funcționat, înnebunind lumea întreagă. Săpăturile din aceea zonă au scos la iveală nu doar un singur oraș, ci mai multe așezări suprapuse.Orașele au fost construite unul peste altul de-a lungul a mii de ani iar Schliemann a crezut inițial că „Troia lui Homer” este un strat mai vechi (Nivelul II). Cam pe aici a fost descoperit celebrul tezaur din fotografie. După cum știm cercetările continuă și azi și acestea au arătat că stratul corect care corespunde perioadei Războiului Troian este de fapt Troia VII a.

 

Totuși după mai bine de 150 de ani, Sophia, grecoaica, născută Engastromenos, (a doua soție a lui Heinrich Schliemann) se uită la noi îmbrăcată ca Elena din Troia, purtând aur antic care a aparținut unor femei ale căror nume reale s-au pierdut cu mii de ani în urmă.

 

Istorie îi oferă credit afaceristului german pentru descoperiri și copilăria mea abundă de povesti despre el și perseverența lui ca arheolog amator. La fel ca în cazul lui Karl May și povestea lui Winetou, adevărul m-a dezamăgit teribil. Azi mulți istorici moderni îl consideră un mitoman și un falsificator care a deformat adevărul pentru a-și spori propria faimă.

 

El este responsabil de multe erori arheologice:

Uite ce spune drăgălașul Al despre câteva din erorile arheologului amator, recunoscute acum ca fraude: 

 

Principalele minciuni, exagerări și manipulări legate de descoperirile sale includ:

 

1. Furtul creditului de la Frank Calvert

Schliemann și-a asumat în totalitate meritul descoperirii Troiei, susținând că a găsit situl ghidat doar de intuiția sa și de textele Iliadei. În realitate, cel care a identificat dealul de la Hisarlîk (Turcia) ca fiind locul probabil al Troiei a fost diplomatul și arheologul amator britanic Frank Calvert. Calvert deținea chiar o parte din acel teren, dar nu avea fonduri pentru excavare, motiv pentru care l-a invitat pe Schliemann să finanțeze și să coordoneze săpăturile. Schliemann l-a marginalizat ulterior pe Calvert și i-a atacat reputația pentru a rămâne singurul „erou” al poveștii. 

 

2. Inventarea „Comorii lui Priam”

În 1873, Schliemann a descoperit un tezaur spectaculos din aur și bijuterii pe care l-a numit imediat „Comoara lui Priam.

 

Minciuna romantică: Schliemann a scris în jurnalul său și în cărțile sale o scenă dramatică în care el însuși a scos bijuteriile din zid în timp ce se prăbușeau pietre, iar credincioasa sa soție, Sophia, le aduna ascunzându-le în șalul ei. În ziua respectivă, Sophia nici nu se afla pe șantierul arheologic (era la Atena, după moartea tatălui ei). Mai mult, arheologii au demonstrat că Schliemann a strâns obiecte găsite în zile și locații diferite (și din straturi diferite), le-a adunat într-un singur loc și a regizat „marea descoperire” pentru a crea un impact mediatic uriaș. 

 

3. Eroarea gravă de datare

Obsedat să găsească Troia lui Homer, Schliemann a considerat că aceasta trebuie să se afle la cel mai adânc nivel al dealului. A ordonat săparea unui șanț uriaș (Șanțul lui Schliemann, lat de 40 de metri) folosind inclusiv dinamită. Prin această metodă brutală, a distrus exact straturile superioare care corespundeau Troiei homerice (Troia VI / VIIa, din Epoca Bronzului Târziu, cca. 1200 î.Hr.). 

 

Tezaurul pe care l-a găsit aparținea de fapt stratului Troia II, o civilizație mult mai veche, care trăise cu 1.000 de ani înaintea unui eventual Război Troian.

 

4. Minciunile din autobiografie

Schliemann a încercat să își construiască imaginea unui geniu predestinat. El a susținut în memoriile sale că la vârsta de 7 ani, văzând o ilustrație cu Troia în flăcări, i-a promis tatălui său că va găsi acea cetate când va fi mare. Biografii moderni au demonstrat că această poveste a fost complet fabricată la bătrânețe pentru a-și cosmetiza biografia, el neavând niciun interes real pentru arheologie până la vârsta adultă, când s-a îmbogățit din speculă și afaceri. 

 

5. Repetarea scenariului la Micene („Masca lui Agamemnon”) 

Năravul de a pune etichete homerice pe obiecte care nu aveau nicio legătură cu poemele s-a repetat în 1876 la Micene (Grecia). 

 

Când a descoperit o mască mortuară din aur, Schliemann a trimis o telegramă regelui Greciei spunând: „Am privit chipul lui Agamemnon”. Cercetările ulterioare au arătat că masca aparținea unui conducător care murise cu aproximativ 300–400 de ani înaintea perioadei în care ar fi trăit Agamemnon. Există chiar suspiciuni (deși disputate) că Schliemann ar fi cerut unui bijutier să modifice ușor trăsăturile măștii (adăugându-i mustața în stil secolul XIX) pentru a o face să pară mai „eroică”.

 

. 

 

 

 

 https://www.facebook.com/WomenInWorldHistory/posts/pfbid02ePYQy6vcfsJgBHzA6pnwzYyWdNvhcvtC8kboA7wZ4H2wMJEzS4m8YhQ785dWkxgul