Prin anii 60, atunci când eram întrebată la școală ”de-a cui sunt”, bunicul matern cu care locuiam și principalul meu însoțitor la școală în clasa I, mă dăscălea. El era un ”Rădulescu”, tot orășean și asta pe vreme mea trebuia spus răspicat și trebuia arătat în ”maniere alese”. Nu conta că erai rușinoasă sau timidă cu necunoscuții, lor trebuia să le demonstrezi conduita, mai ales când îi întâlneai pe stradă. Trebuia să saluți tare și răspicat să nu te faci de râs. Deci el, care știa cum merg treburile legate de ”fală”, mă învățase că în Ploiești sunt 3 ramuri de familii Scărlătescu, unele bine văzute, altele nu. Să nu uităm că privind harta numelor din România, adică o hartă științifică bazată pe statistici și realitate, cea mai mare de densitate de Scărlătești este în zona Prahovei (în, și între Ploiești și Câmpina) și mai apoi la Brăila, Galați și Râmnicu Vâlcea, adică acolo unde în secolul trecut, când au apărut numele în ”-escu”, comunitățile grecești aveau o pondere considerabilă.
Și mai spunea ”nea Nae” Rădulescu cum era cunoscut de apropiați, că aceste ”3 clanuri”, nu suntem înrudiți. Nu eram nici ”Capulet ”contra” Motague ci pur și simplu nu se amestecam sau ne ignoram. Erau legi sociale, un anume cod de onoare deseori rigid, care punea accent pe comportamentul unui individ numit în fiecare familie ”oaia neagră”Acesta era pus la zid, apoi aceste abateri se generalizau la întreaga familie devenind uneori un stigmat greu de acceptat sau suportat. Etichetele, așa le numim acum, dacă se dovedeau nedrepte, nu mai puteau îndrepta bunul renume al unui grup, de aceea erai învățat de mic șă nu te abați de la norme. Într-o urbe mică cu un centru ca o nucă, acest lucru era ușor de stricat și greu de refăcut.
Bunicul mă învăța să spun din ce ramură provin, ei bine pentru că povestea fiind din epoca când conta mult dacă ai ”dosar bun sau rău” acest lucru, credea el, putea să se reflecte chiar și în modul cum profesorii m-ar fi privit subiectiv sau nu sau m-ar fi notat. Pentru mine, mai ales acum, devine amuzant să privesc aceea afișată superioritate de trib și cum se formau fidelitățile față de familie, familia mărită, față de înrudiri și față de relaționarea cu numeroșii fini, cuscrii, sau alte rubedenii mai mult sau mai puțin apropiate. Cu binele și cu relele lor. Vedeți, eu am prins perioada când încă se mai săruta mâna rudelor bătrâne și impozante, în genunchi. Un ritual de respect patriarhal și nu gestul era important ci momentul de respect, tăcere, considerație cu capul plecat și răspunsul celui adulat. De ce la 5 ani îmi era frică să nu greșesc? Dacă ați văzut filmele cu mafioți italieni o să înțelegeți că nu erau gesturi desuete ci un dans de putere, învățat timpuriu. Oamenii cărora eu le-am sărutat mâna adăugau și ei un gest de binecuvântare sau de apreciere dacă plecăciunile mele se încadrau în norme și erau bine interpretate. Obicei cu pricina părinții mei tineri l-au înlăturat și considerat ca fiind umilitor și arhaic imediat ce au aflat de veste cu discuții divergente cu bunicii. Dar ai mei nu m-au putut scuti spectacolul pe care trebuia să-l dau în fața vizitatorilor cu cântece și poezii pe de rost. Asta nu mă deranja, personal aveam un repertoriu bogat și îmi plăcea să mă desfășor în fața rudelor, dar reprezentație era apoi urmată de pupături umede și zgomotoase, de îmbrățișări și... obligatoriu neplăcutele ciupituri de obraz. Toate astea făceau parte din regulile ne-scrise numite ”cei 7 ani de acasă” adică manualul de bune maniere care evident era cu totul altfel acum 60 de ani față de cel de azi.
Să revenind la Scărlăteștii de demult ei bine nu eram rudă nici cu actorul de la teatrul ploiestean, cel pe care-l auzeam mereu la teatrul radiofonic: Florin Scărlătescu. Spun asta cu părere de rău pentru că îmi plăcea să-i (mi) aud numele la radio. L-am văzut la televizor dar niciodată ”pe viu” jucând teatru. Știați că acum, copiii pe care-i cunosc mă întreabă dacă sunt rudă cu cel mai faimos și probabil bogat Scărlătescu al momentului? Exact ați ghicit este celebrul șef bucătar ce apare la emisiuni televizate. Ei bine, îmi pare rău că-i dezamăgesc dar nu sunt rudă nici cu el.
Eu mă trag dintr-o combinație ciudată de târgoveți. 6 generații de ploieșteni, înșirați acum pe o placă comemorativă în cavoul familie. Când râd în sinea mea îmi spun: cofetar&geambaș&ceferist, hmmm! Asta practicau la începutul secolului trecut străbunicii mei. Atât am aflat. Fabricant de dulciuri, iubitor de călătorii și de animale? Bifate toate trei și la mine. Analizându-mă, înseamnă că de altundeva, mult mai adânc în mine, transmise în secole, zac insațietățile mele necondiționate pentru brânzeturi fine, icre moi, măsline gogonate de Kios, și afumături. Plăcintele de tot felul sunt în ADN-ul meu! Of, of grecii ăștia bată-i vina! Trăsăturile eline predomină și în forma nasului meu și în poftele mediteraneene. Mai aveau ei în surplus dragostea de mai bine și curajul schimbării, un simț al umorului grozav care s-a adaptat mănușă la ”râsu-plânsu” tipic ploieștean. Erau mari povestași și aveau o foarte mare capacitate de regenerare după calamitățile vieții.
Ușurel, încep să înțeleg că aveau și o mare deschidere de a oferi femeilor din neamul meu cea mai bună educație posibilă, laolaltă cu o protecție cavalerească care uneori devenea (devine) constrângere. Stau și mă gândesc cum numele a migrat laolaltă cu oamenii, peste mări și țări. A ajuns amestecat în țări europene și mai ales nord europene, ba chiar pe continente pe unde cuvântul ăsta lung cu mulți ”ă” este stâlciat hazos, chiar dacă sinonimele scarlet englezești sau iraniene sau siciliene umblă libere în lume agățate de oameni celebrii.
Așa că azi, onorăm culoarea ”Scarlat” (stacojiu)!
Cel care mi-a atras atenția și cu care am discutat/disecat mult despre ”Scarlat” este domnul Șerban Foarță (la Timișoara desigur). Dumnealui oferindu-mi o lecție gratuită, spontană și jucăușă chiar la lansarea cărții ”Roșul ușor este rozul iluzor”. A fost o seară de neuitat căci tema și jocurile de cuvinte curgeau frumos în toate tonurile de roșu peste ”scarlat” și eu am avut parte de multe ”înroșiri”. Am descoperit că cu dumnealui mai am ceva în comun. Iubim numele Yvonne.
Se impun două concluzii, evident hazlii: Una pentru lumea largă: Nu te pune cu un ”scarlat” pentru că ei au pasiuni de un roșu puternic (stacojiul) și cealaltă învățătură, pentru familii și relațiile lor interioare: nu dilua roșul (stacojiul) pentru că vezi bine, un roșu mai ușor devine doar un roz iluzor”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu