Nu este niciodată de neglijat agilitatea cu care un copil între 3 și 8 ani scăpă de supraveghere și o zbughește spre un loc interzis, spre obiecte fragile sau spre scări înalte, pe care să se întreacă cu alții. E greu cu unul dar dacă ai de-a face cu câteva sute, într-un interval scurt? Să te văd atunci cum te descurci? Ce-i spui, cum îi spui, ce faci?
Ieri, Muzeul de Artă ploieștean, participant la Noaptea Muzeelor, a fost vizitat de peste 1000 de oameni. 1000 fuseseră pe la ora 20.00 dar până târziu în noapte nu știu câți i-au mai trecut pragul. Cel mai mic vizitator pe care l-am văzut avea cam 4 - 5 luni și a venit într-un marsupiu din pânză, purtat de părinți. Cel mai vârstnic ”senior” cum se zice acum, avea 91 și a avut curajul să urce scările fără să fie ajutat de însoțitori, doar cu bastonul din dotare. Cei mai dragi mie, au fost adolescenții neînsoțiți de părinți, care discutau serioși și gravi despre opere de artă. Cea mai frumoasă imagine, au făcut-o familiile cu două trei generații, veniți împreună. Cea mai mare atracție, arhitectura casei care adăpostește Muzeul, cu scările sale monumentale, cu frescele de pe pereți și tavan, pe care coborau razele unui frumos și pașnic apus de soare. Cei mai solicitanți, evident picii care se întreceau pe cele două scări. În primul sfert de oră, după ora 17.00, am numărat peste 60 de persoane care își făceau selfie-uri pe hol și pe scări. Știați că există un cod al manierelor elegante pentru selfie-uri? Pe ăsta l-am învățat eu, aseară de la tineri. O mie de oameni, înseamnă o mie de caractere diverse, o mie de feluri variate de a privi arta, de a o încorpora în propria personalitate. Înseamnă obișnuința de a-ți aduce copilul, nepotul sau elevul la Muzeu, de a-l învăța că acesta este un fel de distracție și ”plăcubilă” și necesară. Nici nu vă imaginați starea mea de bine să văd oameni care călcau pentru prima dată într-un muzeu. E aceiași pe care o simțeam și la Târgurile de carte (Gaudeamus). Știți că oamenii care calcă rar sau deloc printr-un Muzeu se cunosc imediat. După sfioșenie. Timiditate pe care n-o avuseseră probabil la Expoziția de reptile vii. Am văzut și vizitatori aduși de copii lor, de nepoți, care ca elevi, devin obișnuiți ai unor lăcașe de Cultură. Știu teoriile cu arta și cultura e doar ”pour le connaissance”. Dar hiperculturemia* nu e doar pentru ”elite”. Îmi place să cred că pentru fiecare există pași mereu înainte. Și ierarhii, unde fiecare urcă, fără să se țină cont de vârstă și fără prejudecăți.
Expoziția temporară de la etaj se numește Dialog (Lucia Lobonț& George Dragomir Turia). Cele mai atent ”păzite” ca să nu fie ”atinse” sau luate în brațe de pe piedestal sau strânse de ”gât” au fost obiectele de ceramică: locul I, cel ce semăna cu Omul Păianjen (Spider Man) și o altă lucrare care avea încorporată o oglindă (Oglinda lacului din pădure).
Ieri 23 mai, bine după ora 22.00, orașul era plin de ”vibe”. Îl simțeai în aer. Vedeai, auzeai grupuri grupuri. O seară caldă, un bulevard plin de plimbăreți.
Taximetristul care m-a adus acasă, un ploieștean cam de vârsta mea, mi-a mărturisit că el nu a intrat niciodată în Muzeul de Artă.
(din experiențele uni voluntar la Noaptea Muzeelor)
* Hiperculturemia sau sindromul Stendhal este o stare ce apare când o persoană este expusă la opere de artă de o frumusețe copleștoare într-o perioadă scurtă de timp .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu