Azi am găsit poeziile din tinerețe ale tatălui meu
Eu, despre mine
- visuri-
S-ajung poet visam cu-ardoare,
Iar opera-mi nemuritoare
Citind-o mai târziu mi-apare
Mâzgălitură fără de valoare.
Autorul
Casa din deal
Pe panta grea a drumului șerpuitor
Urcam în deal, la casa cu pridvor
Ce m-aștepta – bătrâna așezare
Cu dor, cu dragoste – în înserare.
O văd acum când ani și ani trecută –
Pustie, așteptând la cotitură
Un suflet cald și-un strop de veselie
Din ce a fost și n-are să mai fie.
Un cuib de cucuvaie-n foișor
De vânt s-a răscolit
Și îngrozit... -
De zborul său - un
liliac ușor
În tremur de mătase a fâlfâit...
Se-ascunde-n întuneric temător,
Și-apoi... bătrâna casă-a adormit...
Privindu-mă-n trecut, mă văd și sînt
Aici prin împrejur – mă joc și cînt... –
Și zeci de fapte-ncep să se înșire,
Cu oameni dragi, iviți din ... amintire!
Tu ai rămas căsuța mea cu vise...
În viitor cu ușile deschise...
Și-așteaptă ca prin minune să ne-învie
Cumva trecuta mea copilărie?
Da, casa mea din deal
a dispărut!
Și totuși mi-a zâmbit
Cînd m-a’ntâlnit
Pe-același drum pe care m-a văzut
De-atâta ori cu gândul răvășit...
Oh câtă vreme Doamne a trecut
Și eu i-am spus căsuței, ... bun găsit!
Mi-am regăsit aici, altarul sfânt
Sub colbul moale spulberat de vânt
Și eu, vechi pelerin sosesc a spune
Pios, din cînd în cînd, o rugăciune.
Aprind în preajma ta o lumânare
Și lacrimi vărs duioase la plecare
Cînd dureros batista-mi flutură în mână
Șoptindu-ți bun, rămas casă bătrână.
Nu, nu ai fost castelul din povești,
Nici biciul fermecat
Când am plecat
Nu l-am avut să-l pocnesc – dar ești
Comoara ce în suflet, am purtat,
Speranță și icoană ce trăiești
În gândul meu, continuu, cît mi-e dat.
***
Ceața
Mantia albă, lăptoasă din poale
Fierbe, se-ntinde ca fumul prin vale
Urcă poteci, răsfirate pe dealuri,
Trece viroage abrupte în valuri
Cuprinde plaiuri, poiene, pădure,
Vrând orizontul întreg să îl fure.
A pus stăpânire pe curți și grădini,
Pe miriști și vii, bălării, mărăcini,
Luînd în primire ocoale, poiate
Pitește în pîclă drumuri și sate
Cu oameni și case, biserici, livezi
Ca-n altă lume deodată te crezi.
Cortina cu stropii ei fini și reci
Magic se-agață-n văzduh peste seci,
Ceața se-nalță aproape de nori,
Acoperind însoritele zări
Aduce cu sine rele stihii
Și prin coclauri coșmar cu stafii.
Zici că pământul pornit-a spre cer,
Că-mprejurimea plutește-n eter
Când totul dispare, toate s-au șters
Că raiul fugit-a din univers.
Când duhuri și șoapte stranii se cern
Și pe aici e intrarea-n infern.
Teama de soare o-ndeamnă s-alerge –
Scăparea ei este în umeda-i lege.
Cu spaimă se-ntoarce de unde-a venit
Și ceața își simte obștescul sfârșit
Pierzându-și puterea și albul veșmânt
Pulberi de apă purtate de vânt.
Din caierul ceții scame-au rămas
Prin vaduri, văioage, trupul și-a tras
Lasă în urmă pe unde-a trecut
Lacrimi jilave din care-a țesut
Povestea ei scurtă, marea idee
Să-și facă trenă din curcubee.
***
Ceața
Dimineața
Sus pe deal
Imens voal
Alb de ceață
Dă aspect ireal.
Văi în spume
Cresc și scad
Fierbe lume
Și cât vezi crezi că-i iad.
În mișcare
Strop cu strop
Fără scop
Ceața-mi pare
Albă mare-n plin potop.
Din natură
Până-n zări sat, cărări
Dispărură
Nu există depărtări!
Ca din nouri
Dinspre sat
Un lătrat
În ecouri
Se aude înfundat.
De aproape
Voci se cern
Și-se aștern
În reci șoapte
Ca scăpate-s din infern.
Clipe sumbre
Pomi răsar
Și dispar
Șterse umbre
Figuri stranii de coșmar.
Vagă pată
Prin vecini
Oameni, câini,
Ca de vată
Parcă zboară-n înălțimi.
Ca în basme
-n jur plutesc
Nefiresc
Zmei, fantasme,
Ce-n văzduh se risipesc.
Crezi că-s glume?
Vezi și taci
Ce să-i faci?
Nu poți spune
Dacă ceața are draci.
***
Zmeu
Vântul bântuie afară
Și s-a întețit spre seară
Gerul s-a mai înmuiat
Mari și grei încep să cadă
Pe pământ fulgi de zăpadă
Alb covor imaculat.
Peste case, glugi și șure
Pe-ntreg satul, pe pădure
Sonde și pe dealul tot
Iarna s-a ivit bogată
A-mbrăcat haina de vată
Și căciula de omăt.
Viscolul stîrrnind arpegii
Bate ca de mama legii
Și-un cățel cu aprig glas
Furios, lătra-n neștire
Când mai gros, când mai subțire,
Fulgul ce-i pica pe nas.
A simțit că îl încearcă
Un fior de frig și părea
A cam dat în tremurat
Către poartă se repede
Că pe-acolo sigur crede
Iarna-n curte a intrat.
Linge fulgii, și-i miroase
Constatând că nu au oase,
Dar ce-ar fi n-are habar
A privit atent cățeaua
Dar nepăsătoare reaua
Moțăie fără habar.
Negăsind răspuns se-ncurcă
Și nehotărât se culcă
Tot foindu-se-n coteț.
Iar a doua zi, devreme
Dovedind că nu se teme
Și că e cățel isteț,
Tăvălind nămeții, sare
Arătând că e în stare –
Dacă cei din jur ar vrea
El la fugă o să pună
În scurt timp, o săptămînă
Iarna asta rea și grea.
Zmeu la coteț se-ntoarce
Și observi că n-are pace
Iernilor le-a pus gînd rău
Dar își face socoteala
Să amîne răfuiala
Până când va fi dulău.
Primăvara, vara, toamna
Ce nevoie e de iarnă
Cu timp aspru și geros
Cu un prăpădit de soare
Și cu alba ei ninsoare
Pentru cîini, nici un folos.
Face planuri să păzească
Iar la anu... apoi cască
Si-acum adormi buștean
Iar cățeaua îl privește
Și-n gând scuze îi găsește:
-
Ce să-i faci? Cățel de-un an!„
Drumul
Normal este atunci când mergi
Pe unde pui piciorul să alegi,
Sigur și atent,
Iar drumul cât ar fi de greu
Să îl străbați cu fruntea sus, mereu,
Constant dar sigur și prudent.
Dar nu privi doar în pământ
Și vezi că-n jurul tău atîtea sînt
Ce-nving sau pier
Și merită a fi știut
Și cercetat, demn de reținut –
Să nu te-afunzi într-un ungher.
Vezi dacă ținta ce-ai ales
Nu și-a schimbat cumva din înțeles și conținut.
De-i bine, înainte mergi
De nu ai timp, să schimbi și să alegi cît drumul este
la-nceput.
Să ai curaj și să privești
N-ai nici un
înțeles să te-amăgești
Cu tine demn
Să fii chiar dacă-ți este greu,
Cinstit, să mergi pe
drumul tău mereu
Și nu uita acest îndemn.
Focul
Pământul s-a ascuns în noapte
Sub cerul plin cu nori de stele
Iar luna după deal
departe
Porni cu gândurile mele.
Și braț la braț, păduri străbat
De parcă nu își află loc,
Apoi tăcute-n poartă-mi bat,
Să stea cu mine lîngă foc.
Eu scrum în jar cu o găteajă
Și-n glugă pun vreascuri uscate,
Se întețesc flăcări de vrajă
Ce nasc scântei învolburate
Trăsnesc tăciuni aprinși pe rînd
Și limbi de foc spre cer se-ntind,
Iar beznele din jur curînd
Spre tainițe le văd fugind.
Nici un zgomot nu-mi parvine
Și nici-o altfel de mișcare,
Luna surâde lângă mine
Dar gândul nu a fost în stare
Ca s-a prins, privind în jar
Și arde-acum în vîlvătăi
Ca doi tăciuni, scânteie clar
Asemenea cu ochii tăi.
***
La cascadă
În munți sub cușma de pădure
Ce se întinde-ndepărtare
Sub piscuri amețitoare
Oglinda lacurilor pure, sclipitoare
Se-nșiră adunate-n cale
De izvoare
Ce-n valea adîncă
Se prevale
Din stîncă-n stîncă,
Într-o feerică cascadă
Cu trene lungi diamantine
Cu stropi de-argint, voaluri sublime
Din fir de vis tors în zăpadă,
Pulberi fine,
Peste prăpastia aruncată
Ce se ține
De-un vârf de munte suspendată,
O albă punte.
La baza stâncilor își sapă
Rîul scăpat din încleștare -
O liniștită adăpătoare,
Unde vin ciutele la apă,
Căprioare,
De prin hățișuri ies agale
Temătoare,
Și fug în noapte
Că prin vale,
Miroase a moarte.
Ieșit-au fiarele la pradă
Și-așteaptă nemișcate pânde
Adulmecând în vânt flămânde
Vânatu-n gheară să le cadă
De oriunde.
Dar prins în fălci, cînd îl va strînge
Pînă unde,
Va simți în botu-i
Gust de sînge,
Și... asta-i tot.
***
Peștera
Izvor cu apă
cristalină
Șoptind poetic
și discret,
Vrăjește raze
de lumină
Și doine-n
foșnet de brădet
Ș-albastrul
cer, ducînd în vale
Să le
păstreze-ntr-un sipet,
Împodobind
ascunse stânci
În taina
peșterii adânci.
Acolo unde el
își sapă –
Din timpuri
vechi ascuns făgaș
Prin galeriile
cu apă
Neprețuitul său
lăcaș
Cu săli enorme
și-ncrustate
De naturale
nestemate,
Unde n-auzi
nici voci, nici pași
Doar picături
ce bat solemn
În toaca
timpului etern.
Acolo-s
suspendate
Pe netezi
stîlpi de stalactite
Și-n luciul
apei înghețate
Comori de
veacuri împietrite
Atîrnă-n
candelabre grele,
În draperii și
în dantele
Iar orgi cu
note amuțite
Tăcerea cântă-n
infinit
Într-un concert
neauzit.
Dar când în
grotele tăcute
Se aprinde o
lumînare
În străluciri
nemaivăzute
Ca-n basme-n
peșteră răsare
Din adâncimi
întunecate
Pe-un cer de
pietre prețioase
Un univers
întreg apare (plin de odoare)
De stele
ce se-aprind și mor
În apa
micului izvor.
Scăpat
de-a stîncilor strînsoare,
Dar
fericit și zvăpăiat,
Se lasă
mângâiat de soare
Pornind agale în spre sat
Și-n
murmur oamenilor le spune
Că tot ce-i
mai frumos pe lume
E-ncîntătorul
său palat –
Mai minunat ca orice vis
Din
subteranul paradis.
***
Escaladă alpină
Cu
tehnică, curaj și cu elan,
Trei tineri
ce spre-nalte zări pornesc,
Având
pitoane coardă și-un ciocan
A munților
trasee cuceresc.
Capul de
coardă se-avântă ușor
Secunzii,
mai jos filează urgent
Și uite-i pe
stâncă, lângă nor –
Și
traversarea-i făcută atent.
O
regrupare. Iarăși lucrează
Și o surplombă
le-apare-n drum;
Trec
printr-un horn agili ramonează
Of, ce
obstacol! Iată-i acum
Deasupra
în creastă învingători!
Ce văd, ce
simt? E greu de redat
Privesc
adâncimea cutezători
Zâmbesc
fericiți, pe umeri se bat.
Privește-i!
În abisuri coboară.
Felini,
grațioși - se-ndreaptă spre țel
Și-n
salturi mărețe ei zboară
Și-au
ajuns!... au ieșit din rapel.
Nedumerit la
ei continuu privesc
Curaj,
cutezanță de dîrz alpinist
Să am ca
al lor desigur doresc.
Dar e doar
un vis că eu sînt … turist.
Dar nu, nu
se poate! Voi încerca
Și-acestă
fi-va-mi de-acuma un crez
Voință-am
și eu. Putea-voi urca,
A zeilor
culmi să escaladez.
Când va fi
visul acesta-nplinit,
Voi zidi
din curaj și voință,
Pe-nălțimi,
un altar de granit
Iar pe el
am să scriu… BIRUINȚĂ.
***
La
Scărișoara
Din cînd în cînd, un trecător
Apare pe cărare
Cu pasul greu, șovăior
De anii ce îi are.
Cu mîna-n zare-l vezi scrutînd
Poteci de-abea văzute
Dar el le poartă vi în gînd
Din vremi de el știute.
Când
într-o zi ca și acum
Plecat prin toată țara
S-a odihnit de-atâta drum
Aici, la Scărișoara.
O! Iarăși vi să vizitezi –
A câte-a oară-n viață,
Podoabe reci și să visezi
În peștera de gheață…
Cobori pe trepte în adînc
Și-avenul negru tace.
Doar tu, cu tine sub pământ
În liniște și pace.
Și-n lumea-acesta de cleștar
Chiar gându-i ton de bucium
Dar se acordă-n mod bizar
Imensului său zbucium.
Privește parcă în trecut
Avenul cînd coboară
Admiră totul și tăcut
Porni spre lume iară
În jos se uită-ngândurat
Și-n slaba sa privire
Cred că avea cu-adevărat
Vre-o dragă amintire.
Iar sus a stat apoi un ceas
Pe-o stîncă din cărare
Și o porni ușor la pas
Topindu-se în zare.
Iar eu, în urmă visător
Privesc cu duioșire
Poteca fără călător
Ce-a devenit pustie.
Cândva aici am să revin
Să-l văd în gându-mi seara
Și-un bun găsit să îi închin
Oricînd la Scărișoara.
Sau ca și el de am să pot
Voi fi mereu de față
Și n-am să vreau și n-am să scot
Imagini prinse-n ghiață.
Acel drumeț cuprins de dor
A fost un oarecare
Sau poate eu, în viitor
Văzutu-m-am pe mine?
Sînt eu pribeagul ce-am sosit
Și ieri și azi și poate
Și-n vremea care n-a venit,
Dar care mă socoate?
Dar să revăd de-atâtea ori
Minunile eterne,
Voi bate drumuri și cărări
Spre peșteri și avene.
Cel ce nu crede nu a fost
Măcar la Scărișoara
Și n-a văzut deci n-are rost, -
Nimic din toată țară.
***
Valea
Rea
Trena mantiei de soare
Purpurie-mbracă zorii
Sângerând în depărtare
Unde crește străpung norii
Până dincolo de zare
Coborând pe Rîul Morii.
Prin coclauri și tăpșane
Cu imagini pastorale
Ne-am oprit pe la saivane
Cu ciobanii la taclale
Și cu ei am pus la cale
Cum s-ajungem la cabane.
Un popas la Strunga Stînii
Tolăniți pe-un braț de paie
Ș-ascultând cum latră cîinii
Când prin brazi vîntul se-nfoaie,
Înveliți cu piei de oaie.
Soarele din depărtare
Ne-a trezit pe toți la viață,
Iar în văi ca-ntr-o căldare
Este-o fierbere de ceață
Ce-nvrăjbită de o boare
Urcă-n munți, de dimineața.
Hămăit de cîini la stînă
E semnalul de plecare
La pășune turma-și mînă
Cu sarica în spinare
Un cioban ce-n tulnic sună
Cînd ajunge la ponoare.
Sus pe brîne alarmate
Chiar de liniștea deplină
Zeci de ciute adunate
În ciopoare stau la cină
Dispărând pe ne-așteptate
Ca scântei negre-n lumină.
Țapul a rămas în urmă,
Neclintit pe-un țanc apare
Și-ntr-o clipă după turmă
Printr-un salt imens dispare,
Iar imaginea se curmă,
A intrat în nemișcare.
Jneapănul în pâlcuri dese
Pe al apei curs se-ntinde
Iar în umbra lui se țese
Spaima care ne cuprinde
Cînd vedem urs ce iese
Și spre noi s-o ia ar tinde.
Noi, dăm drumul la picioare
Ce-odihnite sînt de-odată
Și-ar avea chiar chef să zboare
Spre coloana așezată
Dincolo de culmea care
N-o vedem deocamdată.
Cînd ajuns-am la cabana
Pe-o potecă sinuoasă,
Dezbrăcându-se-n poiană
Un cioban ne spuse: ”Lasă,
N-a fost urs, a fost o blană…
Însă fuga-i sănătoasă!”
