Kitch-ul ca o supă reîncălzită

De secole Nikolin se ocupa de kitsch. Cu douăzeci de ani în urmă intenționa să scrie o teză de doctorat pe această temă. Acum preda istoria, dar asta nu-l deranjează - descoperă kitsch-ul în orice îi iese în cale. Îl analizează, radiografiază, detestă și adoră deopotrivă. Nu s-a săturat încă de jocul ăsta - de cercetarea tuturor fenomenelor ca potențiale vehicule ale kitsch-ului. O face cu blândețe, cu perseverență, notându-și sistematic observațiile în agende cu mâinile lui mărunte, efeminate și le servește asemenea unor aforisme elevilor săi. Kitsch-ul este imitația goală, nechibzuită a ceva ce a fost deja experimentat, a ceva ce a fost lipsit de originalitate, o supă reîncălzită, mimetism care încercă să valorifice o formă deja creată. Kitsch-ul este imitarea emoțiilor, scormonirea unor reacții emoționale primare, fundamentale și îmbrăcarea lor într-o formă care se dovedește prea strâmtă pentru a le încăpea. Orice lucru care pretinde că este altceva pentru a trezi emoții este kitsch.
Orice imitație este un rău moral - de acea kitsch-ul este periculos. Nimic nu este mai primejdios pentru om decât kitsch-ul, nici măcar moartea.
(...) Oamenii se întâlnesc numai pentru a vedea cât sunt de diferiți unii de alții. Rămân mai multă vreme alături de cei care sunt cei mai diferiți. Ca și cum viața vrea să le arate cum anume nu sunt ei. Ficare zi alături de Nikolin demonstrează că aceste diferențe sunt de neînlăturat...( Ultimele povestiri - Olga Tokarczuk p61)

O povestire extraordinară despre nimic

”Amintirile nu sunt aceleași chiar dacă le-am trăit  împreună.”  Milan Kundera (Ignoranță)


Tren. Momentul reîntoarcerii acasă când cauți  clipa de tihnă a navetiștilor și nu ști ce să alegi: tableta rețelelor sociale sau cartea - în așa fel ca relaxarea să nu-ți fie prelungită mai mult de 45 de minute.

Întâlnirea cu ”X” în Gara de Nord, fostă colegă, îmi aduce refresh-ul necesar. Las tableta și cartea deoparte și accept bucuria unui chip  băgat la păstrare în memorie, plăcerea unei întâlniri, 45 de minute de punere la zi.  

Dialogul începe vesel chiar  gălăgios, cordial. Contagios, atrage priviri. În loc de discuția despre viețile private, glas încet, mici laude reciproce urmate mai mereu de veșnicele urări de sănătate și unde fiecare își scutură propria listă de ”cei ai făcut bun„ în ultimii 30 de ani apar poveștile  comune de mai bine de 3 decenii. Iar în loc de întrebările necesare, reciproce și obișnuite în astfel de cazuri, am parte de rememorarea unor întâmplări comune, de un șir de nume prăvălite peste mine pe care le scot cu greu de la naftalină, de zeci de oamenii care au jucat un anume rol în viața noastră comună la un moment dat, dar, de care nu am mai auzit de zeci de ani. E un hățiș în care încerc să mă descurc și se pare că în loc să devin participantă la dialog, rămân doar un ascultător pasiv și cuminte. Dau din cap și înmagazinez.

Nici o întrebare despre  viața mea de când nu ne-am mai văzut. Mirare? Se pare că deja știa tot despre mine. Mirare. Cum, asta rămâne un mister? Din aluzii meșteșugite se pare și există și  reciproca, adică  presupunerea că știu deja totul despre ea.

Ascultam liniștită, vag rezervată  dar atentă despre poveștile noastre comune, acceptând trăirile celeilalte. Desigur nu mă identificam cu poveștile ei, era ceva nou cu personaje vechi. Uitasem mare parte din cele povestite, dădusem la o parte din viață acel timp, acele episoade ca nefiind definitorii mie și deodată m-am trezit cu un fel de vulnerabilitate atunci când acțiunea micilor povestiri presupuneau acțiuni și intenții din partea mea de care eu eram sigură că nu le-aș fi avut, nici gândit, nici puse în vorbe.
 
Accept ca normalitate ca adevărul meu să nu fie al celorlați, să fie mistificat în funcție de percepția lor dar nu să mi se atribuie intenții și gândurile altora. Asta îmi produce o anumită jenă că nu pot interveni dar știu că dacă m-aș lansa în dezmembrarea  poveștii și deconspirarea acelui mecanism ar fi doar o  pierdere de energie.


Întâmplările mici, mult prea mici fără nici o însemnătate curgeau și se vede că fuseseră spuse de multe ori și parcă se hiperbolizau în acțiuni vitale. Odată cu ele și uimirea și evident frustrarea mea. M-a izbit limbajul vechi, cu vechile glume de birou, și poveștile unde exista o anume familiaritate a mea cu personaje pe care le-am ținut la distanță, fie din respect, fie pentru că nu am avut de-a face cu ele și de care îmi aduceam vag aminte. Toate  împletite într-un ritm alert imposibil de întrerupt și o stare gureșă. 

Povestitoarea,  repet de nestopat atrăgea de acum ochii și atenția celor din jur în alt mod. În tren auzi o grămadă de povești; sub starea de anonimat oamenii, au tendința de a se elibera sau de a fabula neîngrădiți.

Dar felul cum își plimbau privirile ascultătorii  ca despre personajul important,  fără să fie de fapt o poveste interesantă și pofta ochilor lor iscoditori care judecau semi-intimitățile izvorâte din tonalități și zâmbete complice spuse cu intenție și mai ales gesturile dragei mele (foste) colege arătau la fel ca un talk-show televizat.


După încercări de a interveni, moi ce-i drept, nereușite evident, mă interiorizasem. Am privit parcă cu un început de vinovăție povestea cea nouă al cărei sfârșit nu-l știam cu toate că viața mea îmi desfășurase deja toate finalurile  dintre mine și partenera mea de drum  atunci cândva cu 30 de ani  în urmă. 

Doar acasă după o zi sau două am ajuns să mă gândesc că alături de alții aș putea împărtăși aceleași întâmplări dar cu experiențe diferite și mai ales cu trăirile proprii, individuale. Ba chiar că amintirile proprii sunt mai aproape de realitatea de atunci, pentru că acestea nu au fost alterate de zeci de povestiri și repovestiri între timp. Și că factorul care a declanșat acest tir de întâmplări este probabil statutul meu de om care a plecat la un moment dat dintr-un grup. Plecarea mea a însemnat  ”liber la bârfă”, eu ținta și motivul era clar, ceea ce eu credeam că a fost un mare curaj, pentru colegii mei a fost o josnică ”evadare”. M-am rupt  distanțându-mă și plecând pe drumul spre ”mai bine”, asta au decis ei. N-am rămas să sufăr. Dacă mă gândesc, până la urmă ce? Normalități într-o colectivitate!

Mi-am pus două întrebări: De ce întâmplările acestea mici, obișnuite au căpătat așa o aură de extraordinar ca să poată fi povestite cu suculență și după 20 - 30 de ani? Sau de ce partenera mea de discuție le consideră extraordinare și demne de ținut minte și repovestit timp de atâta amar de ani?

A doua întrebare legată de ”mască” celor 45 de minute de starea mistificatoare și grăbită  a poveștii unde întrebarea esențială este de ce nu am înaintat în real, reînnoind relația? Lucru pe care-l fac în general cu toți cunoscuții mei pe care-i văd, revăd după un timp. Bănuiesc că ”dna X”, care n-a reușit să-mi dea la final numărul de telefon sau o altă dată de identificare recentă și care la Ploiești a ”dispărut în ceață ” ca un Djinn, înapoi în lampa fermecată, n-a dorit să reînnoade legătura ruptă demult. Dorința ei cea mai mare a fost să-mi deșerte informații despre mine, ea prima, ea înaintea altora. Mi se strânge inima. Cele 45 de minute le simțit-o ca pe o sărăcire interioară. Doar un plictis grozav te face să consideri nimicul, extraordinar. Nici  nu știu dacă acestea toate m-au afectat? (desigur m-au afectat mai ales stranietatea celor întâmplate, altfel de ce aș fi scris  această postare). Mă și gândesc mai departe unde a mers imediat după drumul la București? Cui îi va adresa povestea din tren, flecăreala fără rost, această maestră a fabulației feminine? Amândouă, până la urmă căutăm ceva interesant în viață, ceva să ne atragă interesul.

Peste noi, norii a trei decenii nepovestite, își scutură amintirile.


.

.

Ignoranța

Captivante ideile lui (Milan) Kundera despre memorie și amintiri. Despre schimbările de sentimente, despre momentul când modificăm  amintirile: le ”revizuim” pentru că ele ”ne-au înșelat” așteptările; despre fabulație, repetitivitate amintiri ce le colorezi altfel din lipsa legăturilor cauzale pe care le uiți (mai ales cele nefavorabile nouă, mie).  M-au atras mai mult decât logica povestirii lui din ”Ignoranță” despre ”Marea reîntoarcere” și paralele cu Odiseea. Despre amintirile care ”nu se mai desfășoară” identic  și nu au ”timp”; rememorăm ani în câteva secunde și ne lasă un anume gust, o anume dâră care de fapt nu e corolarul a tot ceea ce am trăit ci doar a impresiei personale, cea mai  puternică, dintr-o suită de amintiri și ele poate, fără legături cu ale  celorlalți parteneri ai amintirilor.  Memorăm întâmplări, și totul e cumva hazardat.... 


Cel mai mult m-a frapat mecanismul fabulației proprii, interesant pentru că am observat așa ceva la mine, cum leg lucrurile de adevăruri și de povești inexistente atunci când mă gândesc să  îmi fac cel mai aspru examen de conștiință. E ăsta un mecanism de apărare sau un cocon?

Kundera scrie la un moment dat cum se construiește o amintire și mai ales cum se construiește o amintire comună? O mixtură dintre lucruri probabile și lucruri uitate cu două trei secvențe păstrate aproximativ după ani dar care nu se suprapun cu ale altora, nu sunt comparabile și mai ales compatibile, uneori din cauza capacității de a memora diferite  dar și a faptului că dăm importanță diferită întâmplărilor...


De ce spune că memoria și amintirile au o mare legătură cu  ”ignoranța” sigur explicată el dar cu o logică care e a autorului și nu a mea? Eu o tot caut încă.

O carte care m-a făcut să mă gândesc la ea, mai mult decât timpul în care am citi-o! Pe care am reluat-o. Și care o voi mai citi....


Povestea e simplă, schițată, personajele mai mult gândesc decât (inter-) acționează, cele două personaje principale, un el și o ea, amândoi emigranți, cuvba la polul opus care se intersectează înainte de li se schimba viețiile :)

E o carte  pansament pentru nostalgiile proprii sau voi vedea mai târziu,  o carte ca un șut în fund?

 .......................



Până de curând, toți se certau, fiecare voia să demonstreze că a suferit mai mult decât ceilalți sub vechiul regim. Toți voiau să fie recunoscuți ca victime. Dar competițiile suferinței s-au încheiat. Acum, nu te mai lauzi cu suferința, ci cu succesul. Dacă cineva te respectă, nu o face pentru viața ta grea ci că te vede alături de un om bogat! ( p37)

”Arnold Schönberg era conștient de existența bacteriei. În 1930, el scria: ”Radioul este dușmanul nemilos care înaintează implacabil și împotriva căruia orice rezistență este zadarnică;” radioul ”ne îndoapă cu muzică” (...) fără să întrebe dacă avem sau nu poftă s-o ascultăm, dacă avem posibilitatea s-o percepem”, astfel că muzica a devenit un simplu zgomot printre alte zgomote.

Radioul a fost pârâiașul cu care a început totul. Au apărut apoi alte mijloace tehnice pentru înregistrarea, copierea, multiplicarea, amplificarea sunetului iar pârâul s-a transformat într-un fluviu imens. Dacă, altădată, ascultam muzica de dragul muzicii, acum ea urlă peste tot și tot timpul, ”fără să întrebe dacă avem poftă s-o ascultăm, urlă în difuzoare, în mașini , în restaurante, în lifturi, pe străzi, în sălile de așteptare, în sălile de sport, în urechile astupate de căști, muzica rescrisă, reorchestrată, scurtată, sfâșiată, fragmente de rock, de jazz, de operă,  puhoi, în care totul se amestecă fără să știm cine a compus-o (muzica devenită zgomot este anonimă) fără să-i distingem începutul sau sfârșitul (muzica devenită zgomot nu are formă) apa murdară a muzicii în care muzica moare.” (p125)




.
.

Capcanele hazardului, Ulise, Penelopa și nostalgia ignoranței

De la începutul anului,  am citit fără să-mi fi planificat trei cărți care s-au aninat de mine cu un subiect comun și care mi-au deschis o poartă pe care n-aș fi dorit-o. Poate că subconștientul îmi joacă feste de aceea acum stau și mă întreb ce trebuie să fac cu gândurile tulburi - tulburate și schimbările ce mi le prevăd? 

Iată cărțile: Aurora Liiceanu - Așteptarea Penelopei, Ludmila Ulițkaia - Minciunile femeilor,  Margaret Atwood - Penelopiada. Cărți's de la bibliotecă sau de pe la prieteni. S-au adunat așa împreună din pură întâmplare în casa mea ”să-mi împlinească horoscopul” cum zic eu râzând de mine însămi. Cele trei  o au pe undeva în paginile lor pe Penelopa, analizată, răsucită dar nicidecum căinată și admirată sau pusă pe un piedestal, așa cum învățasem eu din miturile grecești citite în copilărie: țapănă, în calitățile ei de nezdruncinat. 

Penelopa așteptându-l pe Odyseu - Pierre-Jules Cavalier ( bronz, lucrări în stoc pentru cam 3000de dolari)

Știu că în noiembrie la Gaudeamus într-o discuție mai din alea despre morală, o căinam pe Penelopa pentru că e unul din miturile arhetipale pusă într-un con de umbră.  Chiar așa spuneam ”prea multe reflectoare pe poveștile cu Circe” și n-am mai auzit de mult din cele cu Penelopa”!

Pentru mine Penelopa era monumentul de neatins, așa a zis bunica, așa a rămas! Ele cărțile de acum, povestesc  fiecare un alt aspect: despre încremenirea în așteptare și că asta nu e o virtute ci doar o stagnare, despre mincinoșii mari cum e Ulise și despre mincinoșii mici cum e Penelopa cea care minte zilnic  și ”gratuit” atunci când deșira noaptea ce a lucrat  ziua; despre adaptare, prietenie și fidelitate ca forma cea mai simplă de a supraviețui fără să primești zbuciumul cel mare, acela al încercărilor pe muche de cuțit, acela din propria ta conștiință. Pentru mine toate acestea au fost ca o palmă, ca și cum ea, Penelopa, trebuie să se justifice  să se explice, și nu el, Ulise. Fără să mai zic că am avut o cunoștință Penelopă care la fel ca  o alta, Sabina mi-au stricat tot farmecul despre frumusețea moralei despre perfecțiunea statuilor grecești și despre mituri....

Ei bine, cum să nu vezi acum, în locul meu,  jocurile hazardului: Sâmbătă, în gară, pe fugă descopăr că nu mai aveam baterie la tabletă și-mi zic: ia să iau o carte! și intru  că timp se pare aveam berechet până la plecarea trenului următor să-mi cumpăr una. Din cel mai mic și stingher chioșc de ziare dar din cel unde poți cumpăra cu cardul. Aveam de ales între motivaționale, ceva reviste și SF-uri. Și stau și stau, îl descopăr pe Milan Kundera, îl iau, fuguța merg la tren și peste cine credeți că dau când mă așez să citesc tihnit cele 45 de minute? Deschid cartea și cine trona acolo în primele pagini? Din nou Ulise și  Penelopa lui. Mi-am zis, ia hai să văd și părerea unui scriitor (eu îl cam plac pe Milan Kundera) care va fi desigur diferită de a celor trei femei-scriitoare mai sus citate. Și așa și este nici el nu prea o admiră excesiv pe Penelopa:

”Homer a încoronat nostalgia cu o cunună de lauri și astfel a stabilit o ierarhie morală a sentimentelor. În vârful ei se află Penelopa, cu mult mai sus decât Calypso.

Calypso, ah Calypso! Mă gândesc adesea la ea. L-a iubit pe Ulise Au trăit șapte ani împreună. Nu știm cât timp a împărțit Ulise patul cu Penelopa, cu siguranță  mai puțin. Cu toate astea, ținem la mare cinste durerea Penelopei și râdem de lacrimile lui Calypso!”

și

”În cântul V din Odiseea Ulise spune: Știu că Penelopa, oricât de înțeleaptă e pe lângă tine-ar fi lipsită de strălucire  și frumusețe... Și totuși singura dorință pe care o am, pe care o repet în fiecare zi este să mă întorc, să trăiesc ”ziua întoarcerii acasă!” Și Homer continuă: Pe când Ulise vorbea, soarele apuse; veni amurgul: cei doi intrară în adâncul grotei, spre a rămâne unul în brațele celuilalt și a se iubi.”

sau


”Vreme de douăzeci de ani (Ulise) se gândise doar la întoarcere. Iar odată întors, a înțeles uimit că viața, esența vieții sale, centrul ei, se află în afara Ithacăi, în cei douăzeci de ani de rătăcire...”

Acum întrebarea e ce face Penelopa cu gândurile de părăsire ale lui Ulise? E el lângă ea fizic dar el e departe cu gândurile ... Sau dacă poate face ceva? Rezolvă altcumva? Pentru mine e ușor de descifrat, continui să citesc ”Ignoranța” lui Kundera...

Întrebarea de fapt este să continui să văd de ce mă tulbură pe mine toate aceste povești în viața reală? să râcâi cu curiozitate în mine ? Și nu pentru că viața mea ar semăna cu cea a Penelopei, viața mea e mult mai săracă  și nici nu știu coase la războiul de țesut ci pentru că ideea de fidelitate mi se zdruncină din temelii. Și pentru că refuz asta. Voit, refuz. 
Uneori, mă gândesc că valorile pe care le avem își schimbă  limitele. E o normalitate în funcție de înțelegerile noastre. 
Trebuie să mă scutur de cărți ca un pom de poamele prea coapte și apoi voi vedea cum se re-aliniaza chestia asta cu fidelitatea pentru mine. În mine. Ce justificări? De aici încolo o să mă uit și nu la fidelitatea mea, nu a mea față de oamenii ce-mi sunt dragi, mă tem, tare mă tem că nu mai mă schimb o să rămân așa mai rigidă ci la aceea a altora față de alții. Așa-i mai ușor! Cum să-i privesc pe cei din jur cu mai multă larghețe și toleranță ... sună bine pentru o zi de luni, zic eu...

Despre prejudecățile mele de toate zilele

De curând, într-o bună dimineață, e mereu dimineață când decid să fac lucruri din astea ”grele”, m-am decis să îmi verific, cuantific și distrug ceva prejudecăți. Uneori râd eu de mine când ”(mă) prind cu astfel de lucruri. Uneori mă ”batjocoresc” îndeajuns nu ca să renunț la ele imediat ci ca să fiu din ce în ce mai atentă când vin și îmi revin în minte. , când le pronunț și când le arunc așa în eter sau prin vecini.
De data asta am stat și m-am minunat la o categorie nou apărută ce s-a înmulțit ca ”pirul-n vie”, prejudecățile mele legate de prejudecățile celorlalți.

Vă rog verificați și vă verificați! Până seară e chiar timp să le și aruncați la coș.

pe tărâmul de dincolo!

În celălalt spațiu al meu ”oamenii mă întreabă deseori despre celălalt țărm al meu, adică vor să știe pe ce alt țărm aș vrea să ajung? Ce vreau să fiu? Ce vreau să fac? Dacă vreau să ajung un star sau ”cineva”?

... în general m-am opus ideilor, vroiam să fac ceva care să-mi aparțină dar nu știam ce vreau cu adevărat fiind atras de multe lucruri. Pot să spun că de fapt mă împotriveam direcției în care mă ducea curentul...

Lumea vrea să fie fericită. Toți vor să ajungă în acel loc unde sunt fericiți, unde sunt iluminați, unde sunt mulțumiți. Oamenii caută prin cărți, se duc la cursuri sau își aleg mentori spirituali, imaginânându-și că trebuie să existe cineva care să-i ajute să ajungă la celălalt țărm al lor, în celălalt spațiu.

E ca în povestea din Vrăjitorul din Oz. Pentru oameni acasă este locul unde se simt în largul lor și unde totul e ok. Doroty face toată aceea călătorie și descoperă că acasă este de fapt ”înapoi” ...

Credem că ceea ce căutăm este întotdeauna undeva dincolo de curcubeu...

(Jef Bridges - actor american, din discursul său pentru premiul Oscar)