Dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie musai să cunoaștem trecutul (I)

Uneori ne pasă dar de cele mai multe ori nu dar dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie musai să cunoaștem trecutul, altfel strămoșii ne dor :)

Credem că în timp de război, oamenii stăteau în adăposturi, sau la cozi, sau în tranșee, negrii de supărare și mereu încruntați. Credem, ne imaginăm pentru că de fapt nu știm.

 

Nu știm să ascultăm, nu știm să înțelegem. Nu știm să punem cap la cap istoriile mici cu istoria mare. Și apoi să aducem totul la înțelegerea noastră de azi, de acum.

 

Uneori ne pasă, uneori nu ne pasă dar dacă vrem să ne schimbăm viitorul trebuie să cunoaștem trecutul, altfel strămoșii ne dor :)

Credem că în timp de război, oamenii stăteau în adăposturi, sau la cozi, sau în tranșee, negrii de supărare și mereu încruntați. Credem, ne imaginăm pentru că de fapt nu știm.

Hai să vedem ce făceau ploieștenii pe atunci adică cu numai 80 de ani în urmă:

”Panem et circens” (pâine și jocuri), așa strigau cei vechi în timpuri critice, ne spune domnul Dimitrie Borgeanu, în ziarul Tribuna (noiembrie 1942). Ziar Cenzurat spun autorii.

(...) Plătesc mese scumpe la restaurante, se îmbracă luxos și se vaită. Se jeluiesc tot cei care au. Tot aceia sunt nemulțumiții timpurilor de astăzi. Plătesc vinul cu 250 - 300 lei kilogramul, vorbesc numai de milioane, de ți se strânge pielea pe tine când auzi și pe urmă trec la văitate și la criticat tipurile... și în vremurile acestea de sălbăticie în aruncarea banilor au făcut pe restauratorii principali din Ploiești să aducă artiști și artiste cântărețe și cântăreți din cei mai de seamă din București, plătindu-le pe seară exact cât o leafă lunară întreagă de funcționar public.

 

Foto 1 Ziarul Tribuna nov 1942

Foto 2 Dra Sila Ionescu pozând în haina ei nouă de astrahan, înainte de logodna din același an ( fotografie datată feb 1944)

 

 

Povestea și cititul ca ritual

 

E foarte important să ne/să vă ascultăm povestea. Povestea noastră nu se aseamănă cu povestea altuia, pentru că vorbește mai mult despre tine decât despre personaje. E un moment de cunoaștere. De aceea Jaques Salomee spune că mereu avem mai multe versiuni ale aceleiași călătorii, ale aceleiași vieți trăite împreună. Câte una pentru fiecare individ. Câte una de fiecare dată când e repovestită.

E important să ne dăm timp mai mult mereu, apoi să ”rumegăm” (ruminăm ) poveștile. Și acestea seamănă cu frunzele unui copac. Frunzele fiecărui an sunt pe de-o parte diferite și totodată la fel ca cele din anii precedenți. Dar prin povești creștem. Cei care rămân fixați în povești de fapt nu-și doresc să crească.

Povestea e un ritual secret, învățat din anii când părinții ne citeau seara în primii ani ai copilăriei. Nu-l respecți e pierderea ta, nu ai cum să ajungi la aroma personală a sufletului ... Povestea e și un moment visceral dacă nu-l înțelegi .... parcă nu ai cum să trăiești din plin.

 

 

Din biblioteca mea afectivă nu lipsește cartea lui Karl May. Sigur, am avut un moment de mare dezamăgire când am aflat cum a scris Karl May cartea. Ei bine, eu față de el am ajuns pe Continentul American, într-un sat de indieni. Prima națiune cum este ea denumită acum, cred că experiența cea mai importantă a fost experimentarea câtorva obiceiuri ale indienilor. Să le mănânc mâncarea, să mă rog cu rugăciunile lor, să stau într-un cort, imaginându-mi viața în comun cu alte 10 familii, atelierul de făcut bărci/canoe originale, prepararea vânatului, pescuitul în Marile Lacuri și regulile de bună vecinătate între triburi....

Nu pot spune că acolo, într-un muzeu/sat cu aer liber, nu m-am lipit de vechile mele informații din ”Winttou”, o carte recitită de peste 15 ori . În vara aceasta am recitit-o/răsfoit-o, povestind cu nepoții mei. Mi s-a părut fără savoare, plină de fanfaronadă dar pe ei i-a încântat povestea. Uite așa m-am bucurat, fără să vreau și de bucuria mea de la cei 10 - 12 ani (vârsta lor), când o citeam pe ascuns... Și acum îmi aduc aminte febrilitatea și mersul la Cinematograful Muncitoresc, zilnic, în vacanțele când era programat filmul.

”— Dar pe tine, care-i eşti dascăl, totuşi te-am prins.

— Mă rog, m-am lăsat prins, aşa, ca să mai treacă vremea. Doream să petrec cîteva zile în mijlocul vostru; doar ştiți cît vă iubesc, dacă nu mă -nşel.

Va să zică, v-ați dus degeaba pînă acolo, crezînd că Winnetou cu apaşii lui şi cu Old Shatterhand or să se ia după voi. O prostie ca asta n-am mai auzit decînd sînt! Acum vedeți şi voi că v-ați greşit socotelile. Uite că n-au căzut în cursă şi nici nu aveți habar unde se găsesc. Bănuiți c -o ştiu eu. Ei bine, îți spun cinstit: ştiu!

— Atunci, vorbeşte!

— Pshawl Ai s-o afli foarte curînd fără să vorbesc eu, căci...

Fu întrerupt de nişte strigăte puternice. Din păcate, nu le înțelegeam tîlcul, dar sunau ca o alarmă dată pentru prinderea unui fugar: Puneți mîna pe el, puneți mîna pe el! După care auzii şi numele l ui Winnetou.

— Vezi unde sînt? Auzi? Izbucni Hawkens, în culmea bucuriei.

Unde sînt Winnetou şi Old Shatterhand? Au sosit! Au şi sosit!”

 

 

În fotografii: Meniul de la Restaurantul cu bere (nonalcoolică) din ace de brad, supă de floarea soarelui ( bleeah!) și bizon și căprioară (friptură și cârnăciori)... tras cu harponul la țintă și rugăciuni. Nu, nu am fumat ”pipa păcii” și nici nu am consumat ciuperci halucinogene, două practici obișnuite ale huronilor...

 

 

Catifeaua și mătasea

 

 

 

Aceasta este o mostră pentru costumele bărbătești după 1760 și a fost brodată între 1800 și 1815, cu mătase, pe catifea de mătase. Când eram mică mă fascina catifeaua. Și am rămas cu o plăcere imensă să o port mai ales dar și să o văd purtată. Iar culorile ei, cele tari grena, albastru intens, negru sau cele ”prăfuite„ vișină putredă, nisipiu, verde brotac sunt o mare bucurie pentru mine și azi. Catifea, nu pluș. 

 

Iar într-o zi din 1991 am intrat, în Italia, în primul magazin cu covoare persane. Covoare originale. Fascinantă tehnica, fascinantă călătoria aceasta în lumea țesătoarelor, migalei și a cromaticii. A poveștii fiecărui covor în parte. Să te așezi pe un teanc de covoare persane și să asculți povești, mă duceau inevitabil în lumea Șeherezadei.

Mostre ca acestea de mai jos au fost create pentru a fi prezentate clienților potențiali care răsfoia albume și apoi solicita modificări dacă era cazul de model, culoare sau tehnică. Între 1760 și 1815, Franța a fost epicentrul incontestabil al lumii în modă europeană iar atelierele profesionale de broderie de acolo au produs o gamă amețitoare de modele viu colorate și foarte decorative - o componentă cheie a vieții unui bărbat european de clasă superioară în al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. Acum s-ar crede că a purta o astfel de haină înseamnă efeminare.

Și da, o ultimă poveste auzită în familia mea legată de pânzeturi și care stă la loc de cinste între amintirile mele pe lângă cea în care familia mea a crescut ”viermi de mătase” în anii 50. Când mătușa mea, sora mai mare a tatălui, a plecat la București, să-și pregătească trusoul, negustorii bucureșteni, i-au spus că nu sunt la fel de aprovizionați (asta se întâmpla după al doilea război mondial) ca cei din Lipscanii Ploieștiului. Acum gândindu-mă bine cum au evaluat lucrurile imediat după război, nu sunt sigură dacă asta înseamnă că ploieștenii aveau furnizori mai mulți sau doar că provincia avea încă rezerve nevândute, dosite sau păstrate, de materiale de bună calitate. 

 

Azi am călcat câte ceva, pentru mine o treabă rară și care mai păstrează nostalgia de a nu arde materialele. Așa  mi-am dat seama ce dor îmi e să mai ating ”o catifea” sau o ”mătase naturală”... și să înțeleg ce înseamnă ”scarlat” acea țesătură, postav colorată în stacojiu, negustorie cu care primii mei strămoși au venit în România și Ploiești.

 

 

 

Mandale efemere

 

Ce faci cu astfel de spirale care necesită răbdare și mai ales o zi fără vânt? Nu mai bine cumperi o floare care să țină mult? Un ghiveci? Nu mai bine un buchet bine garnisit cum am văzut cu miile ieri la început de an școlar? Un pămătuf floral pus alandala în marea majoritatea a buchetelor?

 

Eu cred că uneori e nevoie să ne oprim din treburile cotidiene și să marcăm sau să dilatăm timpul. Să formăm amintiri, alte amintiri decât cele cotidiene construind ceva frumos și mai ales ceva efemer. Exact asta ne trebuie nouă copii ai veacului vitezei și consumerismului: mesajul efemerului și cel al răbdării. Printr-o astfel de construcție, la fel ca pe plajă cu castelele de nisip, pur și simplu nu facem altceva decât să citim noi în sufletul nostru atât de adânc încât o să spunem că nu ne mai recunoaștem... Să descoperim că putem inventa și spune lucruri în culori și forme pe care altfel nu le poți spune pentru că de fapt sunt o grămadă de povești în jurul nostru care nu au nevoie de cuvinte.

Apoi după o muncă de migală să simți că uite vine un vânt de toamnă și, ... și învârtejește munca ta, împrăștiind totul. O minte deschisă mereu e cea care poate acumula, poate inova și poate face/reface din bogăția de posibilități de lângă noi. Totul e să vrei să colaborezi cu cei din jur și uneori chiar și cu vântul ca în cazul acesta ...

 

Vorbim mereu de timp de calitate, angajamente ambițioase de a face ”ceva”. Care este povestea voastră de a încetini timpul într-un dram de frumos, irepetabil și uneori dăruibil?

 

.

 

 

 https://www.instagram.com/gartenwerk/

 

 

 

Sabin Piso - 1922

 

A existat cândva, în Ploiești un dascăl de liceu care încă preda la 83 de ani. Acum 100 de ani, pe când orașul se numea Ploesci și era acolo un singur liceu ...

***

Sabin Piso - Portret de dascăl ploeștean (1922)

La 2 ianuarie s-a stins la locuința sa din Ploiești. Strada Stănică Marin 44 și a fost îngropat la cimitirul Rudului bătrâni, profesorul pensionar în vârstă de 83 de ani lăsând în urmă pe nemângâiata sa soție Ana Sabin Piso.

Profesorul Piso, născut la Săcărâmb în Ardeal, face parte dintre nenumărați Transilvăneni luminați care trecând Carpații s-au făcut profesorii, apostoli ai culturii naționale în orașele Munteniei.

Atât făptura lui fisică cât și în relațiunile sale, era de o distincțiune cu mult mai presus decât modestă condiției materială în care trăia: un om corect și foarte nobil în cuvinte.

La vârsta înaintată, prețuia educația fizică, pentru care a rămas până în cele din urmă un mare iubitor al vânătoarei.

Nu mai puțin se îngrija Piso de partea sufletească, înobilându-și sufletul prin lecturi necontenite din evanghelii și din marii poeți și filosofi ai omenirii: Leibnitz, Seneca, Dante, ș.a.

Mai presus de toate, era omul datoriei. Doborât de boală și știind că a doua zi avea, îndatorirea de a face o oră de liceu, el a spus doctorului: ” eu sunt bine acuma, mâine mă duc la școală, arătând cu acesta că datoria sa era mai sus de cât viața.

Din toate acestea puncte de vedere, el ne poate servi drept pildă. (A. Moșoiu/ cuvântare la Biserica Sf Gheorghe vechi)

( din revista Liceului Copiii Nației 1922)

Pepit în Piaţa Unirii

 

 

Şi-n ceaţă,

dimineaţa

mai exact dis de dimineaţă

de-atâta dor,

dornică de tine

că bătea nerăbdător ornicul lui „tu” în mine

m-am dus

să hrănesc porumbeii.

 

Flămânzii.

 

În piaţa dosnică

cu ecouri pavătă ştii bine, de paşii tăi,

mirosea a tine,

hmm,

mirosea tare bine!

Mirosea încă a noi nedezlipiţi

a amprente

încarnate

în bănci lustruite de piatră.

 

Mirozne pluteau încă în ceaţă.

 

Au  fâlfâit primii,

guşatul şi pieptoasa.

El pintenat

cam îngâmfat,

ea o micuţă pieptoasă duioasă,

doar o puică grasă!

 

Aripă lângă aripă şi-au văzut de treabă

că eu a mirare

n-am mai făcut volute de mălai,

dis de dimineaţă.

 

Ce mai!

Neruşinaţii,

un guşat ş-o pieptoasă!

 

Ce mai!

se drăgosteau de-au încins pavajul!

Ce dacă’s  mai bătrâiori în lumea lor păsărească

Nemernici’s imorali!

Se iubeau columbeşte

la vedere

ignorând ambrozia  ploii de firimituri.

 

Perechile au orizontul limitat la reciprocitate,

orbi, să dea din înţelesuri şi altora.

 

Înconjur,

cu figuri de tangou

el, îşi pieptănă bretonul cozii

berbant,

ea porumbaca, se etala,

se ciugulea delicat galeş

sub aripi.

 

Ochiade tandre!

Expuşi!

 

...nepăsători,

Printre ceilalţi laolaltă ciugulitori.

 

Până m-am uitat pe mine,

am stat

de dor de tine în ceaţă,

la piaţă,

dosnica piaţă

să-mi hrănesc ochii şi sâmburul inimii cu dragoste porumbacă.

 

Cu drag de pepit,

râmnesc la tine friguros.

Ştii bine!

 

Da’ ce-o să mă mai înnoiesc de-acu’!

Da, mă voi pulveriza peste piaţă,

fin,

intra-voi în dalele încastrate

să te aştept

o viaţă

cu dragostele

încinse

căci

numa’ nerozii,

din coltucuri de dragoste veche

fac firimituri.

 (2009 - din volumul Irizații caline Editura Eubeea)