Păianjenul roșu și olandezii sau prădătorii mici cu efect mare

 

Anii '80 ai secolului trecut sunt anii de glorie ai culturilor în sere. Eu, pe atunci studentă la Horticultură, ascultam cursurile de legumicultură  (manualul era semnat de Ion Ceaușescu) siderată  și mândră de tot ceea ce se întâmplă. Dar știți cum e ”teoria ca teoria dar practica ne omoară”... așa că am învățat pe viu și ce se află în spatele cărților. 

Anul III și anul IV m-a dus vara și în vacanțele dintre sesiuni la Serele Bărcănești. Îmi începusem proiectul de diplomă (acum de licență)  pe o temă care azi s-ar numi management dar care pe atunci pur și simplu nu era prea băgat în seamă. Nu era la modă să fii riguros și eficient. Dar eu eram  aproape de casă și serele din Bărcănești erau visul oricărui horticultor pentru  un post în avangarda în cea mai modernă ramură a horticulturii. Era și singurul loc în agricultură unde se luau salariile întregi ba chiar aveai și prime gigantice.Știți probabil de ce, nu? Pentru că ele, produceau recoltele pentru export și doar cantități infime, cele de calitatea a II-a, sau a III-a, ajungeau și în piețele Ploieștiului. Ideea este că la un moment dat orașul/ țara au fost ”inundate” cu ardei grași verzi, groși și suculenți de o frumusețe incredibilă. Doamne ce bine miroseau. Ba chiar în plină iarnă aveam și castraveți înfoliați din cei pentru export, de o calitate și o formă excepționale. Totuși așa frumoși cum îi vedeam noi, erau loturile refuzate la export pentru că analizele arătau că au fost ”înțepați”/infestați sau prea tratați.

 Acum o să vă dau câteva informații tehnice, fără a deveni cumva plictisitoare. Sper. Serele de la Tătărani funcționau pe sute de hectare ca un uriaș complex legumicol industrial. Serele de la Bărcănești, erau mult mai mici dar amândouă împreună foloseau sursa primară de încălzire, aburul tehnologic  și apa fierbinte livrate direct prin conducte  de la Termocentrala Brazi (CET Brazi).

În același timp semințele olandeze pentru culturile în sere, erau extrem de scumpe dar au reprezentat standardul de aur în legumicultură. Practic, tot exportul folosea exclusiv sămânță olandeză. De exemplu, un kilogram de sămânță tomate hibrid F1 olandez pentru răsadurile din câmp, folosit de mine, prin 1985, era 75 000 lei/kg. Adică, pentru cei care nu își mai aduc aminte de valoarea banilor de acum 40 de ani, suma pentru un kilogram de sămânță echivala cu suma dată pe un autoturism  Dacia. Ei bine, înțelegeți grija cu care se folosea fiecare semincioară de tomate, și fiecare răsad produs. De unde țin minte  acest lucru? Pentru simplul fapt că la un moment dat mi s-a imputat o astfel de sumă. Procesul și judecata ce a urmat, au fost până la urmă în favoarea mea dar amintirile și acum răscolesc emoții și răni greu de digerat.    

Ce făceau aceste semințe atât de valoroase? Păi aveau avantaje teribile:producțiile erau uriașe, recoltele erau uniforme, aveau rezistența la boli, o uniformitate bună pentru ”export” și da, textura lor mult mai fermă, le făcea rezistente la transport. Dar darul cel mai important era acestă rezistență la agenții patogeni care se dezvoltă rapid în mediile închise.Tomatele  erau timpurii, cu coacere uniformă și mai ales ”legau” etaj după etaj pentru plante de 2 - 3 metri înălțime. Iar ardeii și castraveții (fabio) erau soiuri noi, rezistente la manipulare și transport. Ei bine, fiind înfoliați nu se ofileau  și asta datorită conținutului mare de apă. Deși programul național punea accentul pe crearea de soiuri autohtone la stațiunile de cercetare, precum celebrele roșii românești create în anii '80, tehnologia și genetica olandeză au rămas mereu un punct de reper pentru performanța și rentabilitatea culturilor intensive. 

Știți ce s-a întâmplat? Aceste complexe uriașe, de pe lângă marile termocentrale (să ne aducem aminte de serele Popești Leordeni și Codlea) au început să facă export. Preț avantajos și timpurietate,  două condiții pentru contracte europene avantajoase. Da, i-am întrecut pe olandezi pentru un an sau doi, adică pe marii producători de legume super-timpurii intensive ai acelor vremi. Dar povestea fericită nu a durat mult. 

 

Bătălia aceasta pentru supremație  a creat și contextul favorabil pentru Păianjenul roșu comun (Tetranychus urticae). Acest dăunător a devenit un coșmar pentru culturile din spațiile protejate pentru că sistemele noastre de încălzire și ventilație erau ineficiente. În sere se formau temperaturi ridicate cu  o atmosferă uscată adică  mediul ideal pentru înmulțirea explozivă a acarienilor. Acest lucru s-a întâmplat și la olandezi dar ei avea sere mult mai mici și au știu limita problemele rapid pe când la noi, odată infestate sutele de hectare cu greu mai puteai opri invazia. Deja se știe că noi cumpăram semințe dar ne zgârceam la substanțele eficiente de combatere de orice fel. Substanțele chimice românești folosite în acea perioadă erau extrem de toxice și adesea depășite. Doar știm cine se ocupa de chimie, nu?  În timp, păianjenii au dezvoltat rezistență. Spre deosebire de horticultura modernă olandeză (care folosea deja prădători naturali precum Phytoseiulus persimilis pentru combaterea integrată), agricultura comunistă s-a bazat exclusiv pe chimicale, ceea ce a dus la distrugerea tuturor insectelor benefice și a permis prin acest lucru proliferarea păianjenului roșu. 

Bineînțeles că azi  lucrurile s-au schimbat  dar Păianjenul roșu comun (Tetranicus urticae), e încă vizibil atât în câmp cât și în sere. Atât larvele, cât și adulții, se hrănesc cu sucul celular pe care îl absorb din celule prin înțeparea țesuturilor. Ca efect, frunzele se depigmentează, devin casante sș se usucă, florile avortează, producția este diminuată cantitativ și depreciată calitativ.În cultura, atacul se depistează cu ușurință după prezența unei țesături mătăsoase laxe, pe care se observa circulând numeroși acarieni foarte foarte mici.

Ce lecție avem de învățat? Că experimentele alandala nu sunt benefice. Și că intervenția omului a adus multe stricăciuni naturii, mai ales când el nu are răbdare. Dar acum, ni se pare de neconceput să nu avem legume proaspete iarna, așa-i?