vineri, 1 mai 2026

Întâmplări din viața de navetist - I -

 

 În fuga trenului 

Cartea, îmi zăcea în poală deschisă la pagina unsprezece. Dădeam din cap cu condescendență în timp ce trenul trecea în fugă de Chitila și ea, continua să-mi dea detalii, oarecum neinteresante, despre viața personală. Eu, îmi urmam firul gândurilor. Pe fundal, ascultam și totul suna foarte familiar. Trebuie să mărturisesc că nu știu de ce figura mea, îndemna la mărturisiri. Toate, spuse din nevoia de a te destăinui unui necunoscut. 

Persoane anonime mi-au spus în peste 25 de ani de navetă, mii de povești. E greu să înțelegi acest proces. Când stai zece sau douăsprezece ore așa între București și Timișoara, mai treacă meargă dar până la urmă e  interesant cum rezumi o viață întreagă în patruzeci și cinci de minute sau hai, o oră douăzeci cât durează un drum București - Ploiești. 

Acum aveam în față o femeie trecută de prima tinerețe, genul funcționar trimis la București cu acte la Minister. După bagaje, avusese timp să facă și un shopping de capitală. Se vedea că are mâncărici la limbă pentru că atitudinea mea indiferentă, obișnuită cu lumea trenurilor ca și cartea din poală nu au descurajat-o să înceapă un dialog. Dialogul a fost de fapt la primele câteva fraze pe care le schimbi când îți ocupi locul, apoi totul s-a transformat într-un monolog cu glas în pic mai tare decât ar fi fost necesar. În jur, un vagon deschis cu peste 80 de persoane. Cei ce nu merg prea des cu trenul, atunci când sunt blocați într-un scaun câteva ore, simt nevoia unui ascultător pentru a retrăi, vremurile când fuseseră fericiți. Îți povestesc zilele  în care aveau spatele drept, când vederea le era bună și auzul ascuțit. cu toate că părea genul ”gospodină cu experiență bogată” vorbea despre  politică și de fapt cuvintele aveau o anumită nostalgie cu accente provocatoare. Etala regrete după reguli, după disciplină. Reminiscențe, tânjind după retrăirea momentelor de glorie personală  și tinerețe la sat, într-o zonă atemporală unde peste țară era un ”stăpân Dom'le!”, despot luminat și ea la fel, domnea peste un grup numit familie, ce se destrămase ulterior umplând-o cu o stare ostilă. Ascultam  răbdătoare fără să o încurajez, fără să-mi arăt preferințele  politice sau de orice fel aruncând când și când ochii în carte. Așteptam să vină Periș-ul, prefăcându-mă atentă, dând aprobator din cap, din când în când, urmărindu-mi propriul fir al gândurilor și savurându-mi propriile momente de bucurie, în acest caz, priveliștea de afară. Avusesem noroc căci eram așezată în fața unui geam securizat neașteptat de curat. Primăvara pe calea ferată, are neașteptate peisaje de o rară frumusețe. Toții porumbarii și măceșii înfloresc nespus de frumos și e singurul moment când terasamentele neîngrijite și pline de gunoaie capătă un aspect feeric. Uneori, la trenul de seară prinzi și ciripit iar duduitul constant al trenului îți dă un confort și un ritm pe care numai navetistul versat îl apreciază.  

Dar viața interlocutoarei mele secătuise în doar 30 de minute, fără isprăvi vitejești sau realizări pline de succes. Staționatul la Crivina, a adus povestirile cu accente intime. Vedeți, cuvântul ”sex” nu se pronunța în tinerețea mea. Acum lumea se lovește prea des de el. Iar dacă era rostit, indivizii o făceau cu fereală sau foloseau diverse abrevieri. Creative abrevieri. Și cu toate că  nu se vorbea prea mult  de asta, oamenii se bucuraseră de el mai mult decât în prezent sau cel puțin așa mi se pare mie. Deși subiectul atunci era etichetat ca ”tabu” și considerat păcat, probabil că era mai creativ și mai bun decât în zilele noastre când pare un fel de datorie, un fel de copie a unor  pelicule  cinematografice. 

Dar acum lipsă mea de interes și susținere, dusese monologul alunecos spre partea aceasta, jenantă. Cartea-mi, zăcea în continuare deschisă la pagina unsprezece. Pagină de la care nu mai simțeam nici un imbold să o depășesc dar părea încă, un paravan excelent. 

Deși, acum știu că viața rurală nu are nimic idilic în ea și am învățat asta pe la 23 de ani imediat ce am terminat facultatea. Totuși nu văd de ce unii simt nevoia să vorbească despre asta, să se destăinuie ori să te descoasă și o fac mai ales cu necunoscuți; mai ales în tren. Chiar dacă nu am mai fost de mult la sat pot spune că am o deschidere mai mare în a accepta o înțelegere mai largă a subiectului. Am văzut acolo mult sex normal, sau mai puțin normal. Violuri, incesturi, amantlâcuri, fetișuri, perversiuni de atât de multe feluri de mă tem că orășenii elitiști nu au văzut așa ceva decât în filmele porno. Dar eu sunt tributară vieții mele bucolice și provinciale. Și da, trebuie să mărturisesc că sunt fără îndoială o tipă de ”modă veche”. Așa că m-am reîntors la realitate, destul de stânjenită și am reluat firul ascultării:

- Oh, aveți experiențe foarte neobișnuite! concluzionez eu în sfârșit, fără să-mi dau seamă că fraza mea, ternă după mine,  nu face decât să îmi încurajeze partenera de scaun.  

Parcă îi dădusem aripi.

-  V-aș putea spune multe. Unele lucruri care, desigur, nu sunt potrivite pentru urechile dumneavoastră. 

Și culmea după ce spusese fraza acesta care logic ar încheia subiectul am văzut pofta de a începe cu destăinuirile.  În mica pauză creată, având eu o practică îndelungată, mi-am înhățat rucsacul și  canadiana din mers și am țâșnit cu o falsă ușurință printre scaunele strâmte și incomode, tulind-o spre ușa vagonului, chiar dacă la orizont  nu se vedea încă Brazi-ul. 

 

.

Fiecare versiune a ta, merită respect...

 

Nu știu, nu știu, nu știu? Nu mă dumiresc. Cuvintele nu s-au inventat să știe despre noi în toată complexitatea noastră; cuvintele nu pot spune inexprimabilul doar corpul, doar el ne cunoaște. Particulele, ele știu, atomii ei știu, seria de mici alegeri știe mai bine despre versiunile noastre consecutive, despre cine suntem noi.  Acestea sunt lecțiile noastre interioare, ele au purtat confuziile noastre, dezamăgirile, ele ne-au suportat căile lăturalnice, ele sunt prezente în cotloanele inimii. Lecțiile pe care le purtăm, ele ne cară peste tot vulnerabilitățile iar cele două șiruri de ADN, răsucite așa cum stau, ca niște magnifice mărgele, știu mai mult despre încercările noastre, despre irosirile noastre sau despre curajul ezitant de a intra în necunoscut. Cuvintele sunt prea tinere, mai tinere decât modelările noastre și ele numesc totul, experiență. Atomii și chiar proteinele sau vitaminele, ele au fost acolo la fiecare capitol, la fiecare pas, fără scurtături, fără greșeli, la fiecare versiune pe care ne-am testat-o, la fiecare bâjbâială. Totul e doar o mare pregătire. Dacă nu suntem atenți atunci cuvintelor le scapă sensul vieții. Așa pur și simplu. Când privim înapoi, observăm că nimic nu s-a irosit, nimic nu e ”greșit”. Totul a fost o parte din pregătire. Toate țesuturile, chiar și cele mai moi, chiar și dantelăria celui conjunctiv, mai sensibil,  știu pe de rost lecțiile învățate, nu le confundă cu eșecul ci le consideră similare cu o nesfârșită serie de alegeri. Acelea ne-au dat formă, acelea ne-au prelucrat. 

 Privește trecutul cu afecțiune și privește-te pe tine, înapoi, așa din  colțul ochiului: mereu s-a mers fără o hartă, mereu în necunoscut, mereu cu un anume curaj. Iată, acela ești tu! Iată, la fel și eu.  Cuvintele, dacă nu sunt folosite corect, sunt prea mici să ne descrie. Complexitatea noastră e plină de farmec, inestimabilă în valoare, nimic nu se pierde, nimic nu se risipește. Fiecare din clipele dinainte, ne pregătesc. Fiecare pas, fiecare capitol, fiecare versiune merită recunoșterea și onoarea călătoriei. Nu mă dumiresc de ce atâta împotrivire, o luptă a noastră, cu noi înșine când dragostea ne-a construit din variante,  una, pe umerii alteia și ne-a adus aici. Nu știu, nu știu, nu știu, și zău că nu mă dumiresc, de aceea acum, o spun în cuvinte, cuvintele tinere sunt maleabile, fiind saturate cu viu. 

- Toate particulele atunci când sunt împreună, se numesc fericire.   

 

.