Căciula roșie

 

În imagine, iată-mă pe mine la 5 ani. Căciula făcea toți banii era roșie și pufoasă. Probabil că toți cei din generația mea își mai aduc aminte de căciulile făcute din fulare. Se vede că era o căciulă pe care o putea purta și un adult, pentru că era făcută dintr-un fular standard. 

 

Se lua un fular ” la modă” și mai colorat, nu oricare ci unul pentru care se stătea la rând cel puțin câteva ore, apoi se arătau lumii îndemânarea ta (sau a bunicii) la descusut și cusut manual. Eu participam la descusut, fiind vestită pentru destrămat lucruri prin casă. Se scoteau cu infinită grijă, franjurile din care puteai face cel mai ”moțocos” moț. Apoi marginile, se uneau într-o cusătură elegantă și mai ales  invizibilă pe față, Se punea un elastic măsurat după circumferința capului posesorului. Măsura era importantă nici prea strâmt dar nici să iasă cu ușurință căciula de pe cap. Dacă foloseai elastic rotund, mai stăteai și pentru el odată la rând, ceva ore, pentru că era rar. Ei bine aici era arta cea mai desăvârșită. Cusutul elasticului de un material e un lucru de migală și se făcea în tăcere după ce cele două erau prinse cu niște ace. ”A însăila”, era cuvântul folosit și mie mi se părea că acesta aduce în lume ceva ”silă” așa că mă ferea de el. Aici era aici,  bunica făcea cusături iar nepoata se învârtea plină de nerăbdare, bombardând-o cu tot felul de întrebări. După apeluri nenumărate la răbdare,  când toate părțile erau asamblate, venea timpul  spectaculosului. Luai un pieptăn sau o  perie de cap și periai cu el ușor, doar într-o anumită parte, materialul și aici aveai dovada că ai cumpărat fularul din firul care trebuie. Practic scămoșai fularul ca să dea o textură specifică, păros - pufoasă. Să imite blana. Apoi la fiecare purtare, sau după spălări aveai voie și tu la 5 ani, să imiți  gesturile bunicii și să dai cu pieptenul cu mișcări ușoare și drăgăstoase, căciula. Oricum, vă garantez că fesul astfel obținut avea textura pufoasă a unui blăni de pisoi mic, mic sau, pentru mai tinerii mei cititori, a unui animăluț de pluș, din cele îndrăgite de fiecare copil.

 

Acele fulare se fabricau în culori vii, un lucru pe care nu-l prea găseai prin magazinele timpului, și purtatul lor ca set (căciulă și fular) era o modă pentru copii și adulți deopotrivă înviorând ținutele monotone și monocrome. Trebuie să vă imaginați că la mercerii erau cozi la fel de lungi ca și la alimente. Eu am avut vre-o trei variante de căciuli care aveau mici variațiuni de formă: cea mai dragă - cea roșie, cea mai elegantă - cea bleu și cea de școală - roșu cu bleumarin. Iar ultima, cea mai puțin purtată, pentru că era variata unisex, a trecut la un moment dat în garderoba fratelui meu.

 

Căciulile obținute aveau și un ciucure enorm. Și cred că fabricatul ciucurelui din franjurile fularului a fost una din reușitele mele cu care, uite, mă fălesc și azi.

 

Ciucurele și povestea lui

”Moţurile căciulilor nu sunt inutile, dimpotrivă, iar povestea lor este una de-a dreptul interesantă.

Acum mai bine de un mileniu, în Japonia, la început de secol al XI-lea, era la modă cocul de samurai. Această coafură reprezenta un semn de diferenţiere al samurailor, din punct de vedere al clasei sociale, de ceilalţi oameni, de rând. Mai târziu, statutul social al samurailor a inspirat un sultan, pe Mahomed al II-lea, care a decis ca ienicerii Imperiului Otoman să renunţe la celebrele turbane incomode în favoarea fesurilor roşii, cu moț, desigur.

 

În multe ţări din America de Sud, oamenii purtau ciucuri colorați pentru a-şi arăta rangul social sau statul.”

 

După un timp, acestea au depăşit graniţele şi au devenit populare şi în Occident. La începutul anilor 90', designerii au adoptat moda actualului fes, obiect vestimentar care se regăseste atât în garderoba bărbatilor, cât şi a femeilor.

 

Totuşi, marinarii sunt cei care au găsit o utilitate majoră pentru acest moţ. Aceştia purtau adesea fes, pentru a simţi mai bine dacă se află vreun obiect deasupra capului de care trebuie să se ferească sau pentru a atenua durerile produse de diferite lovituri, mai ales atunci când mările erau agitate.

 

Acum, rolul moţului de la căciulă sau fes este mai degrabă decorativ, dar cu siguranţă istoria sa este una surprinzătoare. Iar cel mai adesea, apare în bonetele studenților sau elevilor la absolvire, fie negru, fie în culorile școlii. Iar obiceiul de a da ciucurele spre dreapta sau stânga în timpul paradelor de absolvire și aruncarea bonetei în sus sunt relativ recente.

 

. 

”Ce ești Greta?” despre regulile ”eternului” vecin comentator

Cronici de cartier provincial - I - 

 Când îmi schimb bateriile la toate dispozitivele din casă, așa cam o dată la 5- 6 luni, le strâng frumușel, îmi umplu buzunarul și caut primul spațiu de colectare din drumul meu. Ceasuri, aparate de tensiune, mouse-urile, nenumăratele telecomenzi, cântarul să nu-l uităm nici pe el, lanterne, soneria, etc. Așa că adun mereu cam peste 10 baterii. Noroc că atârnă greu în buzunar că altfel le-aș uita acolo cu lunile. Schimbatul concomitent cu periodicitate, cumpăratul și apoi reciclarea celor vechi, e un obicei pe care l-am învățat în ultimii ani. Așa că prefer să le duc imediat la cel mai apropiat magazin. La data poveștii mele, Profi, magazinul de vis a vis, de blocul meu și cel care în cartier mai poartă denumirea vechiului responsabil din comunist (La Dinu), se reorganizase și nu mai avea la vedere recipientul acela din plastic unde poți să lași bateriile pentru reciclare, așa că intru la cumpărături și întreb frumușel gardianul unde e zona de reciclare. Acesta-mi dă lămuririle aferente fără să observ ”deranjasem” o discuție unde un alt vecin de-al meu, etern prezent în magazin, avea de povestit. Așa că acesta se bagă-n discuție neîntrebat. Glasul lui batjocoritor ajunge în toate colțurile micuțului magazin:

- Aruncă-le dracu' la gunoi, ce atâtea farafastâcuri. Auzi reciclare! Plasticuri. Nu mai poate lumea de voi! D'alde voi ăștia, mari ecologiști. Nu vă bagă nimeni în seamă. Ce ești Greta, spune rituos, rânjind superior. Apoi începe, un discurs anti reciclare, anti orice, cu accente misogine, de o agresivitatea nejustificată, clasându-mă într-o parte neplăcută lui a politicii românești. Toate cuvintele veneau spre mine împroșcându-mă ca împușcăturile dintr-un pistol cu capse...

De fapt luat ca un caz particular, vecinul meu, eternul personaj al comentariilor din magazin e un ins ipocrit pentru că și el își aduce acum sticlele reciclate la același magazin și poate le adună și pe cele din parc. Dar baterii? De ce să le stângă? De ce să faci asta dacă nu primește nici un ban pe ele? 

I-ați văzut pe ”vecinii” care stau la pândă, în cartier, pe lângă micile magazine și intră-n vorbă, vrei nu vrei, arătându-și nemulțumirile pe orice teme. De obicei e un obișnuit al magazinului. Îl ține din treabă pe vânzător/vânzătoarea, care atașează un zâmbet de suprafață, face glumițe porcoase, fără să țină cont de cine e în jur. El e eternul vecin comentator. El este vecinul ”știe tot”.

De data asta comparația cu Greta Thunberg, activista de mediu trebuia să fie pentru mine, lovitura decisivă. De ce? Pentru că i-am arnuncat privirea mea de scorpie dar nu am zis nimic. Gravă greșeală! Probabil că știe că nici n-o să mă opresc din cumpărături să-i scutur plictiseala singurătății. Ținta lui predilectă individul de pe stradă la care aplică corecții verbale și-l aliniază după norme proprii și în general după legi de comportament de la începutul tinereții dumnealui, unde cel mai tare-l ”clanță” făcea legea străzii. Reciclez, spune sus și tare deci sunt etichetată dintr-un anume partid politic sau am anumite simpatii ca alți ”nenorociți”. De la înălțimea și masivitatea dumnealui decretase ”nimicuri” ceea ce făceam eu și m-a urmărit cu privirea descriind tuturor din magazin, inclusiv alegerile mele alimentare. De fapt un astfel de individ e în magazin ca să decreteze, și să dea sfaturi necerute, tocmai pentru că pe o bancă-n parc nu-l bagă nimeni în seamă. Poate undeva la bodegă să aibă tovarăși de-o seamă cu el dar dacă e unul dintre cei care nu beau, zona magazinelor s-a procopsit cu el. Uneori și cu chiștocurile lui aruncate pe jos că doar au ”femeie de servici”. E clar că nici grupul de jucători de de table /șah nu-l suferă. Chibițarea lui e jignitoare și așa cum spun atotștiutoare așa că este deranjantă. Ceea ce nu văd astfel de oameni e că într-un magazin, fie el de carter sau din rețeaua marketuri-lor, nu este loc de stat. Acolo nu mergi în vizită. Cumpărătorii, ca mine sunt mai puțin sâcâiți decât vânzătorii. Mai ales vânzătoarele, mai ales cele tinere suportă insinuările și glumele zilnice fiind ele instruite să fie ”plăcubile” și că în interesul vânzării, trebuie să-l suporte. Sunt doar ”fetele lui”, le știe pe nume, le pune întrebări personale, încercă să-și facă o familie din oamenii cooperanți. El e încă în ”epoca relațiilor” și acum când nu prea mai văd de ce ți-ar trebui o ”relație” în magazinul de cartier, se folosește de astfel de legături în tot felul de scheme umane, pe car ele crede ”de putere”:

- ”Dă și mie un pachet de țigări! Își aduc banii imediat” Pentru că evident nu iese la ”drum” cu portofelul, fie nu are card, fie nu-l are cu el. Sau cere ceva din depozit, altceva decât la raft pentru că știe el că acel pachet e mai bun sau trece peste rând intrând în față.

 E un om sâcâitor și statul lui de necioplit îi aduce o anume notorietate cu care se fălește. Bunica îi cataloga drept ”mârlani”. Cum cuvintele au și ele viață, observ că mârlan e un cuvânt care a evoluat migrând spre partea ”rea” așa că eu îl folosesc în gând ( deh obișnuința!) dar să-l spun tare îl consider prea dur pentru individul cu pricina. Până al urmă e inofensiv dacă ești dintre cei tăcuți. Să-i răspund, din experiență, înseamnă doar să-l provoc adică i-aș da apă la moară, și să-i ofer notorietate, așa că n-o fac. De data asta n-o fac. Pe de altă parte dacă nu acționez să-l pun la punct, știu că mentalitățile de cartier scad  procentul de reciclare mai mult decât ne închipuim. Și cel de bun simț.

 Vedeți cum stă treaba: pe mine, să reciclez, nu Greta sau vremurile moderne m-au învățat. Ci mamaie. Da, eram copil, cam prin clasa a III-a sau a IV-a și în vacanțe mergeam la Cinema Muncitoresc. Clădirea încă mai există pe strada Democrației. Doamne, ce mult iubeam filmele color, de la matineuri. Ca să fac rost de bani, pentru că nimeni nu mă-nțelegea de ce trebuie să merg repetat la unul și același film, vindeam sticle și borcane. Așa că aveam un contract nescris cu mamaie, să ”debarasez” sticlele depozitate din magazie de ani de zile. Banii obținuți erau ai mei, fără atentul control matern. Sticlele trebuiau spălate, dar spălate bine, cu apă caldă și sodă. Nu se primeau sticle ciobite sau cu etichete. Și nici sticle/borcane vechi. Asta am învățat la 10 ani: Pămătuful pentru sticle  frecat viguros. cu adaos de apă caldă, sodă și control de calitate. Probabil că înțelegeți că epoca detergenților și bureților de vase a venit zeci de ani mai târziu. Sticlele trebuiau să fie conform STAS-ului adică din epoca comunistă. Cele mai vechi de anii 1948, rămâneau condamnate să stea o eternitate în magazie. 

Acum mă gândesc și mă cuprinde melancolia aducându-mi aminte de afișul cu prețurile, în fața căruia făceam cele mai rapide calcule matematice, stând înfrigurată la rând, și visând la un număr record de bilete de cinema. Sticlele de lapte și borcănele de iaurt mă îmbogățeau. Centrul de primire a sticlelor era undeva pe Lupeni adică o distanță destul de mare față de casă 3 străzi și două traversări, mai ales că eu nu puteam căra pe atunci prea multe sticle deodată așa că uneori făceam două drumuri. Aveam o plasă din ață cauciucată, semăna cu o plasă de pescar, cu ochiuri destul de mari și cu aceea transportam bagajul meu zăngănitor. Plasa, de la greutate, îmi ”tăia” mâna lăsând urme roșiatice în palmă, așa că la intervale regulate, o lăsam jos și scuturam dramatic din mâna afectată. Apoi după ”marea reciclare”, în același drum făcut înapoi, mergeam  direct la caseria cinematografului să cumpăr bilete de”elev”. 

Încă mai rula Comoara din Lacul de argint. Prin '71 - '72 aveam scaunul meu la matinalul de la Muncitoresc și-l vedeam toată săptămâna. Că da, la 10 ani aveam voie să merg singură la film. Oh și câte alte minunății erau în program, toate filmate color, adică niște culori spălăcite car se apropiau mult mai mult de realitate decât filmele alb negru de la televizor.

Așa că azi mă bucur de amintirile respective cu respect încă odată pentru bunica mea, care m-a învățat acum 60 de ani să fiu grijulie și să reciclez. Și voi, aveți grijă să nu deveniți ținta mereu prezentului vecin comentator.  

 

. 

 

Exercițiu zilnic

Există unii care trăiesc în gălăgie. Așa cum există cei care nu fac zgomot, dar în interior au o lume întreagă în mișcare, tamburine și dans.

Eu fac parte din sufletele care par calme, dar trăiesc totul cu intensitate. Mi-a spus cineva că ”trăiesc cu ochii”. Nu caut aplauze, nu vreau lumina reflectoarelor ba chiar mă feresc de ea. Vreau  puțin spațiu pentru a respira. Sunt din tribul singuraticilor și gânditorilor. Pentru noi, cei asemenea mie, adaptarea este un exercițiu zilnic.

Nu pentru că ne lipsește puterea, ci pentru că fiecare detaliu este absorbit ca și cum ar fi amplificat. Culori, fapte, emoții, toate potențate. Tot ce există lasă o amprentă mai apăsată. Fie este vorba de un cuvânt deplasat, fie o nedreptate nerostită, fie o vibrație în dezacord cu ritmul zilei. Sau din contră, la lucrurile bune, nenumărate lucruri de bine la care ni se umezesc ochii. Oamenii trebuie să înțeleagă că există în noi bătălii invizibile care nu sunt niciodată aduse la lumină și de aceea a ne face loc în lumea asta mare și colorată, și totodată a rămâne fidel nouă pe de-antregul  poate fi cea mai mare provocare. Totuși, încercăm. Toți o facem. Cu efort. Cu inimă. De multe ori chiar cu grație.

Sensibilitatea profundă nu este fragilitate: este un alt mod de a experimenta viața.

Am mai scris despre asta pentru că e o stare neînțeleasă și care mă preocupă. Eu descopăr mereu câte un fragment nou  pe care mi-l adaug. Hipersensibilitatea și mai ales modul cum e ea percepută e un domeniu nou și știu cât de important este să înveți să-ți reglezi ”ideea de învățare” și să te pui la zi, pentru că toate frontierele cunoașterii, se lărgesc. Cunoașterea este ca un ocean imens și ea crește într-un ritm la care noi nu putem face față. Cum să te afunzi și să gestionezi acestă stare, e destul de greu de gestionat și ingerat. Dar măcar încercăm? Aici e aici! Dacă n-o facem și uitându-mă-n jur, văd câți au rămas în starea de ”eu așa știu de la mama” sau ”ai mei nu făceau așa” înțeleg că o să se împiedice de hainele sociale care (li-)se fac din ce în ce mai mari, din ce în ce mai largi, și pur și simplu viețuiesc zi de zi cu conștiința că sunt neînțeleși când de fapt nu mai au cum să priceapă lumea asta. Sau un mare procent de noutate din ea.  

 

 https://ivonescarlatescu.blogspot.com/2026/02/vulnerabilitatea-e-superputerea-mea-sau.html

Iluzie sau adevăr? Ele niciodată nu-s împreună.

 Am avut o așa râcă despre ceea ce înseamnă ”sistem” L-am blamat și l-am urât total. M-am plâns de el și-s plină de revoltată. L-am arătat cu degetul, considerându-l sursa tuturor relelor, sursa a ceea ce ne(mă) duce-n jos.

L-am transformat în babaul meu personal, el e  maleficul viclean, el (mă)manipulează, el  mă face sclav. Nu vorbesc de necesitatea lui. Nu asta mă deranjează așa mult. Ci relația noastră reciprocă. E nesuferită, plină de constrângeri și reguli și îmi ocupă prea mult din discursul interior. Mă ți ne prizonieră și mă învârt pe loc. Dar azi, m-am decis să sparg acest cerc vicios.  Să înțeleg că revolta mea exterioară e un ecou al revoltei mele din interior. Că haosul sau criza sau viața mea vraiște m-a făcut să văd asta. Am acceptat să fiu înțeleptul modest nu eroina din poveste. Să consimțit că pot să văd și adevărul incomod, recunoscând că nu sistemul mă trage în jos ci faptul că eu m-am oferit lui. Și că o fac demult, lent și zilnic. Mai ales zilnic. Firele invizibile se strâng în jur încet dar sigur. 

Totul începe subtil. Prefer să nu judec critic o știre,  lațul se strânge, prefer minciunile albe ale apropiaților, firele mă înconjoară, prefer să nu fac nimic, frontierele mi se micșorează! Se întâmplă de fiecare dată când eu, o persoană normală, îmi doresc să mă simt specială. Uite, interior mă simt fudulă de ce scriu, de ce gândesc, cumva ”specială”, cumva ”înzestrată” dar de fapt sunt la fel ca alții, când înfrunt vidul, limitele și îndoielile...

 

Sistemul nu creează iluzii.  Dar îți oferă oglinzi.  Deformează, amplifică, profită. Îți oferă și o narațiune de care te agăți. Te pune într-un rol, de multe ori de ”ales”, pompează într-o identitate pe care o crezi a ta până se umflă dincolo de realitate. 

 

Mă legăn cu ideea că e mai bine să  te crezi mai mult și mai mare, să te bucuri că cuiva îi pasă. De aceea interior simți că ești fie ”cel ghidat”, fie ”alesul”, fie dintre cei ”neînțeleși” dar binevoitori sau dintre cei ”persecutați”. Te simți bine pentru că cineva, ceva, te face să simți. Dar el, e ”sistemul”, nu face asta dar îți oglindește nevoile. E mai bine să crezi, decât să (te)înfrunți. Aici e momentul de fractură între iluzie și realitate. E momentul acela din povestea cu hainele cele invizibile ale Împăratului. Îți place și te îmbraci în iluzii pentru că ai nevoie ... Nici nu mai contează dacă e adevărat sau unde e adevărul. Sau cât. Și uite așa nu mai analizezi, nu mai observi, nu mai verifici, nu mai ai îndoieli. Ai intrat singur în plasa sistemului. Biată pasăre captivă în plasa păsărarului. Nu mai cauți realitatea cu orice preț își e deajuns confirmarea. Realitatea e plină de confuzii și de planuri fără pași concreți, confirmarea e  făcută din certitudini. Realitatea și adevărul nu te fac mai special, nu te seduc, nu face promisiuni,  nu te protejează de îndoieli, nu te obligă moral să le aperi. 

 

Între timp tu, devii citibil, previzibil, confortabil, vrei  happy_end-uri. Toate sunt avantaje și sunt devastatoare pentru tine, creierul și caracterul tău. Simți toxicitatea noului statut dar îți susțin validarea ta de om bun în sistem. Până la urmă sunt doar cecuri fără acoperire, bune pentru cei ce au nevoie de a crede. Lațul se strânge și la un moment dat simți asta. Sufocant. Suficient de mult ca să vrei eliberarea și înapoierea ta la realitate. Apoi ca mine, deunăzi,  ne plângem de sistem  când de fapt  eu sunt cea care m-am oferit lui. Pe tavă. 

.

Nu primul pas e important, ci al doilea...

 Mă-mpiedic mereu de cei care fac primul pas. E o viermuială în jur, a celor care fac primul pas. Seamănă cu un lung șir ce dansează un dans, ”ca la Căpâlna”. Un pas înainte doi înapoi, legănat și stopat. Mișcare fără înaintare. Pe fața lor, se citește fericirea căci ”au încercat”, devine sloganul vieții lor! Apoi, zilele  merg una câte una, înainte, fără nici un fel de schimbare? Oh, ba nu! Orbecăie după o altă direcție, un alt concept, o altă răscruce. Un alt capitol unde o să facă din nou, primul pas. Îți și spun, ”primul pas e mai greu!”... Ei vor mărețe transformări, de la primul pas. 

E înghesuială zău, la așa ceva. Te domină cu ”curajul” lor de a face primul pas. Sunt chiar și admirați. Aplaudați de domesticiții fără inițiativă care cred că un efort mic câteodată, poate schimbă lumea. Lumea lor e formată din  ”măcar un pas înainte”. Și asta devine promisiune de fericirea și chiar mântuirea. Ei vor să transforme lumea. Cu promisiuni. E ușor să denunți nedreptățile din jur. Aritmetica viețuirii în biblia promisă de ei e să facă toți, un prim pas. Să-i imite pe alții. Fiecare din jur, să facă un pas înainte. Transformarea lumii nu se rezolvă doar cu cuvinte și câte un pas ici colo.  Mărețe, elogioase planuri nu se deschid decât în relațiile din muncă făcută zi după zi,  cu cei din jur. Vai de cei care au capacitatea să facă lucrurile complete că aceștia nu mai intră în cadrele lor. 

Cer primului pas și empatie, și dreptate, și adevăr, și  pace, etc. Acestea pot deveni alegerile noastre lăsând în urmă sloganurile și nu încercând ”marea cu degetul”. 

Când faci primul pas, ca cel de-al doilea să fie viabil, controlează-ți propriul mod de acționa. Secretul? Fă-o din mers și vei observa diferențe. Fă-o corect fără a-i trage pe alții la răspundere. Nu devenii ceea ce critici. Acțiunea constă și din a practica ceea ce spui. Păzește-te de lozinci. Cred că uneori, înseamnă doar să nu folosești aceleași instrumente care au produs o nedreptate. Pare simplu dacă te gândești. Dar gândește. Compară. Exclude. Uneori lasă-te rănit în așteptări. Nu sunt răni mortale, în mare parte sunt răni de ieșire din crisalidă. 

Pacea începe de la acest punct încolo: o posibilă consecvență și nu perfecțiunea planului. Primul pas e important dar făcându-l pe al doilea decizi deja soarta lumii. Armonia începe de aici, cu sinceritatea față de tine. Nu e suficient să spunem ce nu avem; să ne punem întrebări despre ce nu avem și nici să  ne întrebăm cum trăim. Zău, nu e suficient! Aici e momentul când tu decizi. Vrei  fermitate în acțiune? Atunci caut-o în stăruința celui de-al doilea pas.  

Transformarea lumii nu se face doar cu vorbe ci în continuitate și perseverență.

 

 

 

Limpede ca lumina zilei

Luna aprilie a acestui an a fost la fel de intensă ca martie-le lui 2015. O lună  de criză, un  martie care a culminat cu decesul tatălui meu.  Și mă gândeam la ce am înmagazinat în mine zilele  acestea? Îmi place să cred că știu mai multe despre frică, despre timpul liniar și continuitate. Despre frica mea și cum să lupt cu ea, despre fragilitatea oamenilor din jur și despre modul cum fiecare se agață de firul propriu de viață, altfel decât mine. 

Am intrat eu, laolaltă cu cei din generația mea,  adică boomerii, într-un timp al pierderii. E o durată în viață care se măsoară altfel decât un timp al acumulării cu care eram obișnuită. Evident că e o părere personală, suntem diverși și treptele devenirii nu ne sunt asemănătoare. Totuși e acel moment când presimți că viața nu mai este acumulare, tatonezi dar greșești crezând că dacă nu ieși pe plus singura modalitate de cuantificare este un timp al pierderii. O grămadă, un stoc nefolosit ce se risipește. Asta dacă gândești că singurii termeni se încadrează într-o aritmetică a rezistenței pentru continuitate și o aritmetică a vieții netrăite. Depinde de tine dacă mintea ta îți trasează zilele, pe o curbă descendentă. 

Dar depinde și cu cine te înconjori. Societatea are propriile definiții, propriile repere și ”te trage pe drepta” prea repede. E vizibil, palpabil. Uită-te , la modul cum ești privit în autobuz, în spital, în rapiditatea cu care apar cei de după anunțul de la 112. Uită-te  ce precauții își iau asiguratorii doar pentru că ai împlinit 65+.  

Repăet asta, depinde cu cine te înconjori: ”Tot tai din agenda telefonică!”, așa vedea tatăl meu îmbătrânirea, și-mi vorbea el, la 80 de ani de  ”nesuferitele babe din parc” despre semene care aveau cu 5 - 10 ani mai puțin ca el. Râdeam de nepotrivire dar el continua ca să dreagă într-un fel logica că nu e vorba de vârstă ci de atitudini de ”babă”. Dacă auziți în jur așa ceva, să fugiți repede, căci riscați să vă infestați. Clișeele vechi dor la fel de mult ca insultele.

 Acum cu telefoanele astea, prea inteligente, nici nu mai ”tai” pe cineva din agendă, nici nu mai dai ”delete” pe datele lui telefonice, pe fotografii, pe profiluri. Rămân profiluri întregi ale morților care funcționează eficient. Recent am avut prilejul să văd o așa anomalie atunci când o pagină publicitară funcționa și trimitea postări  la zi, ale unui deja înmormântat prieten. Sinistru. Informațiile despre noi toți continuă să rămână un lest galactic în care ești îngropat înainte de a o face, fizic. Totul e să dai cu degetul în gesturi deja rutinate și să scrolezi*. Sună parcă pervers verbul asta nou, a scrola și de fapt nu faci decât să derulezi vieți în mod invers, ca pe un sul de pergament foarte, foarte lung. Viața ta e pusă la inventar, e pusă-n carduri și mai aliniată online decât realitățile palpabile. (*A scrola, adică a derula conținut, cuvântul vine de la ”a derula un pergament.”) 

Dacă în viața ta ai acumulări de genul acesta riști să te îngropi în haosul nimicului precum imbox-ul tău unde zac zeci de emailuri necitite, inutile. Fugi de acolo.

Tocmai de aceea un boomer este foarte tare. Are acces la două lumi total diferite. Timpul de ”bunăstare” sau ”bună  stare” nu mai este un timp de strângere ci  devine un antrenament existențial. La ce servește să te gândești la această diferențiere? Eu cred că mental schimbă totul. Pentru că ce înveți acum, ce oferi, ce cauți acum, nu mai ține de îmbunătățirea vieții tale ci servește la simplificarea, cernerea a tot ce este neimportant.

Să înveți să pierzi, fără a te prăbușii în angoase și anxietate, să o faci cu maturitate și înțelepciune e o lecție grea de care mulți, fug. De fapt e debarasarea de o povară nefolositoare. Mulți se ascund sau reacționează agresiv. Alteori te abordează cu  un anume fel de optimism rapace parcă ar fi pirați ce doresc să cucerească o navă, presupus plină.  I-am văzut cum se refugiază în activități care mai de care mai mai pompos denumite, ca să-și umple viața. 

Dar să o faci lucid și fără pesimism este până la urmă inteligență aplicată. E ca un fel de repetiție generală pentru o altă pierdere finală, la care ne gândim dar ne e frică să o verbalizăm. Ajungi să înțelegi că gesturile tale nu fac decât să te aducă în starea de a te apăra. Pui pavăză la ceva cu totul și cu totul inevitabil! Îți spui cu tu ești sub scutul celor de o mie de ori ”nu mi se poate întâmpla mie”. Ei bine de fapt nu faci altceva decât să opui rezistență. Inutilă rezistență.

Te copleșește faptul că începi să-ți pierzi obiceiuri, să uiți părți ale identității, să te descoperi agățat de noi atașamente, de noi roluri, cu pofte inutile, strâns legat de narațiuni consolatoare. Descoperi că îți aperi convingerile, valorile, bunurile tale de preț, în loc să le verifici și să le actualizezi.  Simți că frontierele tale se micșorează și dai lupte inutile la granițele vechi. Dar toate acestea fac parte din moartea cea mică, cea conștientă. Te apără și te protejează de ideea de sfârșit. Dar când încetezi să te aperi și să respingi idea de finitudine, ceva  interior se schimbă. Lucrurile, se așează cum se spune și în sfârșit, viața nu ne mai este amânată, alergată, eficientizată.  Risipită. 

Și iată paradoxul și cât de minunat se așeză el peste noile noastre tăceri, peste fricile noastre eterne. Nu mai acumulăm în zile, întâmplări, vacanțe, slujbe, avansări, comunitate, active la bănci. Nu mai înmagazinăm totul, tezaurizăm. Tezaurizăm fiecare moment. Măsurăm totul în clipe. Doar trebuie să acceptăm ceea ce suntem că totul se termină. Nu numai cu mintea. Atunci, doar atunci ”totul” devine esențial. Mai curat. Limpede ca lumina zilei. O înghițitură de apă, o floare, un zâmbet, un zgomot, o respirație, o îmbrățișarea devin măsurabile. Iar asta înseamnă să fii mai viu ca niciodată, pas cu pas. Practic nu ai învățat să mori ci să trăiești intens. Clipele te străbat, viața e reală, o simți cu ultima ta fibră, clipă după clipă. 

. 

 

... dacă vrem să o ascultăm

 

Moartea, dacă vrem să o ascultăm, 

este un semnal că acum este momentul.

Acum este momentul să ridicăm telefonul și să-i sunăm pe cei pe care îi iubim.

Moartea ne învață bucuria momentului.

Sunt semne că nu avem eternitatea disponibilă.

Semne că nimic nu este permanent.

Ne învață să lăsăm lucrurile să curgă și că nu există nimic de care să ne agățăm.

Și ne spune să renunțăm la așteptări și să lăsăm ziua de mâine să-și spună povestea, pentru că nimeni nu știe sigur dacă vine acasă în seara asta.

Pentru mine, aceasta este o provocare colosală.

Moartea ne spune: "trăiește acum".

 

Leo Buscaglia

Cușca cu ușile deschise

 

Am fost recent, într-un salon de spital cu  oameni legați. Legați de mâini și de picioare. Legați să nu-și facă rău. Priviri goale și tulburi, capete rotindu-se speriate, miros de om gol, golit, transpirat. Susuratul umplerii pungilor de urină devine  liniștitor, funcțional căci anunțau că acele corpuri sunt vii. Vaietele te înconjurau, sunete sunt sacadate, cu voci răgușite de somnolența grea a medicamentelor, horcăită. Somnul ostenit scoate la iveală dureri și nesiguranță. La ferestra închis ermetic, o stăncuță domesticită pe cerul albastru. Dedată la pâinea de spital, fără sare, ea, ne privea  curioasă.

Și-n toate acestea, repetat iar și iar, un zâmbet rușinat, dulce-amar: ”Stai(ți) liniștită totul e bine. (Bolnavul) este în sistem”. Am picat cu acest cuvânt, într-o prăpastie fără fund. Sistemul nu are nevoie de uman, nu are nevoie de suflete ci de executanți. Curați, se pune accentul pe asta, previzibili, sterili de microbi și de emoții, obedienți. Indivizi siguri.  Sistemul îți oferă  botoșei din plastic. Albaștrii. Nr 50.  

Suntem în sistem când nu mai facem alegeri. Suntem în sistem când suntem domesticiți. Uneori, și noi, legați de mâini și de picioare, cu fire invizibile. Suntem în sistem atunci când te încadrezi fără murmur în limitele acceptabilului. În interior, ei da, ai voie la mici variațiuni! Se slăbesc un pic firele ca marionetele să pară dintr-odată vii. 

Aleg să-ți spun din nou ceva ce-am spus mereu și nu ai ascultat niciodată. Ți s-a vorbit de suflet ca de ceva eteric, imaterial, încorporat dar culmea, atât de distant față de tine, cel real. Ca un cavou, proaspăt împodobit cu panseluțe, doar vine Paștele. Un loc de neatins, transformat în un nu știu ce vesel, decorativ. Sufletul, ce cuvânt des folosit. Presărat în vorbirea curentă, în cărți, în cântece, în întâlnirile romantice și la înmormântări. 

Aleg să-ți spun din nou: sufletul nu e un cadou oarecare, e un dat și e o consecință. Pentru că el e inutil, dacă nu alegi. De fiecare dată când faci o alegere, el (îți) apare. E ca o renaștere, primăvara. De fiecare dată când îți pui întrebări începe să licărească.  Precum butonul semaforului. Dacă nu apeși, nu se inițiază nici un semnal. Nu pornește, traversarea devine un pericol. 

Oricând te apuci să adaugi, să tai, să rezumi, să pierzi, să dobândești, să ocolești, să înfrunți, ori când schimbi traiectoria, de fiecare dată când decizi sau iei hotărâri, el e acolo. Te alegi cu o rană, cu o pierdere, el, e acolo odată cu miracolul unei renașteri. Și în acest fel, la orice nouă apariție a sufletului se întâmplă să începi să te definești și mai ales să prinzi contur. Se aprinde ceva. Ai simțit asta vreodată? Locul lui nu e în urmă, nu e înainte, nu e în sus sau în jos. Nu e niciodată în această ciorbă călâie  pe care ne-o numim siropos ”viață normală”. E în interior. Un interior adânc. Ca un fel de senzor de mișcare: în orice moment când ieșim din sistem sau facem o gest cât de mic, selectând mișcarea în locul confortabilului, sufletul devine una cu ceea ce optăm.

Prefer să-ți spun din nou, eu cred că sufletul nu se naște din curaj, merit, sau din bunăstare. Nici din fericirea perpetuă, nu se naște el. Ci din frică. Frica de a alege, frica de a schimba traiectoria. Frica de eșec. Frica și depășirea ei cu un dram de curiozitate. Să nu numim asta curaj. Și mai ale să nu confundăm niciodată prima înaintare, cu creșterile. Știu, cei care nu au trecut prin așa ceva, și se tem s-o facă, au un cuvânt tare dulce pentru revers, pentru imobilitate. Uneori îl numesc chibzuință alteori prudență. 

Ascult-mă! Sufletul, este ceea ce rămâne după trierea opțiunilor. Iar tu, exiști doar în forma pe care ai luat-o, alegând. Clipocește și se schimbă sclipind când îți pui întrebări. Asta te face real. Asta îți arată și că nu mai e cale de întoarcere. Nu pentru că ceva, sau cineva, nu te lasă îndărăt ci pentru că, în cotloanele inimii, acel loc de unde ai plecat, adică vechiul tu, nu mai există. A dispărut. Iar sufletul tău se configurează și ia o ultima formă pe care ai adoptat-o, alegând din nou. 

O să-ți spun și un secret. Ști că îl poți împărtășii oricând doar că oamenii nu sunt interesați să asculte așa ceva: Nu există uși la cușca ta confortabilă, ea  poate fi părăsită oricând.

.

Meta cogniția - cea mai tare formă de inteligență

 

Gândind despre gândire

Jason a primit o sarcină de proiect la disciplina ştiinţe, dar se pare că nu are nicio idee despre cum să înceapă. Stă şi se uită un timp pe fereastră, apoi ridică mâna şi spune „Eu nu înţeleg”.

    „Ei bine”, spune profesoara, „haide să ne gândim la ce ai putea face ca să începi”.
    „Aş putea face o listă cu ceea ce trebuie să fac.”
    „Ce altceva ai mai putea face?”
    „Aş putea să mă gândesc la ce am făcut în ultimul proiect.”
    „O idee bună.”
    „Ultima dată am mers la bibliotecă şi am căuat pe calculator. Am pierdut o grămadă de timp şi nu am găsit nimic.”
    „Cum ai putea să faci altfel de data asta?”
    „Poate aş putea s-o rog pe Holly să mă ajute cu cuvintele de căutare. Se pricepe foarte bine la asta.”
    “„Pare că ăsta ar fi începutul unui plan bun.”

Jason este inteligent şi interesat de ştiinţe, dar nu deţine abilităţile necesare pentru a realiza proiecte complexe. În dialogul cu el, profesoara îl ajută să gândească metacognitiv astfel încât să devină conştient de procesele proprii de gândire, să planifice strategii pentru a realiza proiectul şi să monitorizeze succesul acestor strategii.

Metacogniţia, sau „gândirea la gândire” se referă la procesele mentale care controlează şi reglementează modul în care gândim. Metacogniţia este deosebit de importantă pentru învăţarea prin proiecte deoarece elevii trebuie să ia decizii cu privire la strategiile pe care le vor utiliza şi cum le vor utiliza. Studiul lui Marzano’s (1998), care a avut ca obiect 4000 de intervenţii diferite de instruire, a arătat că cei care au reuşit cel mai bine să amelioreze procesul de învăţare, au fost aceia care s-au concentrat pe ceea ce gândesc elevii despre procesele lor de gândire şi pe cum se simt ei atunci când învaţă.

Componentele metacogniţiei

Componenta de bază a metacogniţiei este conştientizarea proceselor gândirii. Această conştientizare include atât modalităţile prin care elevii abordează de obicei o sarcină, cât şi modalităţi alternative prin care ar putea să o abordeze. Cei care ştiu cum să înveţe sunt conştienţi de modul în care gândesc şi pot face alegeri inteligente în ceea ce priveşte strategiile pe care le vor utiliza.

Componenta de planificare a metacogniţiei răspunde de „identificarea sau activarea capacităţilor, tacticilor şi proceselor specifice, care vor fi utilizate pentru atingerea scopului” (Marzano, 1998, p. 60). La acest nivel, un elev are un dialog interior referitor la ceea ce ar putea face şi ceea ce ar fi cel mai eficient în condiţiile date. Dacă sarcina este una simplă, se poate ca persoana în cauză să nici nu fie conştientă de alegerile pe care le face. În cazul unei sarcini complexe, totuşi, procesul metacognitiv este mai explicit, elevul gândindu-se la diferite opţiuni.

Ultima componentă a metacogniţiei este monitorizarea. Această funcţie verifică eficienţa unui plan şi a strategiilor folosite. De exemplu, un elev de liceu, la ora de biologie, a decis să facă o hartă pe computer pentru a repeta un capitol pentru test. După câteva minute, elevul îşi dă seama că îi ia mai mult timp gândindu-se la soft decât să se gândească la conţinut şi decide să facă harta pe hârtie. Un elev de clasa a V-a, care compilează date despre temperatură şi umiditate, începe să adune şiruri lungi de numere şi îşi dă seama că lucrul acesta ar putea fi făcut mult mai repede şi cu şanse mai mari de exactitate dacă foloseşte un program de foi de calcul. Monitorizarea continuă a proceselor gândirii şi efectuarea modificărilor necesare reprezintă o componentă critică a metacogniţiei.

Cum să îi înveţi pe elevi să se gândească la propria gândire

Capacităţile metacognitive ale elevilor se formează şi se dezvoltă într-un mediu în care procesele reale de gândire reprezintă o parte importantă a instruirii şi a conversaţiei curente la clasă. Pentru a crea acest mediu, profesorii şi elevii trebuie să-şi dezvolte un limbaj al gândirii pe care să îl utilizeze cu toţii în mod consecvent. Atunci când profesorii folosesc frecvent termeni precum „strategie,” „proces” şi „metacogniţie”, ei comunică importanţa acestor termeni elevilor şi subliniază procesele care sunt importante pentru învăţarea eficientă.

Tishman, Jay şi Perkins (1992) sugerează ca profesorii să afişeze postere în clasă pentru a le reaminti elevilor să gândească la propria gândire. Întrebări precum „Este aceasta cea mai bună strategie pentru sarcina asta?” sau „Funcţionează planul tău aşa cum ar trebui?” îi ajută pe elevi să-şi amintească să fie metacognitivi.

Să le acorzi elevilor timp şi instrumente pentru a-i ajuta să-şi dezvolte capacităţile metacognitive atunci când învaţă este unul dintre cele mai eficiente moduri de a-i ajuta să-şi îmbunătăţească rezultatele şcolare (1998). Jurnalele îi pot ajuta pe elevi să identifice strategiile pe care le-au folosit sau ar putea să le folosească şi să le evalueze apoi eficienţa. Construirea unui cadru prin indicii şi întrebări de orientare, cum ar fi „Ce ai putea să faci în continuare?” sau „Cum funcţionează strategiile pe care le-ai ales?”, le poate oferi elevilor structura care îi determină sa gândească metacognitiv. Mulţi elevi, mai ales cei cu cerinţe speciale, pot beneficia de pe urma unei instruiri explicite, repetate, referitoare la strategiile metacognitive. De exemplu, un profesor poate începe prin a gândi cu voce tare pentru a articula procesele metacognitive:

    Ok. Ce-o să fac în continuare în acest proiect? Trebuie să pun toate informaţiile pe care le-am strâns într-un raport. Aş putea să iau fiecare informaţie şi să o scriu pe un cartonaş şi apoi să le organizez într-un şir, dar mi-ar lua prea mult timp să fac cartonaşele. Aş putea să mă uit pe notiţe şi să denumesc o categorie pentru fiecare notă, apoi să tai toate notele pe care nu le voi folosi. O să văd cum merge aşa.

Deşi menţionarea propriu-zisă a proceselor cognitive face parte din modelarea proceselor metacognitive, e important să se modeleze procesele de gândire astfel încât să se influenţeze capacităţile proprii ale elevilor. Modelarea strategiilor de învăţare, cum ar fi metode de înţelegere a textelor (de ex., prin punerea de întrebări) sau rezolvarea unor probleme legate de cuvinte (de ex., identificarea variabilelor), este o metodă eficientă de a le preda elevilor strategiile de învăţare, dar, spre deosebire de conştientizare, planificare şi monitorizare, modelarea nu va avea un efect asupra metacogniţiei elevilor.

Alte surse pentru instruirea metacognitivă, în special pentru elevii mai mari, pot fi biografiile, jurnalele, scrisorile şi alte scrieri cu caracter personal aparţinând unor experţi din domeniul pe care elevii îl studiază. Expunerea la strategiile de rezolvare a problemelor folosite de mari gânditori poate constitui o sursă de informare şi de inspiraţie pentru elevi.

După modelarea metacogniţiei, următorul pas este să le oferi elevilor posibilitatea de a exersa utilizarea capacităţilor metacognitive, cu sprijin din partea profesorului. Elevii pot gândi ei înşişi cu voce tare, în perechi sau în grupuri mici. Să asculte cum colegii lor abordează probleme complexe îi poate ajuta pe elevi să-şi extindă repertoriul de posibile strategii.

În sfârşit, utilizarea unor întrebări de orientare, precum „Ce ar trebui să facem mai întâi?”, „Ce altceva ai mai putea să încerci?” şi „Cum merge strategia ta?”, le aminteşte elevilor să se gândească la propria gândire în timp ce lucrează.

Întrebări pentru a promova metacogniţia

Conştientizarea

    * Cum abordez sarcina asta?
    * Ce fac atunci când lucrez la proiect?
    * Ce fac atunci când nu înţeleg ce citesc?
    * Când întâlnesc o problemă, ce fac?
    * La ce mă gândesc atunci când citesc?

Planificarea

    * Ce fel de sarcină e aceasta?
    * Care e scopul meu?
    * De ce informaţii am nevoie?
    * Ce probleme pot apărea în timp ce lucrez şi cum le fac faţă?
    * Ce strategii mă vor ajuta?
    * Ce resurse am?
    * Cât va dura sarcina?
    * Care sunt sarcinile mai mici din cadrul proiectului mare?
    * Ce trebuie să fac într-o anumită ordine şi ce pot face oricând?
    * Cu ce persoane şi cu ce evenimente trebuie să mă coordonez?
    * Cine mă poate ajuta?
    * Ce vreau să învăţ din acest proiect?

Monitorizarea

    * Funcţionează ceea ce fac?
    * Ce nu înţeleg în legătură cu sarcina?
    * Cum aş putea face asta altfel?
    * Trebuie să o iau de la capăt?
    * Pot schimba puţin felul în care lucrez ca să fie mai eficient?
    * Ce anume pot controla din mediul de lucru?
    * Cum pot să răspund provocărilor neaşteptate?
    * Ce învăţ?
    * Ce pot să fac să învăţ mai mult şi mai bine?
    * E cea mai bună cale de a face asta?

 

sursa articol  https://iteach.ro/pagina/1116/

Co-reglementarea

 Zilele acestea am învățat mult. Conjunctura a făcut asta. Dacă stai în afara rețelelor sociale pentru o perioadă, descoperi un timp, care în prima clipă chiar nu ști unde să-l redirecționezi. Eu mi-am spus că dacă închid un drum, atunci musai să am deja un plan pregătit dinainte pentru a trece imediat pe o altă cărare. Benefică. Nici nu știți câte acumulări pierdem din cauza timpului risipit aiurea.

*** 

Ați observat că atunci când ne aflăm în haos, durere, momente de panică, când avem de luat decizii cu adevărat despre lucruri vitale, adică atunci când viața ne ia pe ”nepregătite”, majoritatea oamenilor oferă soluții? Și ei doresc cu sinceritate, ca acestea să devină deciziile tale, să fie implementate imediat, fără schimbări, fără adaosuri sau întrebări. Fără să fim specialiști, ci doar părerologi, ne exprimăm tot felul de supoziții bazate pe o singură informație și asta de multe ori subiectivă și emitem nu sfaturi ci niște ipoteze, uneori bune dar la care oricine se gândește și uneori surprind gânduri tare alături cu drumul. E un mod normal de acțiune al celor care doresc să își reducă propriul disconfort la auzul unei vești neplăcute, rele, grave, greu de suportat... 

Te umplu de vorbe meșteșugite, de cuvinte ”potrivite”, îți dau sfaturi nesolicitate, îți indică un volum de informații peste măsură de digerat. 

Avalanșa aceasta ajută grăbirea ”vindecării lor” sau armonizarea lor cu mediul înconjurător; O formă pe care nu o pot procesa în alt fel. E o acțiune normală de transformare/ adaptare, e uman și cumva de aici pornește și interconectarea prin procesul numit empatie. Apoi după ce te ”umplu”, oh, îți cer rapoarte, așteaptă detalii pe care trebuie să le învârți pe toate părțile ca ei, să își înmulțească și mai mult sfaturile. 

Există două expresii în familia mea: ”ei își dau cu presupusul” și tu nu ai voie să ”crâcnești”.  Din punctul meu de vedere e o energie pierdută, lipsită de sens, care îmi mănâncă din timp, care îmi suge vitalitate și mai ales mă lasă fără vlagă. 

Eu simt că grija adevărată nu are nevoie de zgomot. Compasiunea, da, ea se poate  învăța. Doar că sistemul nostru nervos nu învață din manuale sau din  presupuneri ci strict din mecanisme faptice. Iar atunci când le aplici, deciziile bune sau cât mai bune pe moment se iau din întreaga ta pregătire pentru viață, nu citând sau citind dintr-un manual. Și mai cred că lucrurile bune se  învață prin contaminare. E un proces numit co-reglementare.

Când, în timp de criză, cineva în jur rămâne calm și prezent, în timp ce tu ești în haos, și orbecăiești după o decizie imediată,  se trimit semnale biologice de siguranță de la unul la celălalt pe care nici un discurs/sfat/prognoză  nu le poate reproduce. Sunt cuvinte sau gesturi de susținere care nu sunt ”colacul de salvare” ci pur și simplu îi împrumută celuilalt stabilitatea până când sistemul nervos al celui căzut se va putea adapta sau menține stabil, în parametrii. Co-reglementare! Rețineți. E nevoie de colectiv și comunitate. E nevoie de tribul tău. Aceste oaze de stabilitate (”calm și prezent?) devin arhitectura invizibilă a puterii noastre. Tăria noastră.

 

Vedeți, acest  ansamblu de acțiuni, odată învățat nu este uitat, poate e chiar inclus ca ceva nou, în ADN-ul nostru pentru că devine ceva demn de transmis  mai departe. Corpul tău își spune: ”am mai  învățat că se poate rămâne întreg chiar și în ochiul furtunii”. Iar atunci când fără nici un semnal de avertisment, te apropii din nou de prăbușire ști că există undeva un : "Nu voi uita niciodată că cineva mi-a aprins și ținut o lampă când eram pierdut și eram în întuneric. Acesta se poate întâmpla din nou!" 

 

Co-reglementarea înseamnă o relație de comunitate, adică ”nu vii tu să (mă)repari, ci rămâi lângă mine, până când, împreună, vom putea vedea din nou drumul înainte!"

 

.  

Intuiția

 

Intuiția este o formă de cunoaștere care nu trece întotdeauna prin limbajul logicii.

Este o sinteză tăcută de experiențe, amintiri, percepții subtile pe care corpul și mintea le-au adunat de-a lungul timpului.

 

Raționalitatea necesită adesea dovezi, calcule, confirmare; totuși există momente când adevărul iese în primul rând ca o senzație clară, aproape fizică.

 

Nu este iraționalitate: este o altă formă de inteligență.

O minte prea plină de temeri, convingeri sau prejudecăți poate deveni oarbă, chiar și atunci când crede că poate vedea clar.

 

Intuiția pe de altă parte nu trebuie să dovedească: recunoaște.

Poate că a învăța să asculți înseamnă doar asta: a avea încredere în acea voce liniștită care nu țipă, ci ne îndreaptă cu acuratețe în direcția în care suntem cei mai autentici.

 

(Fabio Privitera - din "Asonanțe")

Dinamica curajului de a renaște în fiecare zi

 

Cine știe, poate că acesta este unul din secretele umanului: ca în labirintul relațiilor dintre noi oamenii, să nu evităm pădurile întunecate ale vieții. Dacă le străbatem, necunoscutul se  transformă într-un loc de descoperire. Un loc de înaintare. Un loc unde drumul se numește determinare. Așa învățăm. Nu faptele eroice sunt cele care ne salvează ci conservarea sufletului, câte un pic, în fiecare zi.

 

În copilărie, atunci când suntem hrăniți cu basme și cărți frumos colorate, ne încorporăm mereu finaluri fericite. Reținem din poveste că fiecare rană are un sens anume, că fiecare obstacol, mai mult sau mai puțin romantizat aduce dureri iar pierderile acumulate  par de netrecut dar sunt înfrânte până la final. Așa ne construim o matrice protectoare. 

 

Trec anii și descoperim o forță despre care nici nu știam că există și că o avem.  Probabil, ne este încorporată la ”fabricație”; trebuie doar să o activăm. Cred că este cel mai discret miracol care ne duce spre maturizare. Ce frumos ar fi dacă l-am descoperi mai repede. Viața nu este  formată din scăderi. Ea nu ne este trasată ca de la început să mergem spre o  dizolvare finală, cedând în fiecare zi câte ceva, ci despre a-ți accepta mereu limitele ca parte integrantă a ființei tale. Dacă am ști mai repede ne-ar fi mai ușor să trecem peste obstacole. Dar nu primim îndeajuns de multe lecții în acest sens. Cei din jur  nu ne pregătesc pentru socoteli care să includă durabilitatea și progresul. Dar dacă o facem chiar și instinctual, dacă continuăm, chiar infinitezimal, ceea ce urmează este un firesc: ”- Haide! Încă puțin și azi!”. 

 

Nimeni nu ne pregătește pentru această economie de efort minim dar infinit: încă un milimetru în fiecare zi. Încă un ”ceva”, la fiecare mișcare. Nu. Nu gesturile pline de bravură ne fac să avansăm ci grija ca sufletul să ne rămână intact. La fiecare pas.

 

Totuși, în mijlocul acestei aritmetici a rezistenței, se întâmplă cel mai discret miracol. Chiar continuăm să mergem. Știm și cum. Ne împiedicăm, cădem în genunchi, ne doare  apoi ne ridicăm și mai străbatem o parte din drum. Acesta e natura umană în plenitudinea ei.

 

Adevărată forță a umanului nu stă neapărat în perfecțiune, nu promite dreptate, nu garantează corectitudinea, nu oferă răspunsuri existențiale, nu ne face mai egali cu alții, nu îți dă bunăstare, nu te umple de virtuți imposibil de captat, într-un cuvânt, nu te pune pe piedestal. Adevărata tărie e capacitatea noastră care ne sugerează că fie și un milimetru, aceasta este înaintare. Fie și gândul unui milimetru în plus, aceasta este înaintare! Ca interval, pare puțin dar ca înțelegere, ca trăire, ca parte a viu-lui este o diferență de departe favorabilă nouă și care ar răspunde la eterna întrebare: ”a fi sau a nu fi?” adică ”a exista sau a dispărea?”. Noi răspundem pas după pas.

 

Drumul e obositor, nu mereu corect, nu mereu drept, nesupus, încercând să ne sperie. Înaintarea se face cu greutate, cu nerăbdare dar adevăratul tur de forță nu stă în obținerea perfecțiunii, stă în învingerea propriei inerții. O facem fără reflectoare puse pe întreaga noastră viață. Fără aplauze pentru reușite, fără nici o faptă vitejească de remarcat ci doar întreținerea, pas cu pas, a acelei energii de la care pornesc marile renașteri: micul și credinciosul „din nou!”.  Acesta este curajul nostru zilnic. Acesta este miracolul tăcut în care oamenii dintotdeauna țin împreună lumea noastră. 

 

. 

Infantilizarea și simțul umorului

 

Știți ce glume își spun între ei, copiii? Eu mă mir de cuvintele pline de cruzime spuse între ei ca glume.

 

Știți dacă emisiunile umoristice pe care le privesc la Tv sau pe internet sunt pentru vârsta lor? Sau dacă se uită/imită prea des reclamele pline de umor? Ați închis sau folosiți ”controlul parental” pentru aparatura pe care ei o au?

 

Folosirea umorului, a glumelor sau poveștilor amuzante pot să-i capteze/implice pe copii, și să transmită mai ușor mesajul dorit și să păstreze în același timp și o atmosferă relaxată.

 

Știm deja că râsul e activitatea care se dezvoltă la bebeluși cam pe la 4 luni. Nu e interesant? Reacția la umor, apare cu mult timp înainte de a ni se dezvolta simțul umorului. Și uneori înaintea vorbirii. Până la urmă nu trebuie să înțelegem umorul ca să începem să râdem.

 

Un exemplu foarte interesant este verificat prin teste științifice. Acesta spune că în traumă sau doliu e normal și potrivit să avem frustrări, furie, tristețe. 

 

Pentru mulți oameni de exemplu râsul în urma morții unor persoane dragi pare să indice o lipsă de respect sau și mai rău poate fi considerat patologic. 

 

Dar de fapt râsul, zâmbitul, sau sentimente de bucurie la persoanele îndoliate, atunci când e cazul, arată ajustări pe termen lung mai sănătoase decât a celor care rămân doar triști. Cei care râdeau, sufereau mult mai puțin de anxietate și depresie. 

 

Așa că râsul este un mecanism de reglare a capacităților noastre de a fi normali.

Prin umor, aplanăm conflicte, creștem conexiunea, ne facem mai multe relații și schimbăm atmosfera din jur ... 

 

Așa că încercați să le arătați copiilor partea amuzantă a vieții și în situații grele. Și arătați-le care sunt limitele. Discutați acest lucru. Tendința de azi este de a trece superficial în fața copiilor peste situațiile grele sau a minimaliza lucrurile când ne e mai greu astfel. Este total greșit acest fel de a fi.

 

Și discutați cu ei ce înseamnă umorul de bună calitate și care este cel vulgar. Cu exemple.

 

. 

Între coduri de onoare și sabotori

 

Nu știu ce faceți voi diminețile? Eu am prins obișnuința, una de peste 30 de ani, de a-mi adresa întrebări. Zilnic. Și de a(mi) răspunde sincer, uneori crud, uneori dur, uneori doar înduioșată de ce-mi mai scapără prin minte. 

 

Dar acolo, în universul meu interior, intim, o pot face. Pentru că acolo este de-a valma Rai și Iad, moral și imoral, avariție și dăruire. Nici nu știu dacă răspunsurile mele sunt corecte, adevărate pentru că sunt conștientă că acestea sunt personale și mă definesc.

Ceea ce-mi doresc este să ajung la întrebările bune. Care mă ajută la bilanțul zilnic și mai ales la recentrare. De asta operațiunea, o repet zilnic. Pentru că sunt conștientă de propriile proiecții, de codurile mele de onoare și de valoare ca și de proprii sabotori.

 

O întrebare bună nu-mi mângâie orgoliul, îmi dă o stare de neliniște. Și, zilnic, pe parcursul a 24 de ore, cu această stare, caut să nu fiu poluată.

 

În fiecare dimineața, îmi caut locul. Și am foarte mare grijă să recuperez, clătindu-mi ochii și inima cu ce mă face mai bun(ă). Am o mare atenție pentru acest lucru: recuperarea nu e reîntoarcere.

Mereu, folosind Cuvântul.

În fiecare zi altcineva.

 Una din întrebările cruciale la care nu știm răspunsul este:

”Cine sunt eu?” 

E un fel de exercițiu filosofic dar în același timp e ceva instinctiv care ar trebui să ne preocupe emoțional și practic. Să ne preocupe sistematic.

 Și dacă, eu la vârsta mea, am observat că nu sunt cine spun că sunt dar mai ales nu sunt cine cred în mintea mea, adânc, că sunt. E un subiect care mă preocupă de  câteva luni bune, observându-mă.

Parcurg zilnic, în parc aleile și observ oamenii. La dus odată, la întoarcere din nou. Și de fiecare dată, asupra unui singur om odihnindu-se, acesta fie derulând atent ecranul telefonului sau poate discutând cu altă persoană sau dialogând umanizat cu câinele, aleg să gândesc, caracterizându-l. La dus într-un fel, la întoarcere schimbând imaginea paradoxal și diametral opus. Îmi imaginez pe rând, presupuse certuri, încercări de eliberare, singurătăți refulate sau doar o pauză binemeritată. E o muncă de recompunere unde eu plusez în segmentele lipsă. 

Dacă în interval de 20 de minute scena mea mi se schimbă  și gândurile mele parcurg drumuri diametral opuse este pentru că realitatea mea se schimbă într-o formă atât de complexă care-mi permite să definesc doar un om. Și de fapt privirea mea și atitudinea vin din experiențele proprii, cele care m-au format. Și care se formează zilnic. Ceea ce numesc intuiție și empatie sunt  țesătura care înglobează gânduri suprapuse pe rănile mele emoționale, experiențele mele de viață, temerile mele neverbalizate, judecățile mele venite în cheie ancestrală, pe așteptările mele venite din aprecierea mai mult sau mai puțin corectă  a realității din parc, din ziua respectivă, din conceptele acumulate o viață, din tot ceea ce port înăuntru și m-au format.

În fond cine sunt eu îmi spun gândurile pe care le am la un moment dat. Doar trebuie ascultate, observate, împletite, nu pentru a le verifica, condamna, pune la punct, nu pentru a le corecta, ciunti, îndrepta ci pentru a-și dezvălui structura, urzeala, conștiinței personale.  

Pentru mine azi, „Cine sunt eu?” nu este o definiție durabilă. E doar curajul de a mă privi cu sinceritate (știu sinceritatea e mereu subiectivă) și a îmi înțelege modul în care privesc lumea. 

Până la urmă, în fiecare zi sunt(em) altcineva. 

 .

 

Există o viață înainte de moarte?

 

Azi, m-am gândit la primăvară din cu totul alt punct de vedere. E săptămâna când, fără să vreau, retrăiesc ultimele zile ale tatălui meu, aici, pe Pământ. Se fac 11 ani și știu că zilele au trecut foarte repede. Și acest lucru, în zilele din urmă, a fost duplicat și de vestea că unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut eu, a plecat brusc dintre noi. Am lucrat împreună, apoi viața ne-a trimis laolaltă în Timișoara. Am fost pe rând martoră la căsătoria lui, apoi dădaca lui Riaz bebeluș, uneori. Și pentru că viața ne-a purtat departe și pe căi întortocheate, întâlnirile noastre de atunci erau timp rupt cu greutate, între două trenuri, de cele mai multe ori pe colț de masă, la McDonald's-ul din Gara de Nord. Apoi, am continuat cu mesaje pe tot felul de canale media. Vorbeam așa mai ”bătrânește”, despre sănătate, familiile noastre, cei din jur, despre ce mai gândim, cât de des o facem, ce mai vrem să schimbăm, ce nu mai putem să schimbăm. Râdeam și concomitent îngemănam câte o lacrimă. Sau ne ceream și dădeam sfaturi. Ultimul mesaj comun a fost săptămâna trecută. Era ”ziua inginerului” și mi-a trimis o anecdotă haioasă. Apoi, după toate fitiriselile obișnuite, mi-a urat ”Să ai o primăvară frumoasă!” Cu aceste cuvinte se încheie povestea noastră de o viață. Dimineață, am recitit mesajul cu un puternic sentiment de nostalgie și cel al despărțirii iminente și mi se pare că primăvara, oricât de frumoasă o să îmi fie, o să fie și tristă.

Privind acum anotimpul de afară, adică ”timpul” care ne-a (mi-a) luat un om de cca. 50 de ani, cred că primăvara nu-i atât de nevinovată precum pare. Mă știți, tot bat câmpii și spun te miri unde că primăvara este despre întoarcerea luminii. Desigur. Este despre triumful naiv și plin de sevă al verdelui care acoperă pământul. Desigur. Dar în același timp primăvara are ceva visceral în ea. E vorba de curajul cu care înaintezi, știind că drumul este deja trasat de la naștere către o dizolvare materială. Săptămâna aceasta, specială dar tristă, îmi spun, este despre curajul cu care natura știe să modeleze ceva atât de scurt ca durată, cum este înflorirea.

Primăvara e mai ”șireată” dacă pot spune așa, pentru că prin înflorire, ea ne vorbește de o moarte ascunsă, ne vorbește despre moartea ca o condiție necesară renașterii. Și ne învăluie cu ”ceva” care prin frumusețe și parfum îl credem cea mai frumoasă manifestare a vieții.

Discutând despre șocul lăsat de plecarea lui Mihai (Stancu) din viața noastră, observ că în jur, prietenii încep discursuri obișnuite despre ”viața de după moarte”. Discuții alinătoare. Gândurile ne devin pioase, apar idei mistice, ne intersectăm cu misterele ancestrale. Dar această întrebare aparent fără răspuns, ar trebui să se schimbe. Exact cum un puiet, își schimbă direcția și creșterea coroanei, nu după lumina de care i-o oferă mediul în care trăiește, ci după volumul pe care-l are rădăcina proprie, cea ascunsă de noi. Propriul bagaj are o influență mai mare. E bine să fim atenți la acest lucru. Întrebările de genul ”există viață după moarte?” aparțin fricii de timpul linear și nevoii noastre de continuitate. Ah cât am dezbătut aceste dileme împreună cu dragul meu prieten, Mihai!

Primăvara este un prag. Un alt prag. Un prag al tăcerii. Un prag al puterii regeneratoare. Și datorită acestor repere, întrebarea care se evidențiază este de fapt ”există viață, înainte de moarte?”

E o întrebarea capcană, știu. Și nu, nu ne-o punem deloc, pentru că însăși verbalizarea ei este o atitudine radicală și mai ales tulburătoare. Dar ea, există exact când noi înșine ”ajungem la praguri”.

A existat viață, înainte de moarte? E o întrebare care te face să nu cauți răspunsuri în viitor și mai ales la timpul trecut. Răspunsurile aparțin prezenței sau mai bine zis realității prezente. Și răspunsul nu poate fi aflat printr-un număr cuantificabil de acte, activități sau proiecte bifate. Nici printr-o listă. Nici prin acumulări. Nu, răspunsul este dat prin intensitatea trăirilor în întreaga ta viață. Intensitate, pentru tine ca persoană și intensitate oferită celor din jur, în timp ce acceptăm că fiecare secundă este o clipă deja împlinită. A înflori nu aduce garanția fructificării dar asta nu înseamnă că nu trebuie să o faci. Înflorirea, ea însăși, înseamnă garanția posibilității unui ciclu complet. Există cicluri care se repetă. Și nu vorbesc de reîncarnare/reîncarnări succesive ci de cicluri de renașterea constantă, pentru fiecare moment în parte. Acum și aici. O înaintare fără garanții. Fără regrete. Dar cu destulă putere ca să continui. Primăvara, nu ne promite eternitatea dar ea (ne)dorește să fim mai intenși. Este și asta o formă de nemurire.

Pentru toate sufletele care au plecat din viața mea, mereu mai devreme decât era nevoie, îmi spun zilele acestea că o să privesc efemerul înfloririi. O să spun rugăciuni, sub pomii înfloriți. E atât de frumos acest moment când florile parcă ne rănesc ochii cu voluptatea, intensitatea, explozia lor de frumos.

Nu uita! ”Tu, ai o viață împlinită, înainte de moarte!” devine mereu o întrebare atât de tulburătoare.  

. 

.

Sinceritatea este baza

 

În acest ultim anotimp am descoperit că atunci când vorbești sincer, când vorbești inimă la inimă, din suflet cum s-ar zice, oamenii reacționează diferit. 

 

Doar ascultându-te, oamenii experimentează sentimente tulburătoare care îi pot schimba, îi pot inspira și care schimbă ceva în interiorul lor. Uneori e subtil. Alteori e ca o furtună. A vorbi cu sinceritate, le oferă posibilitatea de a se privi ca într-o oglindă, chiar și pentru un scurt moment, și să vadă persoane care ar putea fi capabili să devină atunci când sunt liberi. Nu se descoperă  mai buni sau mai răi, nu sunt nici ”cea mai bună versiune a lor„ cum e la modă să spunem acum. Suntem mai autentici. 

 

Emoțiile astfel descoperite îi tulbură și pot să devină vijelioși, indeciși, acuzatori, trădători nu pentru că tu ai fi făcut ceva greșit vorbind ci pentru că asiști la lupta lor pentru devenire. Emoțiile ne arată de fapt cum decurge viața interioară. Și cum curge ea, la ce intensitate. Emoțiile puternice sunt de obicei inconfortabile pentru cei din jur. Emoțiile puternice duc uneori la distanțe inevitabile, la tăceri semnificative, la uși închise, la uși trântite. Dar comportamentul care iese la iveală însemnă  drumuri, rute ce ne definesc. De obicei noi. Uneori chiar inspirația a ceea ce am auzit spus cu sinceritate îi poate trezi pe unii (chiar mulți) dar dincolo de aceste manifestări rămâne mereu persoana care ești fără nici o influență de la cei din jur.

 

Vorbind sincer, e vorba de un procent variabil, eu, nu am făcut decât să luminez cotloane, noduri, afunduri din celălalt pe care nu și le dorea luminate. Dar acum le vede ca la lumina unui reflector. De aici începe reconstruirea. Baza nu e munca de construcție ci sinceritatea. Ea este fundamentul. Reinventarea personală a acestui spațiu interior înseamnă ajungerea la maturitate plină de mai multă înțelegere. Iar eu cred că dialogul ce vine din acest adânc este de fapt ceea ce ține lumea asta împreună.   

 

 

. 

 

Falsa dicotomie a individualismului împotriva colectivismului

 

Societatea modernă este prinsă într-un paradox: niciodată până acum nu am fost atât de interconectați material, dar izolați ideologic. Mitul predominant al vremurilor noastre este cel al individului auto-suficient, arhitectul solitar al propriului destin, liber de influența altora. Această iluzie nu este doar o neînțelegere, ci o ficțiune cultivată cu grijă care șterge realitatea dependenței colective și o remodelează ca un triumf personal.

Ideea de autosuficiență radicală a fost împletită în gândirea politică și economică modernă. Neoliberalismul celebrează individul robust ca ideal, glorificând realizările personale prin umbrirea infrastructurii complicate care face posibil un astfel de succes. Drumurile pe care le parcurgem, lanțurile de aprovizionare care ne susțin, rețelele digitale care ne leagă, fiecare mărturie a unui efort comun, totuși munca din spatele lor rămâne invizibilă. Lăudăm ingeniozitatea antreprenorilor, dar ignorăm muncitorii, inginerii și rețelele logistice care permit inovația lor. Idolatrizăm acumularea de averi dar neglijăm structurile sociale care facilitează mobilitatea economică.

 

Această ideologie a modificat modul în care vedem succesul și a distorsionat modul în care percepem comunitatea. Viața publică a fost erodată și înlocuită de enclave digitale și spații privatizate. 

 

Conceptul de "acasă" a devenit tranzacțional, redus la valoarea proprietății mai degrabă decât înrădăcinat în conexiunea umană. Planificarea urbană prioritizează eficiența în fața locuibilității, construind orașele care funcționează ca motoare economice, mai degrabă decât ca locuri de apartenență. Locul de muncă, odată un șantier cu scop colectiv, s-a fracturat în sarcini izolate, rupând și mai mult legăturile noastre de interdependență.

 

Această fragmentare se extinde la guvernare. Instituțiile publice sunt din ce în ce mai mult văzute ca obstacole decât ca mecanisme vitale pentru bunăstarea colectivă. Taxele sunt încadrate mai degrabă ca poveri decât ca investiţii în prosperitate comună. Declinul angajamentului civic nu este un accident, ci rezultatul logic al unui sistem care condiționează oamenii să se vadă mai degrabă consumatori decât cetățeni. Când societatea este redusă la o piață, obligațiile față de alții devin opționale și țesătura socială se spulberă.

 

Pentru a contracara această eroziune, trebuie să respingem falsa dihotomie a individualismului împotriva colectivismului și să recunoaștem că adevărata agenție nu se naște în izolare, ci prin participare. Cele mai de succes societăți nu sunt cele care prioritizează interesul propriu mai presus de orice, ci cele care găsesc un echilibru între ambiția personală și responsabilitatea civică. 

Sistemele economice trebuie să țină cont de sustenabilitatea socială și ecologică, mai degrabă decât de măsurarea progreselor doar pe baza productivității și a profitului. Politica publică trebuie să treacă de la eficiență pe termen scurt la reziliență pe termen lung, recunoscând că comunitățile prospere necesită investiții în educație, sănătate și infrastructură.

 

În centrul acestei transformări se află o idee simplă, dar radicală: interdependența nu este o slăbiciune, ci o putere. Noi nu existăm în silozuri; bunăstarea noastră este inseparabil legată de bunăstarea celorlalți. Recunoașterea acesteia nu diminuează rezultatele individuale, ci le plasează în contextul mai larg al cooperării umane. Pentru a merge mai departe, trebuie să respingem iluzia succesului unic și să îmbrățișăm o viziune a societății care pune preț pe conexiune în fața concurenței, sustenabilitatea în fața câștigului pe termen scurt și progresul comun asupra acumulării personale.

(Katie Kamara)

Dezorientarea

Trăim o perioadă istorică care a trecut printr-un sentiment larg răspândit de dezorientare. Nu este doar instabilitate politică sau criză economică. Este ceva mai profund, aproape o oboseală de a privi și de a gândi. Oriunde te îndrepți, apar narațiuni și printre ele, zeci și zeci de povești din lume care pretind că explică totul, că punctează binele și răul, că oferă un vinovat și o soluție. Această proliferare nu aduce o claritate a realității. Dimpotrivă, o face mai opacă.

 

Ființa umană are nevoie de simțuri. În fața complexității, mintea caută structuri simple, povești coerente, explicații care reduc angoasa incertitudinii. Narațiunile politice și mass - media exploatează exact această nevoie. Oferă cadre interpretative gata de utilizare, adesea puternice emoțional, capabile să transforme haosul într-o poveste citibilă. Nu contează că sunt adevărate. Contează că ele lucrează în mintea noastră.

 

Aici intervine demagogia. Narațiunile dominante nu vizează înțelegerea, ci consensul. Au nevoie de retorică, asigură o simplificare extremă, un sofism care simulează raționamentele fără a le practica efectiv. 

 

Fiecare poveste își construiește propriul dușman, propriul erou, propria urgență morală. Lumea este împărțită în ”câmpuri„ opuse și adeziunea devine un act identitar chiar înainte de a fi rațională. Nu alegi ce e mai adevărat, ci ce te liniștește cel mai mult.

 

Paradoxul este că cei care intră într-o narațiune tind să se perceapă ca fiind de partea adevărului. 

 

Psihologic, identificarea este atât de puternică încât face aproape imposibilă detașarea ta critică. Să pui la îndoială povestea pe care o trăiești ar însemna să te îndoiești de tine însuți, de apartenența ta, și mai ales de ideea ta de justiție. Acesta este motivul pentru care narațiunile nu explică doar lumea, ci construiesc comunități emoționale. Iar o comunitate emoțională nu prea acceptă să fi greșit.

 

Din punct de vedere filosofic, situația este și mai tulburătoare. Adevărul, înțeles ca o căutare lentă, inconfortabilă, mereu imparțială, nu este competitiv pe o piață dominată de viteză și indignare. 

 

Adevărul nu promite mântuire imediată, nu oferă dușmani ușori, nu garantează nevinovăția absolută. Acesta este motivul pentru care este fragil. Acesta este motivul pentru care este adesea marginalizat. Cei cufundați într-o narațiune nu pot ști cât de departe sunt de adevăr, deoarece narațiunea în sine oferă criteriile de a judeca ce este adevărat și ce este fals. Este o ”închisoare invizibilă”, mult mai eficientă cu cât este mai puțin percepută.

 

În acest context, rolul mass-mediei devine crucial și problematic. În mod ideal, informația ar trebui să fie un spațiu de mediere critică, un loc de comparație între diferite interpretări. În realitate, multe canale mass-media sunt gata aliniate deschis de o parte sau de alta, altele depind economic sau politic de centre ale puterii, special pentru a direcționa narațiunea. Chiar și atunci când nu există manipulare explicită, totuși selecția știrilor, limbajul folosit, accentul acordat anumitor evenimente și nu a altora ajută la consolidarea narațiunilor specifice. Astfel informația se oprește să ne ”lumineze” și începe să ne direcționeze.

 

Rezultatul este o confuzie care decurge nu din excesul de opinii, ci din lipsa tăcerii de reflectare. Totul se comentează, se interpretează și se judecă în timp real. Nu este loc de o suspendare a judecății, de îndoială, de o muncă trudnică în propria gândire. Cu toate acestea, îndoiala este primul act de libertate. Într-o lume saturată de narațiuni, gândirea devine un gest de contracurent.

 

Poate că adevărata urgență a vremurilor noastre nu este să alegem narațiunea potrivită, ci să învățăm să nu acceptăm complet nimic de la nimeni. Trebuie să recuperăm o anume distanță interioară, o sobrietatea a unei priviri specifice, conștientizarea mecanismelor psihologice care ne fac vulnerabili la povestea seducătoare. Nu pentru a te refugia în relativism sau cinism, ci pentru a reda adevărului natura sa cea mai autentică, cea a unei căi incerte, incomplete, niciodată cucerită permanent.

 

Într-o epocă care îi răsplătește pe cei care țipă mai tare, poate cel mai radical act este să înveți să asculți mai puțin și să gândești mai mult. Nu pentru a avea dreptate, ci pentru a nu înceta să fii liber.

 

(Ciro Barberio - "Ceața narațiunilor. Putere, consimțământ și pierdere, în era confuziei globale")