”Cristian Vechiu: Gândirea magică și practicile magice nu dispar, ci se adaptează, ba chiar se mulează pe anxietățile și nevoile omului contemporan
Și-a dat seama din primul an de liceu că vrea să studieze filosofia, pentru că voia să înțeleagă cum funcționează gândirea umană, de ce anumite idei capătă influență sau rezistență în timp. Și de unde vine capacitatea de introspecție a oamenilor, această abilitate care ne diferențiază de restul regnului animal? Cristian Vechiu este Doctor în Teologie şi Studii Religioase și lector la Fundația Calea Victoriei din 2015, unde a construit de-a lungul anilor un adevărat traseu prin istoria ideilor: de la „1001 de nopți”, istoria religiilor și filosofia antică, la magie și filosofie în Renaștere, mitologie comparată, budism, islam și religiile Chinei.
Unul dintre firele care traversează aceste preocupări este magia, pe care Cristian o privește nu ca pe o curiozitate exotică a trecutului, ci ca pe o formă de gândire care spune multe despre felul în care oamenii încearcă să explice lumea și să-i găsească un sens. De la magia Renașterii până la formele ei contemporane, interesul pentru acest subiect îl duce, de fapt, către una dintre întrebările care apar constant în cercetarea sa: de ce continuăm să credem și să căutăm explicații chiar și atunci când avem la dispoziție știința?
Am stat de vorbă cu Cristian Vechiu despre drumul de la descântecele bunicilor la studiul academic al religiei, despre felul în care oamenii construiesc sens, despre supraviețuirea gândirii magice într-o lume dominată de știință și tehnologie și despre întâlnirea dintre mit, magie și branding.
Etapele care te-au adus unde ești astăzi
Am copilărit având două bunici care știau să descânte. Vara și iarna, când eram în vacanțe acolo, venea mereu la ele cel puțin o persoană care susținea că fusese deocheată. Eram fascinat de această „pricepere” a lor mai ales că cele două nu erau din același sat. Deși nu înțelegeam prea bine tot ce se întâmpla, îmi puteam da seama de forța de atracție a gândirii magice: oameni care împărtășeau credințe și practici comune, veniți din comunități rurale diferite.
În liceu mi-am dat seama destul de repede — încă din clasa a IX-a — că vreau să studiez filosofia, ca să înțeleg cum funcționează gândirea, de ce unele idei capătă influență și rezistență în timp și de unde vine această capacitate de introspecție care pare să ne separe de restul regnului animal. Între liceu și facultate s-au schimbat multe, de la întrebările la care căutam răspunsuri până la lecturile și interesele mele specifice — așa am ajuns la Facultatea de Filosofie a Universității din București.
Mi-am dat seama apoi, în anul doi, că ceea ce voiam să fac cu adevărat era istoria religiilor, care, în ciuda neajunsurilor ei (ca orice disciplină, umanistă sau nu), îmi pare cea mai în măsură să analizeze ființa umană. Lecturile din facultate m-au condus spre clasicii antropologiei și ai istoriei religiilor. O oarecare „vină” în acest parcurs i-o pot atribui, în glumă, lui Ioan Petru Culianu, care m-a intrigat prin capacitatea lui de structură și speculație. Astăzis studiile despre gnosticism ale lui Culianu nu mai sunt de actualitate în mediile academice, dar cred că intuițiile lui cu privire la programul intelectual renascentist rămân in bună măsură valide.
Mai apoi am urmat un Master în Studii Religioase la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, perioadă în care am devenit tot mai interesat de magia renascentistă, iar în 2022 am devenit doctor in teologie și studii religioase în cadrul Facultății de Teologie Romano-Catolică, Universitatea din București.
Ce ai descoperit aprofundând studiul religiei ca domeniu de cercetare
Ce am descoperit, aprofundând disciplina istoriei religiilor, este că oamenii nu construiesc sens atât prin explicarea lumii naturale sau a mediului în care trăiesc, cât prin întrebarea, mult mai urgentă, „cine sunt eu în raport cu ceilalți”. Acest raport poate presupune chiar simultan atât un împreună cu ceilalți, cât și separat de ceilalți. Ritualul, mitul, interdicția, tabuul și chiar și practicile magice funcționează ca răspunsuri repetate, stilizate, la această nevoie, adică tehnici de a locui, împreună cu sau separat de ceilalți, o lume care altfel ar rămâne greu de acceptat.
Altfel spus, esențialul nu ține atât de conținutul credințelor - (în) ce anume cred oamenii — cât de arhitectura lor. Dincolo de diversitatea uluitoare a religiilor (care nu trebuie în niciun caz minimalizată), am deseori impresia că există un fel de alfabet cu nenumărate elemente — de la imagini și simboluri, la gesturi și figuri providențiale — care este utilizat după reguli proprii. Religiile, în această cheie, nu reprezintă neapărat sisteme de credințe, cât mai curând un soi de limbaj — mai rafinat decât ne place să credem - prin care oamenii reușesc să organizeze o bună parte a imaginarului individual și colectiv. Pe de altă parte, cred că miza “sensului” existenței individuale este mult supralicitată astăzi și constituie o obsesie a omului modern pe care am moștenit-o fără prea multe reflecții și obiecții.
Ce s-a schimbat, în religie, odată cu modernitatea
Cel puțin pentru spațiul occidental (adică Europa și S.U.A.) modernitatea a mutat autoritatea explicativă dinspre religii și tradiții spre științe și birocrație — ceea ce Max Weber numea „dezvrăjirea lumii”. Această dezvrăjire continuă până în prezent, deci nu vorbim de un proces încheiat. În plus, prin contaminare culturală, mai mult sau mai puțin voită, și alte religii trec printr-un proces similar chiar dacă pe moment s-ar putea să credem că lucrurile stau diferit (vezi cazul lumii islamice). Însă mecanismul de bază — nevoia de a găsi cauze și vinovați, de a avea un sentiment de apartenență și o regularitate care să ofere senzația stabilității, nevoia de a identifica o anumită logică și ordine în noianul de întâmplări și în multitudinea fenomenelor din jur — a rămas intact.
Ce leagă, de fapt, toate formele de spiritualitate
Ceea ce găsesc fascinant este tocmai capacitatea oamenilor de a alcătui formule atât de diferite pentru probleme și nevoi similare. La nivel primar, avem de-a face cu ceea ce menționam și mai sus, cu un limbaj sau cu o arhitectură. La firul ierbii însă apar particularitățile, elementele specifice fiecărei religii și care uneori pot ține de credințe, de ritualuri, de un anumit sistem de valori, de texte sacre și așa mai departe. Diversitatea religioasă nu ar trebui să ne sperie. Evident că această idee e mai curând un deziderat al unui istoric al religiilor, însă o lume uniformă ar fi plictisitoare, previzibilă și ar urma o rută a stagnării pe care o văd drept autodistructivă.
Pe de altă parte, dacă ar fi să mă rezum la aspectele comune cele mai ușor de reperat, mă tem că răspunsul la ce împărtășesc religiile nu este unul prea atractiv. Adică, nu voi spune că toate religiile vorbesc despre același zeu (unele sunt chiar non-teiste) sau despre același adevăr, ci că ele au in comun riturile funerare (nu cred să existe sau să fi existat vreo religie fără astfel de practici). Aș mai adăuga aici și o oarecare obsesie pentru riturile de purificare (chiar și când acestea par a fi tocmai încălcări ale purității ritualice, vezi de exemplu Aghori).
Ce te-a atras prima dată la magie
Cred că răspunsul este legat tot de copilăria mea. Nu atât practica deochiului în sine mi-a stârnit interesul, ci abilitatea acestei practici de a atrage oameni și de a sedimenta un anumit sentiment de încredere și participare la ceva comun. Mi se părea uluitor cum două femei care nu se cunoscuseră (până la relația dintre părinții mei) și care proveneau din sate diferite, „știau” aceleași lucruri — aceleași gesturi, același tip de formule și împărtășeau aceeași logică a lumii, o lume în care oamenii pot fi deocheați și apoi “reparați” prin descântec.
Așadar, ideea de magie mi s-a arătat prima dată nu ca o simplă superstiție izolată, ci ca un limbaj comun, pe care oamenii îl utilizau în virtutea unei logici care nu anula nici mersul la biserică, dar nici legea gravitației sau curentul electric. Mai târziu, când am început să stăpânesc concepte și teorii ale istoriei religiilor, am înțeles că la fel de interesantă este și ideea că există sisteme de sens și semnificații care circulă și se reproduc în afara unor instituții sau a unei ordini impuse de sus în jos, care sunt transmise cu lejeritate și fără a fi exclusive.
Cum ne ajută gândirea magică să înțelegem lumea
Gândirea magică nu presupune neapărat a fi irațional. E. E. Evans-Pritchard și alți antropologi au arătat că gândirea magică implică de multe ori o altă logică a cauzalității — una bazată pe corespondență și analogie (un fel de deducție simplificată), nu pe demonstrație empirică. Când cineva leagă un anumit gest de un anumit efect, nu face neapărat o eroare de raționament, ci aplică o gramatică simbolică. Așadar, pentru acel individ lumea este coerentă, iar lucrurile asemănătoare sau apropiate se influențează reciproc. Astfel, putem privi gândirea magică ca o încercare de a impune ordine și control acolo unde experiența directă este insuficientă. Însă există și alte aspecte ale gândirii magice care o fac să fie atât de prezentă chiar și azi, inclusiv într-o societate seculară.
De pildă, multe dintre instanțele sub care ne apare ca fiind funcțională gândirea magică este ceea ce se numește în engleză “self-fulfilling prophecy”, adică o profeție autoîmplinită. Totodată, gândirea magică este puternic legată de un pragmatism care este specific oamenilor: încercarea prin orice mijloace nu doar de a supraviețui, ci de a ne și îmbunătăți/ușura viața. Dacă în antichitate înercai prin intermediul unor tehnici și formule să manipulezi un anumit zeu sau o anumită forță/putere, astăzi pare că obsesia noastră a devenit inteligența artificială.
Totodată, contagiunea și similtudinea, ca principii ale gândirii magice, contribuie azi la conceperea sau transmiterea de statut (cine ce tip de telefon deține, ce marcă de mașină are sau ce brand de ceas poartă etc.). Trăim într-o lume în care ne dorim soluții rapide de la ceva ce numim inteligență, dar care nu are nici trup, nici minte, nici senzații și nici experiențe dobândite direct pe baza unor coordonate spațio-temporale. Ne dorim tot felul de lucruri și ne străduim să fim parte din tot felul de contexte doar pentru a ne însuși un anumit statut. Pentru mine, acestea sunt amprente contemporane ale gândirii magice.
De ce nu a dispărut magia într-o societate dominată de știință și tehnologie
Un răspuns scurt ar fi acela că știința răspunde la întrebarea „cum” funcționează X sau Y sau Z, dar rareori la întebări de ordin personal ca „de ce mi se întâmplă mie X sau Y” sau „ce rost are să fac X sau Y”. Mai pe larg, răspunsul ar fi că gândirea magică nu concurează cu explicația rațional-științifică, ci acoperă un gol pe care aceasta nu-l poate umple — de la nevoia de statut personal, la cea de control asupra incertitudinii sau de îmbunătățire a vieții, așa cum menționam mai sus.
De aceea gândirea magică și practicile magice nu dispar, ci se adaptează, ba chiar se mulează pe anxietățile și nevoile omului contemporan. În plus ele și migrează cu o lejeritate fantastică. De exemplu: de la descântecele de la sate ori practicile divinatorii străvechi în horoscopul accesibil acum printr-o aplicație mobilă sau în ritualurile de consum, în superstițiile din lumea sportului sau lumea afacerilor, ori chiar în mediul cercetării IT, unde nici măcar creatorii de diferite modele de IA nu mai știu exact pe ce baze funcționează aceste mecanisme informaționale.
Când dezvolți un model de IA și apoi te tânguiești că vine sfârșitul lumii ori, dimpotrivă, trâmbițezi un scenariu deja reluat de nenumărate ori de cărți și filme, și anume că mintea umană va fuziona cu o IA și va dăinui astfel pe vecie, cred că avem de-a face cu indivizi afectați profund de un mediu cultural în care un anumit tip de milenarism se îmbină în mod toxic cu gândirea magică.
Cum ajunge gândirea magică în arhetipurile de branding
Legătura există, dar aceasta este mediată de cel puțin două straturi de reinterpretare, iar înțelegerea lor ne spune multe despre cât de mult s-a păstrat și cât s-a pierdut pe drum în ceea ce privește elementele unor mituri. Primul strat este cel jungian.
Carl Gustav Jung a preluat, la începutul secolului al XX-lea, un material vast de mitologie comparată — antropologia evoluționistă a lui James Frazer, studiile despre religiile antice din mediul academic german și francez, propriile observații clinice asupra viselor și fanteziilor pacienților. Jung a reorganizat tot acest material divers și eteroge într-o teorie a arhetipurilor ca structuri înnăscute ale „inconștientului colectiv”: eroul, înțeleptul bătrânul, mama, umbra, magicianul etc. Teza lui era una puternic universalistă (un soi de etos al epocii pentru mai multe discipline, vezi și cazul lui Eliade, un etos sesizabil încă din anii 30, dar desăvârșit in anii 50). Cu alte cuvinte, aceleași tipare psihice ar reapărea, susținea Jung, în orice cultură și orice epocă, tocmai pentru că nu ar fi produse culturale, ci structuri psihice comune întregii specii umane.
Al doilea strat este psihanaliza aplicată la mit de către autori precum Joseph Campbell, care a sintetizat, în “Eroul cu o mie de chipuri”, un „monomit” — o structură narativă unică (de pildă, plecarea, inițierea, întoarcerea) pe care ar urma-o, cu variații mai mari sau mai mici, mitologiile eroice din toată lumea. Campbell a fost, la rândul lui, puternic influențat de Jung, iar sinteza lui a avut o influență directă și recunoscută asupra industriei americane de divertisment — inclusiv asupra lui George Lucas, în construcția narativă a celebrului film Star Wars.
Ce trebuie spus, din perspectiva istoriei religiilor, este că ambele sinteze — jungiană și campbelliană — au fost criticate consistent de specialiști din utimele 4 decenii pentru universalismul lor psihologizant. Prin comparație, astfel de teorii tind să extragă din contexte istorice, ritualice și religioase extrem de diferite, un „schelet” comun, ignorând tocmai diferențele care fac ca o mitologie să fie relevantă pentru o societate anume, la un moment anume. Un istoric al religiilor va observa că „eroul” homeric, cel al unei saga nordice și cel al epopeilor sanscrite răspund unor logici sociale, rituale și cosmologice distincte, chiar dacă, la un nivel de abstractizare suficient de înalt, pot fi făcute să semene.
Industria de comunicare a preluat acest material deja de două ori distilat — mai ales prin cartea Margaretei Mark și a Carolei S. Pearson, “The Hero and the Outlaw” (2001), care a tradus tipologia jungiană în doisprezece „arhetipuri de brand”, utilizabile în strategie și marketing. Ceea ce s-a câștigat aici e o unealtă extrem de eficientă operațional: un vocabular comun, ușor de comunicat către un client sau o echipă creativă, care oferă coerență narativă unui brand. Ceea ce s-a pierdut, pentru mine ca istoric al religiilor, este însă mult mai relevant, căci sinteza a făcut să dispară tocmai ambiguitatea, greutatea istorică și tensiunile morale ale figurilor originale.
De exemplu, motivul magicianului în mitologie reprezintă adesea o figură echivocă, aflată la fel de aproape de pericol și înșelăciune, pe cât este de cunoaștere și acțiune justă; magicianul ca arhetip de brand, în schimb, apare întotdeauna într-o notă pozitivă, „inspirațională”, golită de riscul care făcea, inițial, ca figura să fie una cu adevărat puternică din punct de vedere simbolic.
Așadar, aș spune că avem de-a face cu o reinterpretare modernă legitimă, cu rădăcini reale în religia comparată din prima parte a secolului al XX-lea, dar filtrată prin psihologie și adaptată pentru eficiență comercială — un proces de simplificare care, ca orice act similar, câștigă în aplicabilitate exact ceea ce pierde în privința complexității.
Colaborarea cu Fundația Calea Victoriei
La vreo doi ani după masterat, mai exact în 2015, am început să țin cursuri de istoria religiilor și filosofie la Fundația Calea Victoriei, încurajat în această direcție de Sanda Ecobescu, președinta Fundației. În trecut, fusesem cursant la Fundație și nutream o oarecare speranță de a reveni din postura de lector. Sandra are ochi la tineri din mediul universitare, tineri care de multe ori nu își găsesc neapărat locul la o catedră de facultate. Acest spirit curajos al Sandrei Ecobescu de a paria pe iluștri necunoscuți m-a adus în postura de lector.
Primii ani la fundație au avut un impact major asupra mea — poate și pentru că am învățat ce înseamnă cu adevărat să te adresezi unui public, dar și pentru că, intelectual vorbind, au fost ani de o intensitate aparte. Eram la începutul doctoratului, am reușit sa fiu și bursier al Academiei Române și am avut fericita ocazie de a studia pentru o scurtă perioadă la Trinity College, Universitatea din Cambridge, și făceam parte totodată (ca cel mai mic și necunoscător) dintr-un grup de cercetare a limbii copte, inițiat de distinsul clasicist Ștefan Colceriu, în cadrul Colegiului Noua Europă. Cred cu tărie și fără falsă modestie că între 2015 și 2018 am trăit anii unei formări intelectuale complexe.
Despre cursurile pe care le susții la FCV
Primul curs pe care l-am ținut, în vara lui 2015, a fost dedicat poveștilor din 1001 de nopți — un pretext, de fapt, pentru a discuta despre bogăția culturilor Orientului Mijlociu și pentru a intra în lumea celui mai eclectic text literar scris vreodată. Am reluat acest curs șapte veri la rând. A fosr de fiecare dată o reală bucurie sa descopăr alături de cursanți noi straturi ale textului. În același timp, am putut aborda din cu totul alt unghi subiecte precum religiile Orientului, ficționalizarea unor figuri sau fapte eroice, transmisia literară (pe cale orală, dar și scrisă), genuri de texte, de la dramă și comedie la prima poveste detectivistică sau limbajul erotic.
Al doilea curs susținut a fost despre magie și filosofie în Renaștere, un subiect trecut adesea cu vederea în facultățile noastre de filosofie, deși multe dintre ideile pe care le asociem astăzi cu modernitatea și cu apariția gândirii științifice sunt profund legate de gândirea renascentistă.
Al treilea curs propus s-a intitulat „Introducere în istoria religiilor” și pot spune, fără tăgadă, că este în continuare la mare căutare — prezent în programul Fundației de trei ori pe an.
Au urmat apoi multe altele: unul dedicat filosofilor antici, unul de mitologie comparată, o introducere in filosofia medievală, un curs despre evangheliile apocrife descoperite la Nag Hammadi sau un curs despre istoria magiei. Mai recent — în ultimii doi ani — am avut cursuri și despre istoria budismului, istoria islamului și religiile Chinei, cursuri ținute împreună cu prietenul și fostul meu cursant, Vlad Manciu, doctorand la Bochum, în Germania.
În principiu, cursurile mele au o dublă motivație. Prima, profund personală și firească pentru mediul propus de Fundația Calea Victoriei, ține de propriile mele interese și curiozități intelectuale. Dacă nu sunt interesat de subiect și nici nu am mijloacele intelectuale prin care să mă apropii de acesta, nu pot propune un curs.
Fiecare curs propus este documentat intensiv în prealabil. Am caiete de notițe, pe baza bibliografiilor pe care le alcătuiesc pentru fiecare curs în parte. În al doilea rând, caut mereu să acopăr prin subiectele cursurilor mele ceea ce nu se face în facultățile de profil în cazul filosofiei și, mai trist, ceea ce nu există aproape deloc în cazul istoriei religiilor. În afara masteratului al cărui absolvent sunt și eu, cel de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, nu există studiul istoriei religiilor nicăieri in altă parte în România. Intr-o lume atât de bântuită de idei cu iz religios, este scandalos că nu avem nici măcar o facultate de profil, darămite un ciclu universitar complet (licență, masterat, școală doctorală). Am observat cu precădere în ultimii 5 ani că ne place, mai degrabă, sa mimăm o comunitate academică de specialiști în istoria religiilor.
Cu atât mai mult consider că cele mai multe dintre cursurile mele de la Fundația Calea Victoriei acoperă o nevoie acută, în măsura capabilităților mele și a infrastructurii unei instituții culturale private. Cei mai mulți dintre cursanți pleacă cu noțiuni de bază și cu o viziune diferită asupra unor idei pe care poate nu le stăpâneau decât intr-o măsură nesemnficativă. Există însă și cursanți care vin să aprofundeze subiecte studiate pe cont propriu ori chiar la facultate. Am avut numeroși cursanți care erau studenți la filosofie, litere, etnologie sau sociologie. Pe de altă parte, de 11 ani de când sunt lector la Fundație, am reușit “să convertesc” câțiva cursanți la studiul academic: persoane care s-au înscris, ulterior unor cursuri cu mine, la Facultatea de Filosofie sau la masteratul de Studii Religioase. Unii dintre acești cursanți au terminat și doctoratul sau sunt actuali doctoranzi.
Ce ar trebui să știe oamenii din advertising despre puterea miturilor asupra oamenilor
Simbolurile și miturile au putere de atracție pentru că rezistă în timp. Această rezistență însă nu se bazează pe un spirit de conservare, ci pe o capacitate de adaptare și transformare. Este foarte probabil ca mulți consumatori ai unui brand inspirat de un mit sau o figură mitologică să nu aibă habar de această sursă a brandului. Acest fapt e mai puțin important de vreme ce brandul însuși continuă la propagarea unui motiv mitologic. De aceea simbolurile și miturile au o putere la scara realității, nu doar a sensului metaforic, și nu indeplinesc doar roluri pur decorative.
Prin urmare, acestea merită mânuite cu aceeași pasiune și grijă cu care le-au tratat, de sute sau chiar mii de ani, comunitățile din care ele au răsărit. Ulise care se întoarce acasă după peripețiile de pe mare este un brand fără doar și poate, de vreme ce generează după aproape 3 milenii discuții încinse și umple sălile de cinema. Nu Matt Damon sau Cristopher Nolan sunt cei care generează atenția publicului, ci însăși povestea originală repovestită intr-un nou context. De ce avem de-a face cu un brand? Pentru că a trecut testul timpului și nu e doar un moft ce durează cât un sezon estival, dar și pentru că povestea aceasta continuă să conteze pentru oameni.
