Unguentul Alceea și povești despre nalbe

  

Azi o poveste simplă dar cu temeni științifici care îți încurcă limba-n gură 

 

În liniștea mănăstirilor medievale, unde rugăciunea era leacul și pământul era o carte sacră de descifrat, Cavalerii Templieri păzeau un secret terapeutic ce unește credința, herbalismul (medicina botanică) greco-roman și știința arabă: ”Unguentul Alcea” adică mai simplu unguentul făcut din nalba de grădină.

 

Pentru omul din Evul Mediu, nalba și cicoarea (surori din punct de vedere botanic adică Malva și Althea) nu a fost plante de admirat pur și simplu. Înalte, întinzându-se spre cer cu florile lor în cele mai vii culori, în mânăstiri aveau un rol mistic întruchipând verticalitatea ca urcuș spiritual și ca puritatea ce învinge ”corupția” cărnii. Călugării războinici ”citeau” în constituția plantei moliciunea catifelată a frunzelor sale comestibile dar și vâscozitatea rădăcinilor fierte și băute ce aduceau semnătura divină a compasiunii și a ușurării. Nalba și preparatele din aceasta au fost folosite îndelung mâncate sau băute ca să înmoaie inimile tari, fie făcute alifie ca să vindecă trupurile rănite de lame și alte probleme microbiene ce făceau carnea să putrezească în deșertul Țării Sfinte și în campaniile îndelungate ale cruciaților.

 

Dar în spatele voalului mistic al miraculosului unguent se ascundea o intuiție biochimică extraordinar de riguroasă, șlefuită în laboratoarele spitalelor lor din mânăstiri. Secretul eficacității acestui balsam sta în extracția sinergica a principiilor active ale plantei, transportate în grăsimi animale (seu sau untură) și în adaosul de ceară de albine.  Procedeul e asemănători cu ceea ce am citit cândva în cartea ”Parfumul„ de Patrick Suskind unde plantele sunt înfășurate la rece în grăsimi animale pentru o perioadă stabilită de timp.

 Fitoterapia modernă confirmă ceea ce templierii au văzut empiric pe câmpul de luptă. Rădăcinile și frunzele de ”althea” sunt bogate în mucilagine (până la 25%), complexe macrocelulare de rhamnogalatturonani și arabinogalattani. Atunci când sunt aplicate pe pielea deteriorată, acești polimeri hidrofili formează un hidrogel protector. Este o adevărată „a doua piele” biologică care izolează rana de agenți patogeni externi și menține hidratarea celulară, accelerând mitoza și recuperarea organismului. Într-o vreme când nu existau medicamente antibilotice acest unguent pus pe rană era diferența între viață și moarte. 

 

Templierii au folosit unguentul pe arsuri, răni mari și ulcere infectate. Astăzi știm că flavonoidele (ca tilirosidul) și acizii fenolici găsiți în nalbă acționează ca inhibitori puternici ai citokinelor proinflamatorii, oprind stresul oxidativ al țesuturilor. Mucusul vegetal stimulează ușor activitatea fagocitară a macrofagelor, accelerând purificarea țesuturilor necrotice din rană, fără a provoca iritația tipică a altor remedii medievale mai agresive pe bază de metale sau rășini care deveneau caustice. Eh acum v-ați lămurit? 

 

Pregătit în zilele lunii iunie unguentul templierilor nu numai că vindeca carnea sfâșiată de fierul sabiei, dar și restaura și integritatea trupului soldatului, destinat ca templu al Duhului Sfânt. Un remediu cu care botanica sacră a precedat, cu o precizie uimitoare, mecanismele dermatologiei moderne regenerative.

 

***

Plantarea nalbei (în special Malva neglecta sau Althaea officinalis) în apropierea toaletelor exterioare și utilizarea frunzelor sale ca înlocuitor pentru hârtia igienică sunt practici tradiționale în triburile de indieni nativi americani. Această legătură se datorează texturii catifelate a frunzelor și conținutului bogat în mucilagii, care oferă o suprafață fină, răcoroasă și calmantă.Triburile de nativi americani (precum Navajo, Cherokee și Iroquois) nu foloseau nalba doar în acest scop sanitar, ci și pentru beneficiile sale medicinale. Se spune că oamenii, chiar și cei nou sosiți într-un trib, se rușinau să întrebe unde este toaleta. Așa că plantarea în fața acelor construcții a unor plante reconoscibile făcea ca întrebarea să nu mai aibă rost și fiecare găsea drumul spre wc, fără să  fie stânjenit. 

 

***

Pentru oamenii din generația mea, orășeni, una din bălăriile cu care ne jucam era nalba. Florile de pus în păr și făcut coronițe și semințele, ”turtițele” cum le numeam erau vânate și degustate.... la fel ca zarzărele și corcodușele ...

 

Frunzele mai mari dar fragede se folosesc și în bucătărie. Frunzele şi florile tinere au un gust plăcut şi se pun în salate sau în mâncare. Din frunzele de nalbă se mai fac şi astăzi în unele părţi ale lumii chifteluţe vegetariene. În orient, în special în Maroc sau Israel, sunt consumate în reţete alături de orez sau pur şi simplu călite în unt drept garnitură. Seminţele sub formă de turtițe sunt mâncate direct de copii şi conţin 20% proteine şi 15% grăsimi vegetale, ceea ce le face foarte nutritive.

 

Frunzele de nalbă sunt bune și de înfășurat sărmăluțe. Niște sărmăluțe tare migăloase. Frunzele, tulpinile și florile sale comestibile pot îmbogăți salate, supe și tocane, conferind o aromă subtilă și o multitudine de avantaje pentru sănătate meselor de zi cu zi.

 

Când întâlnești o nalbă află că este cel mai bun exemplu cum omul poate învăța de la natură, nu rămânând doar un martor pasiv.Poartă-i respect!

 

. 

O astfel de combinație nu ați mai experimentat:

Salata de frunze și flori necultivate din

1) frunze tinere de pătlagină, frunze tinere de melisă, frunze tinere de limba mielului și frunze tinere de coada șoricelului.

2) flori comestibile de nalbă sălbatică, petale de mac, mușețel, flori de trifoi roșu și trifoi alb.

3) cireșe, vișine și zmeură

4) sosul este un amestec din oțet de lavandă/miere/ulei de măsline.

 https://www.facebook.com/massimonenellaflora/posts/pfbid02LmihVnJijwpx5VjNtLQxDX4mZixiBrBui1wgAD991AjRGme3Mi1eMu4DaF7YWaFql