Fiecare versiune a ta, merită respect...

 

Nu știu, nu știu, nu știu? Nu mă dumiresc. Cuvintele nu s-au inventat să știe despre noi în toată complexitatea noastră; cuvintele nu pot spune inexprimabilul doar corpul, doar el ne cunoaște. Particulele, ele știu, atomii ei știu, seria de mici alegeri știe mai bine despre versiunile noastre consecutive, despre cine suntem noi.  Acestea sunt lecțiile noastre interioare, ele au purtat confuziile noastre, dezamăgirile, ele ne-au suportat căile lăturalnice, ele sunt prezente în cotloanele inimii. Lecțiile pe care le purtăm, ele ne cară peste tot vulnerabilitățile iar cele două șiruri de ADN, răsucite așa cum stau, ca niște magnifice mărgele, știu mai mult despre încercările noastre, despre irosirile noastre sau despre curajul ezitant de a intra în necunoscut. Cuvintele sunt prea tinere, mai tinere decât modelările noastre și ele numesc totul, experiență. Atomii și chiar proteinele sau vitaminele, ele au fost acolo la fiecare capitol, la fiecare pas, fără scurtături, fără greșeli, la fiecare versiune pe care ne-am testat-o, la fiecare bâjbâială. Totul e doar o mare pregătire. Dacă nu suntem atenți atunci cuvintelor le scapă sensul vieții. Așa pur și simplu. Când privim înapoi, observăm că nimic nu s-a irosit, nimic nu e ”greșit”. Totul a fost o parte din pregătire. Toate țesuturile, chiar și cele mai moi, chiar și dantelăria celui conjunctiv, mai sensibil,  știu pe de rost lecțiile învățate, nu le confundă cu eșecul ci le consideră similare cu o nesfârșită serie de alegeri. Acelea ne-au dat formă, acelea ne-au prelucrat. 

 Privește trecutul cu afecțiune și privește-te pe tine, înapoi, așa din  colțul ochiului: mereu s-a mers fără o hartă, mereu în necunoscut, mereu cu un anume curaj. Iată, acela ești tu! Iată, la fel și eu.  Cuvintele, dacă nu sunt folosite corect, sunt prea mici să ne descrie. Complexitatea noastră e plină de farmec, inestimabilă în valoare, nimic nu se pierde, nimic nu se risipește. Fiecare din clipele dinainte, ne pregătesc. Fiecare pas, fiecare capitol, fiecare versiune merită recunoșterea și onoarea călătoriei. Nu mă dumiresc de ce atâta împotrivire, o luptă a noastră, cu noi înșine când dragostea ne-a construit din variante,  una, pe umerii alteia și ne-a adus aici. Nu știu, nu știu, nu știu, și zău că nu mă dumiresc, de aceea acum, o spun în cuvinte, cuvintele tinere sunt maleabile, fiind saturate cu viu. 

- Toate particulele atunci când sunt împreună, se numesc fericire.   

 

.