Ce Dumnezeu? Măsor a doua oară. Din nou 53. Centimetri. Dar aveam 55? Merg la șifonier și verific măsura care încă îmi mai apare pe ultima pălărie cumpărată: numărul 55, clar! Mi-a scăzut circumferința capului! Cu creier cu tot? S-a dizolvat sau s-a netezit?
Prietena mea care s-a apucat să tricoteze îmi face o beretă. Roșie. Are și ea una. Vom fi ca-n filmul cu ”Beretele roșii” pe care-l vedeam în copilărie la Cinema Muncitoresc. Roșu evident este ”scarlat” adică, o nuanță mai închisă; un pic mai stacojie. Iar modelul e acela tip ciupercă sau ”pleașcă lăsată pe o parte”. I-am cerut bentiță mai lată, să-mi protejez urechile, mai ales pe cea dreaptă și bleagă. Așa că după întâlnirea noastră vin acasă, chitită să nu uit și mă măsor. Fac asta în fața oglinzii. Îi trimit ”citirea” repede pe whatsapp apoi rămân gânditoare în fața oglinzii, cercetându-mă. Înțeleg să scad în înălțime. Verticalitatea mai pierde în bătălie cu gravitația fie că se numește tasare fie că vine de chestii legate de vertebre, mereu dureroase. Dar să mi se micșoreze diametrul craniului nu văd cum? Altfel ar fi de rău, bănuiesc. Probabil că e de la scăderea în volum a părului? Eh, așa-mi trebuie dacă îl vopsesc/vopseam tot timpul! Părul el, mai pică, se mai rărește. Vopseaua mea recentă migrează lunar de la arămiu strălucitor (culoarea coniacului), a nemțoaicelor redegiste pe timpuri la solar către un portocaliu spălăcit. De clovn. Iar părul de revoltă, se pare că plecă. Ca „stil” acum am trecut la tunsorile care ”subțiază fața”, adică la cele, spun coafezele, care stau bine celor de 60 + și care îmi redau ”încrederea în mine/sine”, pentru că ”radiez îndrăzneală și-mi scot în evidență atuurile”. Atuuri, care va să zică! Mie tunsoarea asta îmi face capul mic, semăn mai degrabă cu un arici zâmbăreț; perciunii par ei „șic” dar părul e prea filat parcă se și împuținează ca atunci când cer eu special să-l tundă ”pierdut” ca să nu-mi fie cald. Bun dar eu cer așa ceva vara, când transpirația, îmi inundă ceafa și spondiloza pur și simplu mă pândește în orice încăpere cu aer condiționat, nu în plin ianuarie ca acum. Deci las 53 cm. și mă calmez. Fără jenă și fără sperieturi. Poate e din cauza centimetrului de croitorie, altfel desenat, mai economicos.
Rămân în continuare în fața oglinzii. Unele aspecte ale îmbătrânirii sunt pline de mici semne pe care nu le observ zi de zi. Dar niciuna, sunt conștientă, nu este nici surprinzătoare, nici aducătoare de rușine și totuși când am timpul de a le observa, la rece, au puterea de a mă șoca. De fiecare dată. Nu observasem nimic pe anul asta până nu m-am văzut într-o vitrină, din Centru. Să vă spun: mi s-a întâmplat chiar ieri la Galeriile Ploiești, acolo unde este Cazinoul de lângă H&M. Vă atenționez ca să nu treceți pe acolo adânciți în gânduri și cu privirile duse, fix pe geamurile mate. Ei bine, la mine preț de o fracțiune de secundă doar ce m-am uitat în vitrina Cazinoului și nu m-am recunoscut. Ba chiar mai rău, după aceea m-am întrebat: ”Cine e aia?” Cum ziceam, astfel de momente au încă puterea de a mă șoca. O privire critică a paznicului de la cazinou, îmi spune că semăn cu un cocor cu coroana încrucișat cu un curcan curios, miop și cu gușă gureșă...
Așadar ca să nu mă deprim în astfel de momente, îmi imaginez că sunt un proiect. Pentru că obișnuința de a lucra cu proiecte, mai ales cu cele bune mă fac să mă concentrez interior. Stau chiar în fața oglinzii și încep cu o evaluare serioasă a plusurilor și minusurilor mele, urmată evident de stabilirea unor obiective. Evident realizabile. :) Dorința mea este ca anul acesta să mă reinventez. Ăsta e un cuvânt la modă. Mai degrabă să (mă) verific dacă mai sunt regenerabilă? Măcar cât de cât fiabilă. În revistele și linkurile online astfel de proiecte sunt cu duiumul. Ați văzut? Eroinele de acolo îți împărtășesc cu voce suavă, educată și cu un entuziasm plin de bun simț cum au depășit toate obstacolele care sunt foarte grele față de situația ta; după care îți spun cât de lesne se pot reinventa. Mă mire de fiecare dată postura lor impecabilă chiar și când sunt unde peste tot cu Voltaren. Apoi, ele au întotdeauna câte o eșarfă de cașmir (pe care o ador) peste hainele pastelate, bine călcate, o dantură perfectă și strălucitoare și părul coafat la perfecție. Stau picior peste picior în bucătăria lor modulată, imaculată care are o culoare liniștitoare, fie ”gri porumbel” fie ”vernil culoarea orzului” sau în living-ul lor plin de flori, cu canapele de creton înflorat și buchete mari de trandafiri aranjați impecabil. Doamne, cât de minunate sunt bunicile din reclame.
Eu stau în baia mea minusculă, inundată de vecini. Ca să am spațiu las ușa deschisă. Nici ea și nici eu nu arătăm impecabil. De când mi-am schimbat becurile cu filament, cu cele cu leduri (economice) știu că ceva la lumină e greșit. Lumina mea din baie e demascatoare. Poate fi folosită la interogatorii sub tortură. Bănuiesc că nu am înțeles încă cum e cu ledurile și lumina naturală.
Primul lucru care mă obsedează este după cum ați și înțeles activitatea mea foliculară. Părul adică. Cel din cap e scurt și puțin, în paralel cu părul de pe picioare care se pare că în sfârșit crește și el mai încet. Măcar asta e de bine nu? Dar firele în surplus care mă sâcâie cel mai tare s-au mutat undeva la mijloc, adică în bărbie și pe gât unde răsar cu ticăloșie. Sunt la fel de încăpățânate precum buruienile. Țepoase și văzute în lumina rece a băii, îmi imaginez că neextirpate la timp vor deveni o barbă ce se vrea tribut bărbii grozav de stufoase a lui Nicolae Iorga. Lumina mea din baie cu toate că e ”rece” e oarecum blândă cu orgoliul meu. Prea blândă îmi dau seama la evaluare și acest lucru combinat cu scăderea vederii, pardon a acuității mele vizuale, pare să fie un avantaj. Eu nu mă percep așa de critic precum bodyguardul din Centru. Parcă fața mea nu arată tocmai rău pentru anii mei. Înțelesul ăsta, vă zic este un șiretlic pentru susținerea stimei mele de sine. Tactica respectivă mi-a prins bine când o puneam în aplicare la 39 de ani, 49, chiar și 59 dar la vârsta care începe cu 6, deja nu prea mă mai ajută. Știu și chiar îi suspectez pe cei care îmi spun că sunt ”înfloritoare”. Dragii de ei, se simt datori să mă complimenteze. Până la urmă nu pricep ei că măgulirile de acest fel sunt unul dintre lucrurile cele mai nesuferite alături de complimentul etern că am slăbit când e evident că nu s-a întâmplat o așa minune. Mă uit atentă la bărbia mea. Dublă. Îmi netezesc ușor cu stânga pielea gâtului. Parcă aș vrea să mă sugrum. Număr alunițele și micile pete pigmentare. Hmmm, pete care parcă nu erau acum o lună acolo. Apoi cu degetele mari îmi adun pielea de sub bărbie și cu arătătoarele îmi ridic pielea din cele două riduri (adevărate șanțuri) de pe o parte și de alta a gurii și le duc spre spate. O clipă, doar o clipă, fața mea de la 18 ani mă privește iar. Zâmbitoare. Visătoare.
Zona ochilor nu are prea multe riduri. Dar are cearcăne. Azi sunt accentuate ( da, știu, citesc prea mult noaptea). Și totuși de fiecare dată mă felicit că nu sunt mai fumurii decât sunt și asta pentru că nu am fumat prea mult și uite acum, asta da răsplată! Totuși cele două rigole de la ochi, pe care le numesc riduri de expresie, există. La fel și cele două paralele dintre sprâncene, cele ale încruntării. Hmmm, apoi, vin pleoapele lăsate. E un termen pentru asta: ptoza palpebrală. Adică de ce nu le zice cu adevărat pleoape lăsate și ne pune să memorăm latineasca chirurgicală. Pleoape căzute, sunt moștenite din familie. Se tratează dacă vreau să mai pun fard pe pleoape. Deocamdată nu-mi pasă de ele. Mi le ascund de după ochelari. Ah apropo, oare unde mi-am lăsat ochelarii? I-a văzut cineva?
Sprâncenele au început și ele să se rărească și sunt inegale. O crestătură de demult a rărit locul ca o pajiște unde a întors tractorul. Și zău, au făcut mătreață. Cică, spun specialiștii nu mă ”port delicat” cu scalpul. Scalpul sprâncenelor există? Problema e că așa strâmbe îmi dau un aer supărat și posac chiar și când sunt senină.
Mi-ar plăcea pe undeva să am fața blând ridată, în rețea fină, a bunicii mele. O frumusețe naturală, neprelucrată cumva familiară cu a mea, acum. Probabil voi îmbătrâni la fel, îmi spun. Mi se umezesc ochii gândindu-mă că nu pot compara figura mea de acum, cu a mamei. Am deja cu 10 ani peste momentul când ea a murit.
Pielea mi-e ca o hârtie de copt unsă cu unt, un pic translucidă, un pic creponată, cu adaos de cuperoză că deh tensiunea trebuie și ea să se arate în obraji. Mă gândeam că nu cu mai mult de 7 ani în urmă pomeții mei aveau aspect de măr mai ales când roșeam și roșeam repede și buzele pline aveau catifelarea petalelor de trandafir. Îmi vin în minte minunatele descrieri biblice cu fete cu obrajii de culoarea rodiilor. Până la urmă am noroc că pomeții mei, în combinație cu gușa care momentan e în ușoară retragere, nu îmi dau o formă a pomeților care să mă asemene cu un popândău care-și ascunde, în cavitatea bucală, o bună provizie de nuci, în bucile obrajilor. Toate încrețiturile astea până la urmă se acoperă cu fond de ten și creion corector.
Reinventare îmi zic plecând din fața oglinzii? Cu o ultimă privire galeșă eu, mie, mă fac că nu-mi aduc aminte de Panettone-le care stă ispititor la o mână distanță de cum ies din baie. Ca o adevărată cutie a Pandorei. Oh, Panettone, Panettone cum mă strigi tu pe mine ispitindu-mă!
Controlează-te Ivone! Controlează-te!
.
