Era sfârșitul anilor 70, când a început pentru mine epoca ceaiurilor dansate, a revelioanelor făcute departe de familie, a discotecilor de 2 - 3 ore în înghesuiala unor apartamente minuscule unde dansam pe muzică decadentă. Când mergeai în vizite în astfel de locuri, neapărat trebuia să duci un cadou în afară de ”contribuția” ta în mâncare și/sau băutură. Ăsta e un obicei păstrat parțial și acum. Chiar dacă moda ceaiurilor a trecut, cea a parangheliilor și majoratelor e în plină dezvoltare. Animăluțele de pluș, coșurile cu flori artificiale în cutii cu formă de inimă, felicitări deja scrise cu citate, pentru bună impresie și cărțile inspiraționale nu lipsesc dintre darurile făcute la astfel de agape. Mai puține acasă și majoritatea în restaurante tocmite din timp. Care este scopul ursuleților de pluș oferiți de obicei de iubit sau cea mai bună prietenă? Un obiect de joacă? Pentru glume? Nu ști dar îi vezi în toate selfie-urile și în toate pozele de grup. Participanții, îi descoperi mândri, îmbrăcați la primul lor costum uneori cu două piese alături de colega cu un machiaj după tutoriale complicate în rochie decoltată, lungă și observi primii lor pași pe tocuri. Ele, cu poșetuțe pe lănțișoare, trăgând discret de rochia prea scurtă sau prea mulată, ei asudând, parfumați excesiv și purtând chestiile alea gigantice, în culori cât mai nenaturale, spre petrecere. În mâna cealaltă, nelipsita pungă cadou.
Ba chiar se unesc, să cumpere un/o chestie cât mai mare, gigantică. Probabil o să fie bună pe post de pernă. Îmi place să-i privesc, parcul este locul nostru de intersecție și să mă bucur pentru ei, de acești primi pași spre activitățile fără părinți E o anume libertate pe care o degustă. Ei, mai trag o țigară de prea mult emoție și chiar își epuizează stocul de înjurături ca mai încolo, probabil de față de părinți, rude, adulți în general să nu le mai folosească o perioadă. Parcul e loc de întâlnire și de descărcare a sentimentelor adolescentine, de vorbit tare, de a se face remarcați chiar dacă uneori stilul este de: ”- Băi luzărilor, noi suntem tineri și ne distrăm!”
Nu-i judec dar observ repetarea gesturilor neschimbate de la generație la generație și după 50 de ani. Da, diferențele nu sunt așa mari cum cred neguroșii critici ai generațiilor tinere.
Așa m-au prins și pe mine anii 70, anii de liceu. Aveam un succes major cu cățeii de pluș. Nu erau din pluș, pluș sau dintr-o catifea plăcută la pipăit și erau făcuți în casă. Ei bine vă mai aduceți aminte de materialele mițoase în culori pastelate care se foloseau ca învelitori pe pat sau pe scaune ca huse? Uneori apăreau și haine sau halate de baie și erau asemănătoare cu ceea ce numim acum, ”flece”. După 2 - 3 spălări puful se transforma în ceva încurcat și adunat în smocuri. Din așa ceva, au ieșit cei mai frumoși căței făcuți (și) de mine. Și nu știu de ce, căței din materiale bleu erau cei mai căutați.
Ca să arate profesionist și mai ales realist, ca la magazin, munceam în familie peste 24 de ore. Erau simplu de făcut dar migăloși. Aveai nevoie de material, de vată, de măiestrie la cusut. Un pic de material negru pentru ochii, uneori chiar și niște năsturași negrii sau bleu, o limbuță roșie dintr-o batistă de pânză, zgardă din panglică asortată și de un piepten. Modelele, le pregăteam în două variante. Cățeluși în picioare și din cei șezând pe cele 4 lăbuțe. După terminare produsul final era verificat să stea echilibrat pe vre-o mobilă, căci ei, la destinație locuiau fie pe stinghia laterală a unui recamier, în dormitor, fie în sufragerie pe televizor, radio sau alături de setul de elefanți din porțelan sau a peștilor din sticlă multicoloră, în vitrina familie. Cel mai frumos produs fost un cățeluș alb, flocos cu ochii albaștrii dintr-un pulover ce-mi rămăsese mic, oferit unor vecini de bloc.
Trebuiau să aibă priviri cu expresii drăgălașe, nu erau de joacă, pentru că se dezmembrau, murdăreau ușor. Azi, ce povestesc eu se numește ”hobby handmade” și sunt magazine uriașe unde găsești chituri de fabricare de ți-e mai mare dragul să compui, să îmbini, să înșiri. De aceea eu iubesc magazinul Jumbo care e plin de astfel de chituri.
Din cauza prea multor improvizări, râdeam foarte mult când avea de cusut câte un cățel. Oricum, produsele finite ieșeau mult mai frumoase și mai veridice decât cele cumpărate, atât de rare și de 5 - 6 ori mai costisitoare. Aveam tipar pentru cățeluși. Era făcut de mama și corectat de tata, și-l decupam cu o foarfecă ascuțită. Partea complicată după tăierea componentelor din material era îndesatul de vată în piciorușele subțiri sau codiță, cusute pe spate pânzei cu un feston special, cu ață rezistentă. O cusătură trainică. Și apoi întorsul materialului cu partea mițoasă în afară era minuțioasă și o făceam de obicei cu vârful foarfecii și un creion nefolosit. Vata de umplutură era un produs greu de procurat, raționalizat, obținut uneori prin favoruri sau prin rețeaua de ”cunoștințe” iar cantitățile pe care le ”înghițea” un cățeluș variau de la două pachete în sus. Animalul, nu trebuia să aibă aspect leșinat sau dezumflat. Procurarea materialelor și accesoriilor, de la materialul mițos până la celofanul cu care îl ambalam erau etape costisitoare ce antrenau toată familia la cozi, la pricepere și sfaturi cu mult timp înainte de un eveniment la care eram invitată.
Șarmul jucărioarei că nici nu știu cum o pot numi fiind de fapt un fel de bibelou din pânză, erau urechile lăsate, care imitau rasele basset, cocker sau uneori beagle. Aflu acum de la ”Google știe tot” că urechile astea se numesc urechi pendulante dar noi le poreclisem simplu ”urechi mari și blege”.
Pentru un efect de ”adorabil”, uneori cu o sârmuliță, putem coase în așa fel încât una din urechi să rămână un pic ridicată.
Ei bine, după asamblare, așezarea picioarelor și a cozii, după punerea urechilor în poziție corectă, urma adăugarea elementelor feții, și aici mama era mereu nemulțumită, aranjând și rearanjând mereu limbuța cea roșie și zgarda ce trebuiau să fie asortate inclusiv cu panglica de la celofan. Apoi, începea pieptănatul. Era o rescămoșare a firelor lungi, toate într-o anumită direcție și trebuia făcută cu tandrețe, până căpăta volumul unei blănițe canine. Pieptănatul zonei feței era ca acum dusul la coafor, cea mai sensibilă etapă. Căci doar un mic amănunt greșit și tot aspectul putea fi stricat. Uneori la faza asta, datorită unei freze incomplete, cățeii semănau cu un Hitler din filmul lui Charlie Chaplin iar alții păreau fioroși sau veniți din filmele horror. Azi vezi destul de des așa ceva la căței adevărați care au fost duși la tuns, la un nepriceput și proaspătul look are deficiențe de stil și formă.
Căței noștri trebuiau să fie drăgălași și chiar erau atât de reușiți încât copii mici ai familiilor care primeau așa ceva cadou, cereau să se joace cu ei. Dar cum acest obiect era doar ”de uitat și nu de jucat” se nășteau adevărate drame, se lăsa cu plâns și pedepse.
Toată această modă a trecut în 2 - 3 ani dar cred că am la activ cca 50 de căței, o pisică nereușită și o girafă care nu semăna a nimic din realitate pentru că girafă păroasă nici în preistorie n-a existat.
Pentru generația mea, boomerii adică, în majoritate bunici, recomandarea este să mergeți în parc, în weeked-uri, să priviți tinerii. Fără prejudecăți. Știu că acum gândiți că astfel de cadouri sunt ”bani aruncați” dar să nu faceți prostia să întrebați pe careva la ce folosesc animalele acelea mari de pluș!
*
