Fotografii ce spun povești

 

Stați liniștiți aici este și o poveste despre greci, Dar despre ei, numai de bine! 

 

Despre descoperirea Troiei și despre fraude

 

Iată  una dintre cele mai extraordinare fotografii din primele zile ale fotografiei unde apare imaginea unei tinere grecoaice care este aproape îngropată sub aur antic. 

 

Numele ei era Sophia Schliemann. Bănuiesc că deja ați recunoscut numele, același ca al celebrului Heinrich Schliemann descoperitorul Troiei. 

 

Bijuteriile din fotografie se presupune că aveau o vechime de peste 4.000 de ani iar soțul ei a spus lumii că acestea aparținuseră Elenei din Troia. Ce senzație, ce poveste magnifică. Evident este și total greșită.

 

În 1873, soțul Sofiei, Heinrich Schliemann, făcea săpături la Hisarlik (Turcia). Acolo a descoperit o colecție uimitoare de bijuterii din aur, diademe, vase, arme și mii de mărgele de aur. A botezat-o „Comoara lui Priam”, după legendarul rege al Troiei, și a asociat bijuteriile cu Elena. Elena, eroina troiană, cea care, spun legendele, a contribuit la declanșarea Războiului Troian.

 

Apoi a venit fotografia. Sophia a fost îmbrăcată în aur și a fost fotografiată ca un fel de altă Elenă din Troia, în viață. Imaginea era irezistibilă și a declanșat o întreagă isterie legată de săpăturile arheologice. O femeie din secolul al XIX-lea purtând bijuterii purtate ultima dată de una dintre cele mai faimoase femei din mitologie.

 

Dar Schliemann avea prostul obicei de a îmbunătăți realitatea. El susținea chiar că Sofia fusese alături de el când comoara fusese descoperită și chiar ajutase la scoaterea ei. N-o făcuse. Sofia părăsise Troia după moartea tatălui ei și Heinrich a recunoscut ulterior în privat că nu a fost prezentă când a fost găsită comoara. Dar povestea vinde așa că își inclusese nevasta în poveste. Mica minciunică a rezistat. 

 

Exista însă o problemă și mai mare. Începea să devină evident că acestea nu erau bijuteriile Elenei. Povestea a fost demontată ceva mai târziu când arheologia modernă a datat comoara cu aproximativ o mie de ani înainte de perioada asociată în mod tradițional cu Războiul Troian. În decizia sa de a ajunge la ceea ce credea că este Troia lui Homer, Schliemann a săpat prin straturile arheologice ulterioare și a provocat pagube enorme sitului arheologic. 

 

Iar comoara în sine are și o altă istorie tulburătoare. Schliemann a scos-o din teritoriul otoman fără autorizație, scoțând în secret colecția din Anatolia. Autoritățile otomane l-au urmărit legal după ce au descoperit ce făcuse.

 

Așadar, uitați-vă din nou la acea faimoasă fotografie a Sofiei acoperită cu aur și gândiți-vă cum se spulberă miturile și dispar minciunelele chiar și după mulți, mulți ani. Sofia nu purta bijuteriile Elenei din Troia, nu ajutase la descoperirea ei. Comoara fusese scoasă ilegal din țara în care fusese găsită și arheologul responsabil cu identificarea a greșit vârsta cu mai mult de un mileniu.

 

Totuși, cumva, fotografia a funcționat, înnebunind lumea întreagă. Săpăturile din aceea zonă au scos la iveală nu doar un singur oraș, ci mai multe așezări suprapuse.Orașele au fost construite unul peste altul de-a lungul a mii de ani iar Schliemann a crezut inițial că „Troia lui Homer” este un strat mai vechi (Nivelul II). Cam pe aici a fost descoperit celebrul tezaur din fotografie. După cum știm cercetările continuă și azi și acestea au arătat că stratul corect care corespunde perioadei Războiului Troian este de fapt Troia VII a.

 

Totuși după mai bine de 150 de ani, Sophia, grecoaica, născută Engastromenos, (a doua soție a lui Heinrich Schliemann) se uită la noi îmbrăcată ca Elena din Troia, purtând aur antic care a aparținut unor femei ale căror nume reale s-au pierdut cu mii de ani în urmă.

 

Istorie îi oferă credit afaceristului german pentru descoperiri și copilăria mea abundă de povesti despre el și perseverența lui ca arheolog amator. La fel ca în cazul lui Karl May și povestea lui Winetou, adevărul m-a dezamăgit teribil. Azi mulți istorici moderni îl consideră un mitoman și un falsificator care a deformat adevărul pentru a-și spori propria faimă.

 

El este responsabil de multe erori arheologice:

Uite ce spune drăgălașul Al despre câteva din erorile arheologului amator, recunoscute acum ca fraude: 

 

Principalele minciuni, exagerări și manipulări legate de descoperirile sale includ:

 

1. Furtul creditului de la Frank Calvert

Schliemann și-a asumat în totalitate meritul descoperirii Troiei, susținând că a găsit situl ghidat doar de intuiția sa și de textele Iliadei. În realitate, cel care a identificat dealul de la Hisarlîk (Turcia) ca fiind locul probabil al Troiei a fost diplomatul și arheologul amator britanic Frank Calvert. Calvert deținea chiar o parte din acel teren, dar nu avea fonduri pentru excavare, motiv pentru care l-a invitat pe Schliemann să finanțeze și să coordoneze săpăturile. Schliemann l-a marginalizat ulterior pe Calvert și i-a atacat reputația pentru a rămâne singurul „erou” al poveștii. 

 

2. Inventarea „Comorii lui Priam”

În 1873, Schliemann a descoperit un tezaur spectaculos din aur și bijuterii pe care l-a numit imediat „Comoara lui Priam.

 

Minciuna romantică: Schliemann a scris în jurnalul său și în cărțile sale o scenă dramatică în care el însuși a scos bijuteriile din zid în timp ce se prăbușeau pietre, iar credincioasa sa soție, Sophia, le aduna ascunzându-le în șalul ei. În ziua respectivă, Sophia nici nu se afla pe șantierul arheologic (era la Atena, după moartea tatălui ei). Mai mult, arheologii au demonstrat că Schliemann a strâns obiecte găsite în zile și locații diferite (și din straturi diferite), le-a adunat într-un singur loc și a regizat „marea descoperire” pentru a crea un impact mediatic uriaș. 

 

3. Eroarea gravă de datare

Obsedat să găsească Troia lui Homer, Schliemann a considerat că aceasta trebuie să se afle la cel mai adânc nivel al dealului. A ordonat săparea unui șanț uriaș (Șanțul lui Schliemann, lat de 40 de metri) folosind inclusiv dinamită. Prin această metodă brutală, a distrus exact straturile superioare care corespundeau Troiei homerice (Troia VI / VIIa, din Epoca Bronzului Târziu, cca. 1200 î.Hr.). 

 

Tezaurul pe care l-a găsit aparținea de fapt stratului Troia II, o civilizație mult mai veche, care trăise cu 1.000 de ani înaintea unui eventual Război Troian.

 

4. Minciunile din autobiografie

Schliemann a încercat să își construiască imaginea unui geniu predestinat. El a susținut în memoriile sale că la vârsta de 7 ani, văzând o ilustrație cu Troia în flăcări, i-a promis tatălui său că va găsi acea cetate când va fi mare. Biografii moderni au demonstrat că această poveste a fost complet fabricată la bătrânețe pentru a-și cosmetiza biografia, el neavând niciun interes real pentru arheologie până la vârsta adultă, când s-a îmbogățit din speculă și afaceri. 

 

5. Repetarea scenariului la Micene („Masca lui Agamemnon”) 

Năravul de a pune etichete homerice pe obiecte care nu aveau nicio legătură cu poemele s-a repetat în 1876 la Micene (Grecia). 

 

Când a descoperit o mască mortuară din aur, Schliemann a trimis o telegramă regelui Greciei spunând: „Am privit chipul lui Agamemnon”. Cercetările ulterioare au arătat că masca aparținea unui conducător care murise cu aproximativ 300–400 de ani înaintea perioadei în care ar fi trăit Agamemnon. Există chiar suspiciuni (deși disputate) că Schliemann ar fi cerut unui bijutier să modifice ușor trăsăturile măștii (adăugându-i mustața în stil secolul XIX) pentru a o face să pară mai „eroică”.

 

. 

 

 

 

 https://www.facebook.com/WomenInWorldHistory/posts/pfbid02ePYQy6vcfsJgBHzA6pnwzYyWdNvhcvtC8kboA7wZ4H2wMJEzS4m8YhQ785dWkxgul

Petricor

 Nu uitați să deschideți ferestrele când plouă!

În general, fiecare închide ferestrele imediat ce începe să plouă. E o greșeală pe care mulți dintre noi o facem.

 
Dacă plouă, puteți deschide ferestrele pentru câteva minute. Ploaia aduce oxigen și purifică aerul din casele noastre.

Știați că? Acel „miros de ploaie” se numește de fapt petricor. Când plouă, există un miros de ozon, iar aceste particule curăță aerul din casele noastre.
Apa este un element purificator care spală tot ce este rău...

Petrichor ( / ˈpɛtrɪkɔːr / PET - rih-kor ) este mirosul pământos produs atunci când ploaia cade pe solul uscat . Cuvântul a fost inventat în 1964 de oamenii de știință Isabel Joy Bear și Richard Grenfell Thomas din greaca veche πέτρα ( pétra ) „ stâncă ” și ἰχώρ ( ikhṓr ) , fluidul eteric care este sângele zeilor în mitologia greacă.

 
Petricorul este mirosul plăcut, pământos, creat atunci când ploaia atinge solul uscat, eliberând în aer compuși precum geosmina din bacteriile din sol și uleiurile din plante sub formă de aerosoli, un parfum la care oamenii sunt foarte sensibili, semnalând viață și rehidratare. Este mai puternic în cazul ploilor ușoare care urmează perioadelor de secetă, deoarece ploile abundente suprimă eliberarea parfumului și uneori include ozon.
Geosmina: Un produs secundar metabolic al anumitor bacterii care trăiesc în sol (Actinomycetes) care conferă solului mirosul pământos; este o moleculă parfumată puternică.
Uleiuri vegetale: Plantele secretă uleiuri în timpul perioadelor de secetă, care se acumulează pe suprafețe și sunt eliberate odată cu ploaia.

 
Eliberarea de aerosoli: Picăturile de ploaie care lovesc solul poros captează aerul, formând bule care explodează în sus, pulverizând acești compuși parfumați (și bacterii/virusuri) în aer sub formă de aerosoli fini.

 
Unii oameni de știință sugerează că oamenii se bucură de petricor deoarece strămoșii noștri se bazau pe ploaie pentru supraviețuire.
 

Nasul uman este incredibil de sensibil la geosmină, detectând-o în concentrații foarte mici. Este o amintire senzorială a solului fertil, a activității microbiene și a plantelor care primesc apa necesară, adesea cea mai puternică după o ploaie ușoară care nu spală mirosurile. Cămilele se bazează, de asemenea, pe petricor pentru a localiza surse de apă, cum ar fi oazele . 

 

Mecanisme mentale V _ Creșterile și prietenia

 

Prietenia care rezistă creșterii cere un lucru simplu și rar, curajul de a spune cu voce tare ce se schimbă între voi, chiar înainte ca distanța să pară normală. Confortul tăcerii ține relația într-o formă falsă de liniște, în timp ce adevărul nespus lucrează pe dedesubt. Cei care aleg conversația grea în locul evitării descoperă de fapt o legătură mai solidă decât cea de la început.

 

De ce se rupe o prietenie? În general apare atunci când unul dintre parteneri crește. Prietenia supraviețuiește peste toate, mai puțin succesului unuia dintre  parteneri. Și de ce creșterea unuia destabilizează prietenia? Pentru că prieteniile funcționează adesea pe echilibru implicit, nu unul ”negociat”, nu unul conștient dar real: doi oameni care sunt la același nivel, cu aceleași frustrări, cu aceleași limite, aceleași vise încă nerealizate. Când unul dintre ei avansează: profesional, financiar, relațional, personal, echilibrul ăsta se strică fără ca cineva să fi făcut ceva greșit. Psihologic, identitatea noastră socială e construită parțial în raport cu cei din jur și când un punct de referință familiar se mută, tot sistemul de rapoarte se re-calibrează. Nu e invidie neapărat, nu e nedreptate e pur și simplu faptul că o prietenie construită pe un anume tip de paritate trebuie să se reinventeze iar asta e un proces pe care majoritatea nu știu cum să-l facă. 

Cum apare comparația la nivel social? Leon Festinger a descris, în 1954, un mecanism pe care îl trăim cu toții zilnic, prin care ne evaluăm pe noi înșine, comparându-ne cu cei din jur, în special cu cei care ne sunt apropiați și similari. Sau credem că sunt apropiați și similari. Sau dorim ca aceștia să fie așa cum vrem noi, în mintea noastră. Nu este un defect de caracter, ci un proces cognitiv automat prin care creierul încearcă să înțeleagă unde se află la un moment dat, în raport cu lumea din jur. 

Problema apare când persoana cu care te compari cel mai natural, este prietenul apropiat, cel care știe totul despre tine, iar el avansează într-o direcție în care tu, nu ai avansat încă. Comparația devine dureroasă tocmai pentru că e cu cineva față de care nu ai distanța emoțională, și pentru că succesul lui face vizibil, prin contrast, locul în care tu ești acum. Singurul lucru care se schimbă este dinamica de putere. Puterea într-o prietenie nu se măsoară în bani sau titluri dar se simte în lucruri concrete:

-          Cine, cui cere sfatul

-          Cine admiră

-          Cine se simte mai puțin sigur pe sine în prezența celuilalt

-          Cine adaptează subiectele de conversație ca să nu pară că rămâne în urmă. 

Toate acestea, se întâmplă când unul avansează. Atunci el se re-calibrează subtil fără să fie sesizabil. Cel care ”a crescut” poate deveni fără să vrea o prezență intimidantă iar cel care ”rămâne la același nivel” poate începe să se simtă judecat chiar și când nu e judecat deloc. Dinamica de putere nu se schimbă dramatic dintr-o data, se schimbă în mici momente acumulate, în tonuri, în tăceri, în subiecte evitate, până când ambii simt că ceva e diferit, fără să știe ce.

Ce simte cel care rămâne?

E un amestec greu de spus tocmai pentru că conține emoții pe care nu e acceptabil social să le recunoști, mândria sinceră pentru prietenul care a reușit, și în același timp durere, inadecvare, un sentiment difuz că ai rămas în urmă. Nu există invidie curată, e ceva mult mai complicat ”bucuria și rana coexistă și tocmai pentru că coexistă e atât de greu de articulat.

Cum spui cuiva ”mă bucur pentru tine și în același timp prezența ta mă face să mă simt mic” fără să pari răutăcios sau slab? Și atunci nu spui nimic. Îți muți energia, devii mai puțin disponibil, găsești motive să anulezi întâlniri și nimeni nu numește ce se întâmplă cu adevărat.

 

Ce simte cel care ”crește”?

Creșterea nu vine întotdeauna cu bucurie ne-amestecată mai ales când se întâmplă în văzul cuiva drag. Apare un anume fel de ”vinovăția” ciudată, pentru că succesul tău a schimbat ceva într-o relație la care ții. Începi să filtrezi ce împărătești, să mimezi realizările în fața prietenului, să eviți  subiectele care ar putea accentua diferența. Uneori mergi mai departe, te faci mai mic intenționat ca să nu ocupe succesul tău prea mult spațiu în relație. E un mecanism psihologic: ”vinovăția de a fi avansat față de cineva față de care simți loialitate” și convingerea inconștientă că trebuie să plătești cumva pentru asta.

 

Cum arată ruptura? 

Rareori este o ceartă, rareori este un moment clar în care prietenia se termină. De obicei înseamnă o serie de lucruri mici care se acumulează, răspunsuri mai scurte, întâlniri amânate și re-planificate, conversații care rămân la suprafață, energia care scade treptat din ambele părți. Una din părți încetează să mai inițieze, celălalt nu mai insistă și după un timp distanța devine normalul relației. Nimeni nu a declarat că prietenia s-a terminat, nimeni nu a avut  o conversație dificilă, pur și simplu s-a rărit până a dispărut.  Și tocmai pentru că nu a existat un moment de ruptură clară, ambii rămân cu o pierdere pe care nu știu exact când s-a întâmplat.

Ce se întâmplă când nimeni nu numește ce se întâmplă? 

Tăcerea pare mai ușoară decât conversația și pe termen scurt așa este. Nimeni nu se expune, nimeni nu riscă să pară invidios sau arogant, nimeni nu trebuie să recunoască că relația s-a schimbat. Dar totuși tăcerea nu conservă prietenia, o golește lent. Fiecare interacțiune neautentică, fiecare subiect evitat, fiecare emoție nerostită adaugă un strat de distanță care devine din ce în ce mai greu de traversat. Iar cu cât durează mai mult, cu atât conversația care ar fi putut salva prietenia devine mai imposibil de inițiat. Pentru că ar trebui explicit nu doar ce simți acum, ci tot ce ai simțit și nu ai spus în ultimele luni. Tăcerea nu e neutră. E o decizie lentă de a lăsa ceva să moară fără să îți asumi că o faci.

Ce prietenii supraviețuiesc acestui moment? 

Cele care rezistă au un lucru în comun, cineva dintre cei doi parteneri, a avut curajul ”să numească” ce se întâmplă înainte ca distanța să devină prea mare. Nu neapărat o conversație perfectă și completă, uneori doar un ”simt că ceva s-a schimbat între noi și nu vreau să pretind că nu.”

Atât poate fi suficient ca să deschidă un spațiu în care ambii pot fi sinceri. Mai este și faptul că prieteniile care supraviețuiesc creșterii unuia sunt cele construite pe ceva mai adânc decât paritatea, pe respect reciproc, pe curiozitate față de celălalt, pe o identitate a relației care nu depinde de faptul că ambii sunt în același loc, în același timp. Creșterea unuia devine în aceste prietenii un subiect de conversație nu un tabu gestionat în tăcere. Prieteniile care  ”se rup” când unul crește nu se rup din lipsă de afecțiune. Se rup din lipsă de curaj să numești ce se schimbă. Creșterea nu e o trădare a prieteniei și rămânerea în urmă, nu e un eșec personal. Sunt doar momente diferite în viața a doi oameni care au ales să fie apropiați. Ce face diferența nu e că ambii cresc în același ritm, ci că amândoi aleg să rămână sinceri când ritmurile diferă. 

 

. 

Mecanisme mentale IV - ”Ce și cu câte scopuri în viață ai rămas?”

 

Avem și noi un scop în viața asta?

Un scop care să ne aducă bucurie? Sau doar să ne țină ocupați între cele două pensii?

Un scop care să ne facă viitorul suficient de important încât să investim zilnic în el? Sau doar ne facem că avem urgențe și ne ocupăm serios de ele, lungind nejustificat timpul?

Avem măcar un scop care să ne dea motiv pentru care merită să avem grijă de noi? Sau doar alergăm după ce ni s-a spus că ar trebui să vrem?

Avem acel scop care să ne dea motiv pentur care merită să avem grijă de noi? Sau doar alergăm după ce ni s-a spus că ar trebuie să vrem?

Avem în minte acel scop care să facă lucrurile greu de obținut să merite efortul sau doar (ne) împingem de la spate vinovățiile de a nu fi făcut destul?

Avem ceva care să ne facă să-l așteptăm cu nerăbdare sau ne orientăm  existența după ce ne-ar face respectabili în ochii altora?

Avem acel țel care să ne facă să fim mândri  de felul în care folosim timpul primit? Sau facem doar lucruri pentru  care putem primi aplauze?

Există pentru tine ceva care ne face să alegem ce merită sacrificat și ce nu? Sau doar ne străduim să nu rămânem în urmă față de acei oameni care nu știu încotro merg?

Oare știm ce anume ne face să simțim că existența noastră lasă ceva bun în urmă? Sau doar ceva care să dea bine când îl povestim?

Azi, avem ceva pentru care merită să luptăm?

 

 

sursa:  https://www.instagram.com/p/Dc0olH5iMuA/?img_index=4&igsi=bzM0cHRvdjg3bG5q

Mecanisme mentale III ”Regretul de a nu acționa”

 

Leacul pentru regretul de a nu acționa este să-l  previi înainte să existe.

Odată apărut, îl poți procesa, îl poți integra, poți învăța din el dar rareori vei putea recrea exact momentul în care ai putut acționa. Dar n-ai făcut-o.

Nu înseamnă să te arunci cu capul înainte în orice prostie doar ca să poți spune că „măcar ai încercat”. Înseamnă să nu confunzi disconfortul cu pericolul, să vezi înainte cât de reversibilă e decizia, cât timp mai ai la dispoziție și ce riști dacă alegi să NU FACI NIMIC. 

1) Să vezi și dacă lucrul contează și riscul e suportabil ai putea da înapoi dacă nu merge: fă primul pas.

Identifici ce riști să nu faci. 

”Ce se întâmplă dacă nu fac/ ”Ce se întâmplă dacă nu fac?” 

Ei bine, creierul vede foarte ușor riscurile acțiunii dar tot el vede mai greu costurile absenței ei.

2) Separi pericolul de disconfort pentru că: ”Mi-e teamă”, nu înseamnă automat ”este periculos”. Poată înseamnă 

- mi-e teamă să fiu refuzat.

- mi-e teamă să nu par prost.

- mi-e teamă că nu sunt suficient de bun.

- mi-e teamă că voi fi judecat.

- mi-e teamă să descopăr că ideea mea nu funcționează.

Aceste costuri emoționale sunt reale. Dar nu sunt același lucru cu un risc grav și ireversibil.

3) Fă testul ireversibilității 

Punându-ți o astfel de întrebare: ”Dacă încerc și nu iese bine, pot reveni asupra deciziei anterioare fără pierderi majore?”

 - Dacă răspunsul este”da” 

     - poți merge la o întâlnire și să decizi că nu mai vrei la o a doua.

     - poți începe un curs și să renunți dacă nu ți se potrivește.

     - poți arăta proiectul cuiva și să vezi pe mai departe ce reacții primești.

     - poți purta o conversație și apoi să decizi ce faci mai departe.

     - poți testa ideea la scară mică înainte să investești serios în ea.

Dacă însă alegerea implică riscuri mari și consecințe greu de separat - sănătate, siguranță, datorii importante, obligații juridice, pierderi financiare serioase - faptul că ”nu vrei să ai regrete” nu este un motiv suficient să te arunci înainte.

Cu cât decizia este ireversibilă, cu atât îți poți permite să o testezi mai repede. Cu cât este mai ireversibilă, cu atât merită să te gândești mai bine.

4) Fă testul oportunității

Întrebare: ”Poți face asta mai târziu, în condiții aproximativ similare?

R: Uneori da. 

Atunci amânarea poate fi perfect rațională. 

R: Nu 

Dacă oportunitatea are termen de expirare - înscrierile se închid, vârsta se schimbă, datele problemei sunt diferite, piața se schimbă, atunci lipsa acțiunii  nu păstrează situația intactă. Un ”nu” spus acum, înseamnă și devine uneori ”niciodată”.

Așa că imaginează-ți două versiuni ale tale peste 5 ani:

A - Ai încercat și n-a funcționat. Ce regreți?

B - N-ai încercat niciodată. Ce regreți?

Și cu care din aceste povești e mai convenabil să trăiești?

Pune-ți un termen de expirare a deciziei. Până când mă gândesc. Ce informații concretă mai aștept înainte să decid? Stabilește o dată. Până atunci, adună informațiile de care ai nevoie. După aceea decide cu ce știi. Nu lăsa ”mai mă gândesc” fără dată de expirare. Altfel, riști să nu decizi niciodată - alt timpul va decide în locul tău.

 

 

sursa:  https://www.instagram.com/p/Dcdb3SnCJR_/?img_index=1

. 

Revelația unei dimineți de toamnă

Puneam rufele pe sârmă,

azi dimineață 

și așa a țâșnit din mine ideea de a 

transforma durerea în poezie.

 

Mi-am zis: 

lasă deoparte toate secretele

toată misteriozitatea asta  ce  i se spune spiritualitate. 

doar așa poți răspândi dragostea

doar așa o poți naște de câte ori e nevoie

de câte ori vrei,

de câte ori poți. 

Fă dragostea vastă, mi-am zis

Dându-i un corp, 

al meu, 

dându-i ochi, 

ai mei,

dându-i idei, 

ale mele. 

Ia-o de la capăt. 

Începe cu cine ia fost în lichidul amniotic și de la contracțiile în care te-ai născut.

Ia-o de la capăt. 

Viața începe tăind cordonul, cordoanele. 

Tăie toate firele care te țin în cușcă  

promițându-ți hrană îndestulată.

Povestește tot.

Povestește din memoria cărnii tale

Amintește-ți cum demult ai simțit rădăcinile cum cresc, 

cum nu ai schimba nimic din experiențele tale.

cum ai ascultat o inimă bătând, într-o îmbrățișare 

cum ai învățat mâinile celor care mângâie, 

pe de rost le-ai învățat, 

cum ai modelat ceva ireversibil de frumos din imaginile celor ce te-au rănit în copilăriei. 

 Scoate din  mister amintirile, scutură-le știind că vor înflori 

și vor da roade, 

dă-le celor din jur libertate,

chiar și libertatea de a pleca,

redă-le chiar și libertatea de a te uita.

 

Descalță-te înainte de a intra în viața cuiva.

Încetează să-i mai crezi pe cei care mint.

Fii adevărat.

Spune adevăruri.

Adevărul este cel mai veritabil învățător. 

Ai grijă, că mai toți se mint crezând că se protejează. 

Că te protejează.

Dar de cele mai multe ori nu primesc înapoi decât un ”e prea târziu” .

Descalță-te înainte de a intra în casa sufletului cuiva. 

Plângi, ca cei din jur să facă pace cu ei înșiși

Să se regăsească. 

 

Nu te pleca în fața nimănui

Doar închină-te în fața celorlalți. 

Idealuri prometeice

Viața mea este un manual 

din care lipsește teoria.

Uitându-mă în interior

Mi-am dat seamă că 

pur și simplu 

nu știu cum se întâmplă 

să devin,  

să vorbesc, 

să nasc idei noi, 

teorii și opinii, 

sentimente atât de sensibile 

care să cuprindă și puncte mele de vedere 

și emoțiile mele, 

reunite. 

 

Știu doar să mă întreb, 

Știu să vorbesc 

dinăuntru, 

din durerea, 

din plăcerea, 

din ezitările, 

din exploziile,

din abisul 

care crește 

și care mi se consumă acolo. 

 

Lumea numește asta „corp” 

Lumea numește asta „inimă”

Lumea numește aste în mii de feluri 

Niciodată picior

niciodată fir de păr. 

Eu nu știu dacă acel univers 

face mereu referiri la ”al meu”, ”mie”, ”eu” 

ci doar că viața, 

va  scrie 

mereu 

și mereu înăuntru 

pentru a mă învăța 

să mă citesc pe mine însămi

într-o limbă total necunoscută. 

 

Viața mea nu este un manual cu reguli 

ci un proiect pilot,

unde se fac teste cu explozibil 

un ghid, 

destinat a fi citit 

atunci când devin carte deschisă. 

De aceea trebuie, 

da trebuie, 

să o deschidem citirii altora. 

De aceea trebuie 

să devin servitor al efortului de a trăi, 

de a comunica,

de a continua. 

Fiind citibili, doar așa trăim și în alții.

Devenind slujitorii eforturilor de a trăi 

și de a comunica 

trasăm căi noi,  

vulnerabile  

spre durerea de a trăi în alții, 

schimbând inimi, minți și corpuri

îndepărtând reticența și foamea  

păsărilor de pradă 

interioare 

ce ne ciugulesc ideile,

zilnic.  

.