A trecut un an de la aniversarea a 100 de ani a Echipei Petrolul. Un spectacol frumos, conceput pentru fani, cu efecte pirotehnice vijelioase, gălăgioase și aplaudate. Ele mi-a readus în minte o poveste ce are uite, 20 de ani. O poveste nu prea roz. Chiar dacă nu sunt fan, totuși am păstrat acel patriotism local și orice meci câștigat de ”ai noștri” mă face să tresar și să bifez câte un ”Hai, Petrolul! Hai, ai noștri!”
Mă reîntorc în timp, uite exact cu 20 de ani în urmă și-mi amintesc una din călătoriile mele, la Iași. Era 2006 și la întoarcere, am venit într-un tren rapid care a fost devastat. Era ca acum primăvară, trenul nu avea vagoane de dormit așa că-mi cumpărasem un loc la ușa compartimentului, într-un tren arhiplin. Trec 2 ore și în gara Mărășești, se urcă întreaga galerie a echipei Dinamo. Fuseseră la un meci cu o echipă de ligă secundă, în Piatra Neamț și cum în 2006, echipa (galeria) nu avea autocare, schimbaseră trenul Personal în care se urcaseră inițial cu primul care ajungea mai repede în București.
Echipa Dinamo pierduse meciul la Piatra Neamț cu un scor semnificativ. Să pierzi tu, club din Capitală, în fața provinciei și mai ales în fața unei echipe de care nimeni nu auzise, transformare galeria într-o masă de suporteri furibunzi. Era ora 3 dimineața așa că băuseră și peste măsură. Fiecare ținea, cel puțin câte o sticluța din cele plate, de 0.5 litri, de tărie, pe care le găsești la orice chioșc din gări și azi. Supărarea trebuia potolită și cum în acest tren nu erau suporteri adverși pe care să-i ațâțe, au început să distrugă trenul. Evident fără să țină seamă de călători. O distrugere sistematică. Organizată ad-hoc, făcută cu o energie și o îndârjire de neînțeles. Grupurile mari se uitau în ochii călătorilor așteptând o reacție de revoltă, de nemulțumire care să-i facă țintă. Geamuri sparte, uși de la compartimente smulse, linoleumul de pe holuri scos și aruncat pe fereastră. PFL-ul de pe holuri, pe unde se putea, rupt, scrijelit, mâzgălit. Am asistat și la o bătaie cu cuțite în spațiul strâmt al holului din fața compartimentului meu.
Dacă știți desenele animate unde o masă plină cu bunătăți este devorată de termite și după trecerea lor nu mai rămâne nimic, ei bine, așa s-a întâmplat cu acel tren. Desigur nu veniseră cu unelte adecvate dar păreau înarmați. Fiecare avea cuțițe sau bucăți metalice din tren. De multe ori m-am întrebat ce s-ar fi întâmplat dacă cineva lua atitudine dintre călători. Practic erau cam 350 de călători și 100 de ”viteji” care circulau în grup, era să zic haită, în cele 4 vagoane.
Am văzut că doar cu un cuțit îți poți face rost de ”ustensile” de dislocat uși și de spart geamurile de tren, geamuri securizate.
Cele 4 sau 5 vagoane nu mai puteau fi utilizate. Noi, călătorii, îngroziți. Compartimentul nostru cu 7 persoane din care 2 copii nu mai avea ușă. Stătea proptită pe hol afară. Geamul de pe culoarul din față era spart și partea rabatabilă aruncată. Spărtura producea curent și perdelele ce fluturaseră prea mul fuseseră smulse. Una, argintie era înfășurată în jurul pumnului unui agresor, pătată cu sânge de la un geam prea îndărătnic. În gările Râmnicu Sărat, Buzău, Mizil și Ploiești jandarmi anunțați de cei doi controlori neputincioși, așteptau și mai preluau din ei. Câte un vagon pe rând și doar în timpul de staționare. Șefii de la C.F.R. probabil deciseseră că trenul trebuie să-și continue drumul. La Buzău, doi tineri de 18 - 20 de ani, obosiți după o așa ”muncă” s-au așezat pe locul liber din compartiment, un spațiu mult mai mare, pentru că cei doi copii stăteau de acum în brațele părinților speriați și protectori. Duhnind a băutură au adormit după ce și-au ascuns fularele cu însemnele Clubului prin buzunare. Ce chipuri senine aveau, de copii obosiți, după joacă.
Între Mizil și Ploiești, au sosit jandarmii cu singurul controlorul rămas nebătut, în vagonul nostru. De la Mărășești până la Mizil, avuseseră timp să se mobilizeze în detașamente serioase, care intraseră concomitent în fiecare vagon al trenului. Nici nu avea bilete, nu numai pentru trenul Rapid ci așa în general. Când i-au ridicat, somnoroși, vociferau că sunt nevinovați.
Ziarele au titrat a doua zi titlurile cam așa: ”Întâlnire cu risc ridicat”. Memorabilă și înfricoșătoare noapte. De fiecare dată când acum văd câte un film cu jaf armat, îmi aduc aminte de sentimentul de frică, băgat-n oase în aceea noapte. Și acum după 20 de ani, când scriu mi se face piele ca de găină. Atunci în anul 2006, au fost devastate parcă 4 trenuri după care legile s-au schimbat.
Cum eu, am coborât cu marea masă de dinamoviști împinsă de la spate spre mașinile jandarmilor, am văzut și scenele preluării lor. Una peste alta, violența de orice fel, nu mi se potrivește dar pe peron, la 5 dimineața am observat că sunt oameni obișnuiți cu ea. Asta e al doilea lucru care m-a întristat atunci. Violența ca instrument de făcut pace. Îmi aduc aminte, oh ce vremuri că după noaptea aceea nedormită, am plecat să-mi las bagajul acasă și apoi m-am îndreptat spre Brașov: Mă așteptau prietenii, la un picnic și eu cu povestea mea, am devenit eroină.
Azi această întâmplare rămâne la fel de neagră ca amintire dar am pus-o la păstrare între alte două: Una din copilărie, când mergeam pe stadionul ploieștean cu părinții, la meciuri și eram acolo bunici, părinți și copii sub 10 ani. Atunci îmi plăceau sportul de echipă, Petrolul în special și atmosfera aceea de sărbătoare unitate și bucurie. Aveam pe undeva o fotografie cu noi din tribune.
Și anul trecut, uite serbarea plină de forță și expresivitate organizată de petroliști la Centenarul înființări Clubului Petrolul tot un reper luminos este.
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu