Dudul

 

În Ploiești-ul anilor 50, toată lumea avea dudul lui în curte. După cum știți (sau veți afla acum) dudul e o plantă dioică. Cumva mai pudică zic eu. Florile sunt unisexuate, cele mascule pe plante diferite de cele femele. Adică dude (fructe) coapte care să-ți cadă în cap sau să îți murdărească hainele, găsești doar pe anumiți pomi. Pe atunci era vorba că după unii duzi poți mătura, după alții nu e nevoie. Iar bunicul era mândru de fapt că la noi erau duzi care nu făceau fructe.

De două ori au crescut bunicii viermi de mătase. La începutul războiului, când au și plantat duzii în curte și mai apoi în anii 50 când pânzeturile erau pe cartelă și predarea unei ”norme de gogoși de viermi” îți asigura dreptul la 1.5 metrii, adică o rochie de mătase pe an. Mama, cea mai mică dintre frați, știa perfect tehnologia îngrijirii viermilor de mătase și era responsabilă cu hrănirea lor și îmi zicea de mutrele pe care le făcea, la fel cum azi ar face un copil pe care-l trimiți să plimbe animalul de companie când de fapt el ar vrea să se joace pe tabletă. Dar prețuia și mătasea naturală mai mult și mai altfel decât alții ca și cum dacă ea a crescut viermi, avea dreptul pe viață de a purta materiale diafane.

Dintre poveștile nenumărate ale curții/străzii, una este și despre dulceața de dude. Dulcețurile se clasau în copilăria mea în dulcețuri de calitate și cele de uz propriu. Cele laborioase și greu de procurat: fragi, nuci verzi, cireșe amare, prune verzi și celelalte. Încă sunt supărată pe acest clasament pentru că dulceața mea preferată, cea de vișine nu este pusă printre favorite. Dulceața de dude de fapt nu exista. Fructul perisabil fără miros, care ”să bălega” dacă îl amesteci cu zahăr, ei bine nu merita să strici zahărul pe el, spunea toată lumea. Dudele erau doar pentru țuică acolo unde cineva făcea așa ceva și dat la găini ( în cazul nostru),

Ei bine au trecut anii, și am descoperit deliciile dudelor uscate, a jeleurilor și marmeladelor din dude a dulceții plătită în Euro. Dudul cel mai apropiat e cel din curtea Poliției așa că nu mă îndeamnă nimeni să mă cațăr pe gardul lor să iau câteva. Dar îmi aduc aminte cele mai frumoase clipe în Canada cu nepoții prin pădure la adunat dude. Noi și veverițele, la întrecere.

 

.

Preoteasa ploilor, nea Vasile și eroarea de paralaxă

 

Știți, există, exista mai bine zis, o meserie rară care se numea ”inginer în avertizarea udărilor” mai pe scurt inginer de avertizare. Un om pe județ. 40 cu totul, în țară. Un fel de consultant pentru cei care irigau. Asta am fost eu câțiva ani de zile. Țineam și o evidență a cantităților de apă căzute în diverse locuri. Adică eram meteorologul zonei.

 

Azi mi-am adus aminte că la 8 dimineața, vinerea, dădeam ”operativele” de la o mașinărie greoaie care ni se părea atunci culmea civilizației. Povesteam, eu, din Ciorani și omologul meu, din Ploiești. Convorbirea era plină de întreruperi, pârâituri și paraziți iar dialogul semăna cu ceea ce auziți acum  la rubricile meteo, televizate. Apoi scriam niște tabele desfășurătoare mari, lungi, cu pix albastru, roșu și verde, cu titluri subliniate cu două linii. Marea problemă, îmi aduc aminte era să găsesc mereu pix cu pastă verde.

Într-o vară, stăteam la barieră, în trenul întârziat, pentru că acesta nu avea ”intrare” în gară Ciorani. De la gară  până la Sistem (locația din zonă unde aveam birouri) era un drum de țară neasfaltat. Din tren în acel moment, aveam o priveliște perfectă asupra locului meu de muncă, a stației meteo împrejmuită și a curții pline de tractoare și țevi de irigat. 

 

Trece ora 8 și eu lipseam. Lucru nemaiîntâlnit  până în acel moment. Și iată că-l văd/vedem din tren în depărtare, pe paznic ieșind tacticos din biroul meu. Mergea cu cilindrul gradat spre stația meteo, cu pași mici grijulii, imitându-mă pe mine.  Știa că la ora 8 fix trebuia măsurată apa de ploaie și el nu dorea să fie încălcat protocolul. Îi povestisem cum dacă nu măsuram zilnic, apa se evapora sau acumula. Mergea cu cilindrul înălțat cu gesturi ritualice, deschidea portițele, deschidea ușițele mai delicat decât îi intra în obicei. Apoi toarnă atent din rezervorul metalic, apa de ploaie strânsă peste noapte. Cilindrul gradat plin, strălucește în soarele dimineții iar nea Vasile se uită la el câteva momente bune, ducând-l la înălțimea ochilor concentrat și apoi de sus de la înălțimea brațului, vărsă apa în pământ, încet ca și când era la o pomană și ar fi oferit ofrandă morților. Urmărindu-l, era o așa caricatură a gesturilor pe care mi le copiase involuntar, încât noi, un vagon întreg de navetiști ciorăneni strânși să coborâm, comentam râzând ca la meci. Am râs și s-a dus vestea, făcând din nea Vasile (sau poate Gheorghe sau poate Ilie) un personaj cunoscut în 3 sate. Pentru că nea Vasile vărsase apa fără să citească gradațiile. Nea Vasile cel corect!

 

Totul era foarte simplu, i-am explicat eu după aceea. Singurul lucru care trebuia făcut, în afara  păstrării orei și citirii zilnice era ca citirea gradațiilor până unde ajungea apa să se facă la nivelul ochilor. De asta ridicam cilindrul. Altfel există o eroare de citire din cauza paralaxei cilindrului în cazul în care observatorul nu face citirea perpendicular pe instrumentul de măsură. 

Dar nea Vasile nu știa ce e aia paralaxă, și degeaba i-am făcut o grămadă de schițe. În schimb era omul cel mai corect și paznicul cel mai cinstit din acele vremuri. Pentru el după ce umpluse cilindrul cu lichidul de peste noapte și-l ridicase la înălțimea ochilor faptul că-l privise încruntat era de ajuns.  Apoi vărsase apa conștiincios. Partea în care eu reveneam în birou și notam citirile într-un registru special, îi era practic total necunoscută. 

 

Eu, pe nea Vasile îl luam cu mine în zona stației meteo, de frica șerpilor care vânau popândăi. Iar el,  atent la toată tehnologia aceea, la vorbitul la stație portabilă, la transmiterea cu glas grav și clar a unor date, i se părea de un mister copleșitor iar  eu preoteasa ploilor. 

 

Așa că acum, pe ploaia asta care nu se mai oprește, un gând bun, o lacrimă și o rugăciune pentru orice nea Vasile care ne păzește și ne îndrăgește cu un respect infinit, pentru gesturile de fidelitate și zâmbetul de aducere aminte.

 

 Și despre cum un om îți poate oglindi personalitatea, chiar și încruntările mele de mioapă, iată sunt o lecție pe care o țin minte uite de 33 de ani.