În memoriam - Vladimir Jurăscu
Vladimir Jurăscu nu a fost doar un dăruit om cu har. El a fost și un dăruitor. Un mare dăruitor. Și, văd bine asta acum. E ceea ce rămâne. Nu este o moștenire, este mai mult o zestre! Daruri de spirit făcute nouă celor care l-am cunoscut, într-o gamă fantastică de trăiri paradoxale! O copleșitoarea iubire arătată publicului! Marele Vladimir, un om ca toți oamenii dar care întruchipa cel mai bine nerăbdarea visătorilor. El rămâne acel rege care la apus își împarte regatul, precum în ”Regele Lear” (unde a triumfat ca actor), plecând singur mai apoi în căutarea perpetuă a conceptului iubirii și al iertării.
Recunoscut, prețuit, spontan, spumos, orgolios, contestat, iubitor de poezie și ”spuitor de versuri” cum se autointitula, cu un farmec deosebit în depănarea povestirilor, credibil ca actor în orice fel de rol ar fi acceptat, mereu doritor de a fi înconjurat de oameni și mereu atent la demnitatea ființei sale nu cea de persoană publică ci de ins care dacă și-ar fi încălcat principiile proprii nu s-ar mai fi putut suporta.
Rememorez acum flash-uri din întâlnirile noastre: în trioul Emil Șain, Vladimir Jurăscu și Ion Marin Almăjan, cu masa lor de povești și aduceri aminte de la ”Casa cu Flori”, o tribună a boemei, un punct de reper în spectacolul pestriț al străzii. În multitudinea de Cenacluri, de lansări de carte, la agape colegiale dar mai ales în relația noastră de actor - spectator. Totuși dând la o parte marele joc actoricesc, personal am găsit clipe minunate în această prietenie scurtă dar eruptivă. Zâmbetul îmi înflorește când îmi aduc aminte de micile sau marile farse pe care le punea la cale prietenilor și modul cum pufnea în râs, mai întâi cu ochii, apoi cu hohotul și la sfârșit cu întreg trupul. Mereu, pe scenă sau pe stradă, întruchipa o mie de oameni într-unul dar niciodată copia nimănui.
Mă întreb acum ce aspect ar rămâne neacoperit într-un număr de revistă care i se dedică? Acolo unde prietenii și admiratorii adună fir cu fir, amintiri? Poate, mare iubire pentru animale care în sine, vorbea de fapt de marea iubire de oameni buni. Poate, marea capacitate de a adăuga plus valoare fiecărei relații cu cunoscuții și mai ales cu necunoscuții. Mă întreb cum de reușea să creeze acel registru de emoții puternice, molipsitoare? Cum făcea doar ridicând o sprânceană, să ne adune și să ne aducă în stări de mirare copilărească și de clocot al sentimentelor? Ce resort îl făcea să ne ajute să ne cartăm propriile emoții și să ne analizăm propriile sentimente? Răspunsul e simplu: pentru că era dator! Asta spunea. Era dator Proniei, pentru talent, pentru sănătate, pentru viața de înaltă ținută primită.
Dialogurile noastre, mă ademeneau. Plimbările noastre, mai mereu de la Teatrul Național până la Cofetăria Violeta așa scurte cum erau, serioase sau pline de glume, mă constrângeau să-mi ies din sărăcia ființei adăugându-mi vieții cotidiene, un strat semnificativ de sens.
Moștenirea omului Vladimir Jurăscu către mine? Să nu mă risipesc, să-mi ating potențialul, să nu uit de propria-mi autenticitate, să aspir la ceea ce interiorul meu naște și să nu uit niciodată gustul de ”mai vreau”.
Azi, depun ofrandă o lacrimă din acel plâns care fericește. O îngemănez cu un zâmbet din cel care mângâie și probabil așa voi (vom) deveni mai bună(i). După exemplul Marelui Vladimir, și noi devenim datori.
.
