Elena Chiaburu - despre floarea soarelui și oloi în țările românești

 

O frumoasă poveste despre floarea soarelui și ”oloi” în descoperiri istorice, la noi în țară!

 

Eu îmi duc aminte din anii 60 ai deja trecutului secol când bunica povestea despre teoriile conspiraționiste când producția de ulei de floarea soarelui crescuse și noi îl foloseam fără probleme. Era timpul când ne ”rupeam” de consumul de untură în timpul gătitului. 

 

Uleiul și apariția frigiderul cu produse congelate, alimentau atunci teoriile despre sfârșitul lumii.

”Întrebam zilele trecute cînd a apărut Floarea soarelui în spațiul românesc. Interogația s-a născut din analiza ilustrației cărților românești vechi, în care această floare apare de mai multe ori, dar pe care unii autori o consideră altă plantă sau dacă e totuși numită Floarea soarelui, se spune că desenul are la bază un model străin, occidental sau ucrainian, pe care vechii noștri gravori l-au copiat.

Reiau discuția aici, deoarece s-a derulat într-o direcție greșită: în cercetarea istorică o problemă trebuie abordată prin prisma epocii în care s-a petrecut, nu prin cea a trăitorului de azi. Mai toate comentariile au făcut referire la faptul că Floarea soarelui e planta din care se obține ulei și mi s-a sugerat să caut cele mai vechi mențiuni ale acestui ulei în spațiul românesc. În diferite surse de informații se vehiculează ideea că Floarea soarelui ar fi ajuns la noi datorită rușilor: țarul Petru cel Mare a adus-o în spațiul est-slav, apoi dintr-o motivație religioasă s-a ajuns la obținerea uleiului comestibil - în timpul postului ortodox s-a permis „dezlegare” la ulei, iar rușii l-au fabricat din semințele florii soarelui. Pornind de aici, s-a spus că Floarea soarelui a fost adusă și în Țările Române la scurt timp după introducerea ei ca plantă de cultură în Rusia și că prima atestare o constituie ”pictura «Iașul în 1842», de Ludovic Stawski, aflată la muzeul de artă din Iași, în care se văd cîteva plante de floarea-soarelui cu un singur capitul” (în colțul din dreapta al tabloului). Următoarea mențiune ar fi din anul 1865, când agronomul Ion Ionescu de la Brad a găsit Floarea soarelui cultivată la mănăstirea Mogoșești din fostul județ Dorohoi. Apoi, la mănăstirea Putna se află un steag din anul 1871, trimis de «Urbea Vaslui - în memoria marelui erou al Racovei din anul 1475» Ștefan cel Mare, cu ocazia serbării de la Putna din acel an, pe care este imprimată ca emblemă a orașului o plantă de floarea soarelui.

Numai că toate aceste afirmații se întemeiază pe o premisă greșită: Floarea soarelui - producătoare de ulei - este, de fapt, o plantă industrială! rezultatul a cîteva secole de cultivare sistematică, hibridare, ameliorare etc. Or, la fel ca orice plantă, la început și floarea soarelui a fost sălbatică, necultivată și treptat domesticită. Originară din America de Nord (vestul SUA, Florida, în sus pînă în Canada și jos în nordul Mexicului de azi), floarea soarelui sălbatică era destul de diferită față de ceea ce știm noi astăzi: mai mică de înălțime, cu mai multe „pălării” pe o singură tijă, la unele specii acestea avînd o formă mai degrabă de pîlnie decît de disc. Inclusiv forma și culoarea petalelor erau diferite, Floarea soarelui din primele secole avînd mai multe rînduri de petale și fiind de o spectaculoasă culoare roșie-purpurie, nu galbenă cum o cunoaștem azi; semințele aveau și ele culori variate: negre, pestrițe, roșii, albe, iar unele soiuri erau anuale (ca cele de astăzi), în timp ce altele erau perene. 

 

Indienii nord-americani zdrobeau semințele pentru a obține în primul rînd o pîine foarte gustoasă și doar secundar uleiul, pe care îl foloseau numai pentru uz extern, ca să-și ungă părul și corpul ori pentru a amesteca vopselele cu care își colorau fața și hainele, nu pentru hrană.

Din America de Nord, semințele de floarea soarelui au fost aduse în Europa de exploratorii secolului al XVI-a, primii fiind spaniolii, care au adus specia din New Mexico, în anul 1510, apoi englezii și francezii care au adus speciile existente în coloniile Virginia și Canada. Floarea soarelui a fost cultivată prima dată pe continentul european în grădinile regale din Spania, a fost preluată foarte repede în cele din Franța, Italia, Belgia, după care s-a răspîndit în nordul și estul continentului. Este important de precizat faptul că datorită frumuseții sale, în primele două secole a fost folosită numai ca plantă ornamentală, în grădini, pe alei etc. Abia în 1716, botanistul britanic Bunyan a atras atenția asupra potențialului oleaginos al plantei, obținînd primul patent pentru extragerea uleiului de floarea soarelui, care a fost folosit însă ca materie primă în industrie pentru vopsirea lînii și prelucrarea pieilor de animale și în pictură. Tocmai pe la 1740 a început folosirea semințelor pentru consum, fapt ce a condus la cultivare sistematică și eforturi îndelungate de ameliorare de către agronomi, spre a se ajunge la soiurile cu o singură pălărie, petale decolorate în galben pe care le vedem astăzi și semințe mari, eficiente pentru producerea uleiului comestibil. 

 

La începutul sec. XVIII, Floarea soarelui a ajuns și în Rusia lui Petru cel Mare, însă tot ca plantă ornamentală. Primele mențiuni ale extragerii uleiului în Rusia, ca o consecință a reglementărilor religioase, cum am spus mai sus, datează din 1779 iar producerea pe scară industrială a acestuia a început pe la 1830. Se afirmă că la puțină vreme meșteșugul a fost preluat și în Țările Române pe filiera rusească. Floarea soarelui pentru ulei a fost folosită mai întîi în Transilvania, în anul 1794 - un an de mare foamete aici, primele uleinițe datînd abia din 1814, ceea ce face totuși mai plauzibila ipoteza că întreprinderea a ajuns peste munți pe filieră vestică, nu estică!

Interesant este și faptul că în Statele Unite, unul din locurile de origine ale florii soarelui, aceasta a fost practic o cultură necunoscută pînă foarte recent: în 1966 !! cînd s-au folosit soiuri sovietice. Cultura s-a extins rapid în anii '70, stimulată și de introducerea hibrizilor de floarea soarelui, între care s-a numărat și primul hibrid comercial românesc: „Romsun 52” obținut la faimoasa stațiune de cercetări agricole de la Fundulea, care l-a exportat în SUA. 

 

În fine, revenind, afirmațiile că Floarea soarelui ar fi adusă în spațiul românesc din Rusia și că cea mai veche atestare a ei este tabloul «Iașul în 1842» pictat de Ludovic Stawski nu rezistă cercetării și trebuie nuanțată. Din Rusia poate proveni, eventual, cultura sistematică în scopul obținerii uleiului alimentar, nu și planta propriu-zisă! care a ajuns la noi cu cel puțin două secole înainte, ca floare de grădină.

Am arătat mai sus că din Spania, floarea soarelui s-a răspîndit în Italia. Or sînt binecunoscute relațiile Țărilor Române cu statele italiene încă din a doua jumătate a sec. al XV-lea, de unde au fost aduse tot felul de mărfuri și de meșteri, astfel încît putem presupune fără a greși că și semințele de floarea soarelui au fost aduse la noi tot de acolo și că, la fel ca în restul continentului, la început au fost cultivate în grădinile domnești de la Iași și București. Domni precum Vasile Lupu, Șerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu, Mavrocordații... cunoscuți pentru strălucirea, fastul și cultura de rang european existente la curțile lor, desigur că au avut în grădinile lor și prețioasa Floare a soarelui! Nu întîmplător, una din denumirile vechi ale acestei plante, în afară de „răsărită” sau „soreancă”, este cea de „floare domnească”. 

 

Exceptînd eventualele viitoare descoperiri din arhive, în mod cert primele atestări ale Florii soarelui în spațiul românesc se află în cărțile din tipărite din sec. XVII, nu în pictura, tîrzie, de la mijlocul sec. al XIX-lea.

 

Fără a fi făcut cercetări exhaustive, în acest moment aș zice că prima imagine a florii soarelui de la noi se află în „Cartea românească de învățătură" (Cazania lui Varlaam), tipărită la Iași între anii 1641-1643, în timpul domnului Vasile Lupu, și care reprezintă una din cele mai fastuos împodobite cărți vechi tipărite în spațiul românesc (reproducere în prima foto din lucrarea preotului Florea Mureșanu, Cazania lui Varlaam în imagini, 1943). Un frontispiciu care se repetă pe mai multe paginii conține cîteva fire de Floarea soarelui stilizată. Cunoscut fiind pentru bogăția, influența și prestigiul său aproape imperiale în epocă, Vasile Lupu va fi avut în grădinile sale și floarea soarelui, atît de prețuită în grădinile mai marilor Europei. Meșterii care au lucrat la imprimarea "Cărții românești de învățătură", ceruți de domnul Țării Moldovei de la Kiev, unde cel care tocmai repunea Ortodoxia slavă pe direcția potrivită era mitropolitul român Petru Movilă, deși ruteni, desigur că s-au inspirat și din realitățile locului cînd au săpat stampele cu care au înfrumusețat cartea poruncită de voievod. De exemplu, sînt ilustrate scenele aducerii moaștelor Sf. Ioan cel Nou de la Suceava și a Cuvioasei Paraschiva la Iași, specifice Bisericii Țării Moldovei, pe care ucrainienii de atunci nu le știau (ca să se poată spune că meșterii au venit la Iași cu absolut toate ilustrațiile gata confecționate după modelele de la Kiev și doar le-au pus sub teasc, introducînd la noi imaginea unor lucruri nemaivăzute pînă atunci). Unele stampe s-au săpat aici, dovadă fiind durata lungă a imprimării cărții, în care au trebuit confecționate matrițe noi care să le înlocuiască pe cele aduse de la Kiev ce s-au uzat în timpul lucrului și stampe noi. Desigur s-au folosit ca model pentru a fi gravate și cele mai frumoase flori existente în grădinile domnești. 

 

Mergînd mai departe, în Țara Românească aș spune că Floarea soarelui apare întîi pe "Cheia înțelesului" imprimată la București în 1678, în timpul domnului Șerban Cantacuzino, provenit din faimoasa familie a Cantacuzinilor ale cărui relații cu statele italiene (Veneția, Padova etc.) sînt de notorietate și care a introdus și cultura porumbului în Țara Românească la 1684, îmi pare: un frontispiciu în care se crede că ar fi o rodie, nu floarea soarelui. Cu certitudine, floarea apare pe cărțile tipărite în timpul altui domn cu strălucire europeană: Constantin Brîncoveanu, și anume „Evanghelia greco-română” din anul 1693 (m-rea Snagov), „Triodul” din 1700 (Episcopia Buzăului) și „Antologhionul” din 1705 (Episcopia Rîmnicului). De atunci înainte reproducerile se înmulțesc, fiind repetate periodic pe cărțile tipărite la Iași, București, m-rea Neamț etc. pînă după anul 1830. 

 

Ilustrația vechilor noastre cărți, la fel ca și pictura icoanelor, are la bază respectarea Erminiilor bizantine în ceea ce privește zugrăvirea chipurilor sfinte și redarea scenelor biblice. Deși firește că nu pot fi excluse influențele străine, în special în perioada de început, cînd meșterii au venit din țările care cunoscuseră tiparul înaintea noastră aducînd cu dînșii o parte din uneltele cu care lucrau într-o altă cultură, cartea veche românească este produsul istoriei noastre, nu a vecinilor care, vezi Doamne, ne-au exportat modéle pentru că noi n-am fi cunoscut o mulțime de lucruri!

Iată, încă o dată importanța cercetării vechilor cărți. Făcut cu acribie de cel care poate să meargă dincolo de simpla descriere fizică, să evite clișeele istoriografice și să depășească bariera înfățișării de multe ori neatrăgătoare a tartajelor rufoase , studiul cărții vechi completează și corectează atîtea aspecte ale istoriei noastre. Între care și cea, deloc insignifiantă, a florilor.”

 

sursa:   https://www.facebook.com/chiaburu.elena.3/posts/pfbid02NQB6rST1JSBqgW9MKZSWpzGTYwDJwv1gUYhGz49foiwj9KU2CfefVRQeGxgXKZwpl

Omagul și păianjenii

 

 Omagul - albastru - Aconitum napellus  

 Omagul este o planta erbacee, din familia Ranunculaceelor, mare iubitoare de zone muntoase, stâncoase, crește în flora spontana în tot lanul carpatic: Denumiri populare: mărul lupului, remf, foaie, omag albastru.

Omagul este una dintre cele mai otrăvitoare plante care cresc în Europa Centrala, în special sunt toxice rădăcina și semințele. Este o planta ocrotita prin lege.

Descriere: Omagul este o plantă cu rădăcină îngroșată cărnoasă, tubercul, din care se dezvoltă tulpina și numeroase rădăcini subțiri, tulpina poate atinge înălțimea de un metru. Florile au o minunată nuanță albastru-violaceu închis sunt dispuse în forma de ciorchine, înflorirea se produce vara din iunie până în septembrie. În timpul înfloririi omagul dă naștere la tuberculi tineri. Fructele conțin semințe păroase cu muchii aripate. 

 În mitologia greacă, se spune că zeița sau vrăjitoarea, Hecate, a inventat o otravă, numită ”aconit” (denumirea latinească a omagului) pe care Athena a folosit-o pentru a o transforma pe Arahne, dintr-un muritor într-un păianjen.  

Povestea spune că la un concurs de țesut unde apăruse însăși zeița înțelepciunii, talentul și măiestria erau de partea frumoasei fete Arachne care mândră, o provoacă pe Athena la întrecere. După cum se povestește în Metamorfozele lui Ovidiu (43 î.Hr.-17 dC) , Athena a țesut poveștile strălucitoare ale zeilor. Spre deosebire de zeiță, tapiseria lui Arachne înfățișa păcatele pe care zeii le săvârșiseră împotriva oamenilor și deși a fost o lucrare magnifică, a înfuriat-o pe Athena, care a umilit-o pe Arahne și i-a distrus tapiseria. 

 René-Antoine Houasse: Minerva and Arachne  

Tintoretto (Jacopo Robusti) (1519-1594), Athena și Arachne 1543,  Palazzo Pitti, Galleria Palatina, Florența, Italia.  

Dându-și seama ce făcuse și de marea dezonoare pe care o arătase Zeiței și Zeilor, Arachne apucă o frânghie și fuge din casă, intenționând să se sinucidă. Cu toate acestea, Athena avea alte planuri pentru Arachne. A transformat-o într-un păianjen și asigurându-se că Arachne și descendenții ei vor fi blestemați să țese pânze pentru tot restul vieții. Și astfel, primul păianjen (arahnid) a luat ființă. ”Blestemați ea și urmașii ei până la ultima generație!” spune Athena.

 

Arahne sau Dialectica, 1520,  Paolo Veronese. 

Zeița aruncă asupra fetei o otravă a atins-o pe Arahna. Instantaneu, părul i-a căzut, nasul și urechile i-au căzut, capul i s-a micșorat și întregul corp a devenit minuscul.  Degetele i s-au lipit de părțile laterale ca niște picioare, restul ei era o burtă rotundă, din care încă mai învârte un fir.

 William Blake  - Hecate sau Noaptea bucuriei lui Enitharmon ( 1875)

Hecate a fost fie o vrăjitoare puternică fie zeița în mitologia greacă. Zeiță a răscrucilor, a ceții și a magiei. De cele mai multe ori este înfățișată cu trei capete; unul de câine, unul de șarpe și unul de cal. De obicei, este însoțită de două fantome de câini, despre care se spune că o slujesc. 

Hecate este percepută greșit ca zeița vrăjitoriei și a răului. A făcut câteva lucruri foarte bune. O astfel de faptă este salvarea Persefonei , (fiica Demeterei, regina lumii umbrelor)  atunci când Hades a răpit-o.

După Atalia Ștefănescu: ”Hecate este considerată de unii zeiţă de origine tracică, asemănătoare lui Bendis, de alţii o divinitate greacă, a fost în religia romană, într-o primă etapă, zeiţa femeilor, simbol al sângelui menstrual şi al lichidului foetal.

Hesiod spune legat de fiica lui Perses şi Phoebe că "marea cea stearpă, pământul se află sub braţu-i puternic. Chiar de la ceru-nstelat primise onoruri mai multe, rang mai de frunte având, printre zeii rară de moarte". Acelaşi autor spune că "din vechime-i cinstită ca doică a lumii de tineri". Zeiţa asigură prosperitatea materială, victoria în bătălii, elocinţa la adunările politice. Epitetul ”trivia”, care îi este frecvent atribuit (ca urmare a reprezentării sale cu trei corpuri), se datorează calităţii sale de zeiţă a cerului, pământului şi infernului, a nopţii, vrăjitoriei şi răscrucilor.  Hecate Triformis întruchipează astfel atributele  Dianei de divinitate terestră, protectoare ale porţilor (apare cu chei şi frânghii), ale Lunei ca divinitate celestă (cu disc lunar pe cap) şi ale Hecatei ca divinitate infernală, a magiei (cu şerpi, trident, făclii, săbii, pumnale, bice).

Uneori apare chiar în ipostaza de iapă, căţea sau lupoaică. Ca zeiţă a magiei numele său s-ar traduce "cea care lucrează de departe". Animalul său favorit era câinele, în cinstea sa chiar sacrificându-se câini, legat de credinţa potrivit căreia atunci când Hecate aduce moartea, câinele o adulmecă şi urlă la lună.

.

.

Legendele migdalului

 

Flori de migdal în floare, în Grecia

Arheologii au găsit migdali pe situri arheologice care datează din anul 8000 î.Hr., în diverse regiuni ale Greciei.
 

Agdistis, hermafroditul și migdalul

Statuia lui Hermafrodit, ca. 180 î.Hr., Pergamon. Muzeul Pergamon, Berlin.  

 
Se spune că migdalul ar fi apărut pe locul unde a fost castrat hermafroditul Agdistis.

Zeii greci s-au speriat atunci când l-au văzut pe Agdistis, hermafroditul și au considerat androginia lui/ei ca fiind sălbatică și incontrolabilă. Așa că au decis că cea mai bună metodă de contracarare a acestei anomalii era să scape de ea.

Dionysus, zeul vinului, a strecurat un spirt adormit în apa de băut a lui Agdistis și după ce poțiunea l-a adormit, Dionysus a legat organele genitale ale lui Agdistis de propriile sale organe genitale.  Când Agdistis s-a trezit și a încercat să se ridice, s-a auto-castrat, sângele din tăietură a căzut pe pământ și pe acele locuri a crescut primul migdal.

 
Nana, Attis și migdalul 

Bustul lui Attis în copilărie, purtând șapca frigiană. Marmură din Parian, secolul al II-lea d.Hr.

Încă un mit referitor la migdal, o are în centru pe  Nana. Acesta era o nimfă a apei, fiica zeului râului, Sangarius, și a rămas însărcinată cu Attis, un tânăr păstor de care mai târziu s-a îndrăgostit zeița Cybele. Dar Attis a fost infidel și atunci mânioasă Cybele l-a făcut să-și piardă mințile. Într-un acces de furie, Attis s-a automutilat și migdalele i-au căzut în poală zeiței furioase.

 
Regina Traciei, Phyllis și migdalul

 Într-un alt mit despre migdal, regina Traciei, Phyllis, aștepta plină de temeri ca iubitul ei (fiul lui Tezeu) Demofon, să se întoarcă din călătorie. Când a fost convinsă că acesta a găsit o altă iubire și nu va mai apare s-a sinucis. Asistând la sacrificiul ei, zeilor li s-a făcut milă de Phyllis și au transformat-o într-un migdal. În cele din urmă, Demophon, aude de soarta lui Phyllis se înapoiază și îmbrățișând, acesta înflorește instantaneu.

 
Migdala, simbol al iubirii și speranței

În Grecia, migdalul este un simbol al dragostei și al speranței eterne.

Grecii foloseau migdali și pentru interpretarea viselor. Dacă visezi migdale înseamnă că vei face călătorii viitoare cu multă prosperitate.
Migdalele acoperite cu zahăr sunt prezente în tradițiile grecești de nuntă, reprezentând speranța că viața în mariaj aduce mai multă bucurie decât tristețe. 5 migdale, sunt împachetate împreună și oferite unui cuplu pentru a asigura viață lungă, fericire, prosperitate, bunăstare și fertilitate.

Migdalul vestește primăvara în Grecia, unde este primul dintre toți copacii care înflorește, de obicei după Anul Nou.

Copacul divin Cleyera japonica (sakaki) și zeița Amaterasu (II)

 

Copacul divin Cleyera japonica (sakaki) - copacul veșnic verde și mereu înflorit (are flori mici, crem, foarte parfumate, fructe roșii apoi negre.) Este considerat sacru pentru credința japoneza Shintō-istă, ramurile cu flori reprezintă ofrande în sanctuarele Shintō. 

 

Mitul lui Amaterasu este o poveste foarte frumoasă și e legat de acest arbore. Numele zeităților mi se par foarte melodioase ia încercați să le pronunțați cu glas tare. Amaterasu Omikami („marea divinitate care luminează cerul”) este zeița soarelui. Ea este cea mai importantă zeitate a religiei șintoiste. De asemenea, este și conducătoarea ”Takama no Hara” (Înalta Câmpie Cerească), adică tărâmul spiritelor (Kami). Amaterasu este fiica lui Izanami și Izanagi și sora lui Susanoo (zeu al furtunii). Se spună că odată tatăl ei, Izanagi a ajuns pe Pământ (din regatul său subteran) pentru că trebuia să-și facă ritualul periodic de curățire în râul Woto. Atunci, din ochiul stâng al zeului, s-a născut Amaterasu. Ea este sora mai mare a lui Susanoo, zeul furtunii. Amaterasu se certa mereu cu răutăciosul ei frate mai mic. Atât de des au avut loc aceste certuri, încât, în cele din urmă, săturandu-se de el, l-a exilat din Rai. 

 

Dar cea mai celebră poveste este legată de venirea Primăverii. Susanoo, venise cu un cal jupuit chiar când zeița și sora ei țeseau în liniștea palatului ei Waka-hiru-me iar imaginea monstruasă a deranjată-o atât de tare încât supărată s-a ascuns într-o peșteră și n-a mai vrut să mai iasă nici în ruptul capului.

Dispariția ”Zeiței care luminează cerul” a dus lumea în haos și întuneric total. Spiritele rele domneau în lume. Ceilalți Zei încercă în fel și chip s-o îmbuneze. Dar iată că sfatul lui Omohi-Kane, este cel bun: El știa de marea curiozitate a zeiței așa că aduce câțiva cocoși la intrarea peșterii, cu speranța ca sunetelor lor o vor face pe zeiță să creadă că sosiseră zorii. Zeii au sădit și copacul de Sakaki (Cleyera japonica) acolo și l-au decorat cu bijuterii strălucitoare (magatama), haine albe, fine și ... o oglindă. 

 

În plus, zeița Amenouzume a dansat atât de sălbatic, încât râsul celorlalți zei a stârnit curiozitatea lui Amaterasu. Aceasta a deschis ușurel peștera blocată doar cât să vadă ce se întâmplă și a dat de oglindă A rămas uimită văzându-și reflexia pentru prima dată. Puternicul zeu Ame-no-tajikara-wo a închis repede intrarea în peșteră iar Tuto-Tamu cu înțelepciune, i-a spus că niciodată nu trebuie să se mai ascundă. De atunci, lumea a fost scăldată în lumina radiantă a soarelui.

Ca să luam aminte, anual, ramurile înflorite ale arborelui sakaki sunt folosite în buchetele pentru ofrande și în ritualurile de purificare. Ele reprezintă inocența primordială, regenerarea și nemurirea.

 

 

BVULGARI

 

Știați că faimoasa casă de bijuterii italiene, Bulgari, a fost creată de un grec în 1884?

 

 

Povestea lui este aceasta: Sotirios Voulgaris, s-a născut în 1857, în Grecia, și-a moștenit talentul de argintar, de la bunicul său, Konstantinos, vânzător de bijuterii rătăcitor în satele Epir.

 

Singurul din cei unsprezece copii care au supraviețuit, Sotirios Voulgaris, împreună cu tatăl său, au deschis un magazin de bijuterii în satul lor Paramythia Thesprotia, Grecia.

 

La acea vreme, satele din zonă aveau probleme din partea turcilor; incendiile repetate și pagubele aduse magazinului lor i-au obligat să se mute pe insula Corfu. Odată ajunși în Corfu, au deschis din nou un magazin de bijuterii și nu a durat mult până când Sotirios îl întâlnește pe viitorul său partener, Konstantinos Kremos, cu care, în 1880, s-a mutat în Italia, unde și-au deschis primul magazin de bijuterii în Napoli.

 

Din nou, Sotirios a avut probleme; Napoli era cunoscut pentru rata ridicată a criminalității și după mai multe spargeri au decis să închidă magazinul și să se mute la Roma. Aici își câștigă existența vânzând brățări și cercei. În cele din urmă au deschis un magazin pe Via Sistina și l-au numit „Vechiul magazin de antichități”, inspirat de romanul cu același nume al lui Charles Dickens.

 

După o neînţelegere, cei doi se despart Sotirios Voulgaris se mută pe Via Condotti, unde, în 1884 şi-a deschis primul magazin la Roma, ”nava amiral Bulgari, care i-a făcut faimoasă bijuteriile în toată Italia. Pe măsură ce afacerea înflorește, el și-a schimbat numele din Voulgaris, în Bulgari-ul mai italianizat.

 

Până în 1897 mai deschide patru magazine și până în 1913, lucra cu fii săi, Giorgio și Constantino, care au schimbat logo-ul în BVLGARI.

 

Devin faimoși și sunt cunoscuți pentru bijuteriile de calitate, ceasuri, parfumuri, accesorii și articole din piele.

 

După moartea lui Sotiris Voulgaris în 1932, compania a revenit copiii săi și până în anii 1970, BVLGARI avea magazine în toate marile orașe ale lumii, cu clienți celebri precum Sophia Loren, Audrey Hepburn și Elizabeth Taylor.

 

.

Familia Voulgaris nu și-a uitat niciodată rădăcinile grecești și au oferit bani pentru construcția unei școli, a unui muzeu și a unei școli de bijutieri aurari, în satul lor Paramythia din Grecia.

 

 

.

Anemonele

 

Anemona capelin culori roșu și alb, Revista Horticultural 1887

 

Anemone – un gen de aproximativ 200 de specii de plante cu flori din familia Ranunculaceae.

 

Anemone tapet hârtie pictată manual 1799
 

În limba greacă  ἀνεμώνη (anemōnē) înseamnă „fiica vântului”, de la ἄνεμος (ánemos „vânt).

Florile sunt născute, conform mitologiei grecești, din lacrimile zeiței Afrodita amestecate cu sângele iubitului ei Adonis rănit de moarte de soțul  gelos Ares. Mai apoi Adonis ajuns  în lumea de sub pământ inspiră chiar Persefonei un val de iubire, făcând-o pe Afrodita să se sfădească cu Persefona.

Foarte apreciate în secolul al XVII-lea, anemonele sunt mândria colecționarilor și apar în grădinile regale și princiare. Au fost florile preferate ale lui Gaston d'Orléans care a crescut 11 specii diferite în grădina sa din Blois, anemonele sunt, de asemenea, bine reprezentate în grădina regelui Henric al IV-lea, în care Marie de Medici și-a găsit modelele de broderie, și chiar mai numeroase în grădina regală din plante medicinale, cu 36 de specii enumerate de fondatorul său Guy de la Brosse.

În aceeași perioadă, apare celebrul manuscris  Ghirlandele Juliei unde oferă un loc important neprețuitei anemone (pictorul Nicolas Robert).

Nicolas Robert, Anemone variae flore simplici, secolul al XVII-lea, guașă pe velin, Collection des vellums, portefeuille 39, folio 81

În calitate de pictor regelui, acest artist a oferit și câteva reprezentări ale anemonelor păstrate în colecția de velină a Muzeului Național de Istorie Naturală.

 

Poreclit Rafaelul florilor, Pierre-Joseph Redouté a imortalizat la rândul său aceste anemone elegante, inclusiv modelele care inspiră elementele decorative arte.

Cultivate pentru buchete în sudul Frantei, în special Anemone coronaria sau ”anemona florarilor”, anemonele sunt cunoscute și pentru proprietatile lor medicale. Anemona hepatică a fost folosită în Evul Mediu pentru a trata bolile hepatice, în timp ce Anemona pulsatilla oferă un remediu homeopat împotriva răcelii.

În tradițiile populare se  spune că aduce noroc și protejează împotriva răului. Iar când anemona își închide petalele, este un semnal că ploaia se apropie.

 

.

Despre Gorgona numai de bine

 

Mereu sunt alte povești în spatele poveștii inițiale:

 

Se spune că povestea Gorgonelor, (ca și a Harpiilor și Eriniilor) este de fapt o poveste a ”feminității funeste„. 

Cele 3 sau mai bine zis 2 +1 zeități (Gorgona nu era nemuritoare ca surorile ei) sunt considerate fiice ale nopții, dezgustătoare și tenebroase dar ...

 

... într-o versiune târzie a mitului Meduzei, relatată chiar de către Ovidiu (Metamorfoze 4.770), aceasta inițial era o tânără fecioară foarte frumoasă. Era "aspirația multor pețitori", spune poetul. Pentru că Poseidon a violat-o în templul Atenei, zeița (a înțelepciunii) a fost atât de furioasă, încât a transformat-o pe tânără într-un monstru cu șerpi în loc de păr și a făcut în așa fel încât chipul ei să pietrifice pe oricine o privește. În relatarea lui Ovidiu, Perseu chiar afirmă că pedeapsa aplicată Medusei de către Minerva (Atena) este justificată.

 

Noi cunoaștem mai mult povestea uciderii acesteia de către Perseu după ce Gorgona Medusa devenise pericol public. Zeii au aflat de încercarea eroului și l-au ajutat. Perseu va primi scutul Atenei, sandalele aurii înaripate ale lui Hermes, sabia lui Hefaistos și casca invizibilă a lui Hades. Medusa a fost ucisă în somn. A fost decapitată. În acel timp, Medusa era însărcinată (cu Poseidon) iar când Perseu i-a retezat capul, Pegas (calul rapid și înaripat) și Chrysaor (un gigant cu sabie aurie), au țâșnit din corpul ei. 

 

Pentru că mitul Medusei apare și la babilonieni cu sute de ani înainte, se crede că inițial povestea a apărut în timpul unei invazii, unde eroul Marduk o omoară pe Tiamat = Zeița Sigiliului (poate a morții) și unde o mare importanță o are fiul (Pegas) creatură sacră ale cărei aripi sunt de natură celestă și care apare în ceremoniile de invocare a ploii și instaurare a dinastiilor regale.

 

Povestea lui Freud, din cartea sa ”Capul Medusei” este legată de conflictele nerezolvate din perspectiva consensului si a nonconsensului mitului inițial iar feminismul secolului trecut au folosit-o ca model: unde chipul Medusei "poate fi o hartă menită să ne ghideze prin teroarea proprie, în interiorul mâniei noastre spre sursa puterii noastre ca femei„ (Froggi Lupton)

 

Așadar atenție la Zeițe!!! Uneori sunt mai rele și mai nedrepte de cât dezgustătoarele Gorgone.

 

 

Clopoțeii ( camapnule)

Campanula sau floarea de clopot este unul dintre mai multe genuri din familia Campanulaceae
 

Campanula este cunoscută și sub numele de ”oglinda lui Venus” și își trage numele de la un mit grecesc în care Venus (Afrodita, zeița iubirii, frumuseții, dorinței, fertilității, prosperității) Ascunde la un moment dat o oglinda magică. Oricine s-ar uita în oglinda respectivă, acela ar vedea doar frumusețe.

  Un biet cioban a găsit-o, dar nu a vrut să o înapoiieze pentru că devenise obsedat/extaziat de propria sa imagine. Afrodita îi ordonă fiului ei, Eros (Cupidon) să meargă să-i caute oglinda. Acesta o găsește și se luptă cu ciobanul până când fără să vrea, cei doi, o sparg. 

Miile de cioburi se transformă în floarea oglindă.

Zeița primăverii

 

   Floralia de Hobbe Smith 1898

 

 

De la naștere până la moarte, de la inocență până la pasiune, florile au numeroase interpretări și implicații în miturile și legendele Greciei antice.

Florile simbolizează adesea tinerețea, frumusețea și plăcerea, dar pot personifica și fragilitatea și trecerea bruscă de la viață la moarte, mai multe flori, cum ar fi anemona, brândușa (crocusulul) și zambilele, își au numele din miturile grecești. 

 

Chloris (Flora) și Zephy de Bouguereau. 1875.

 

Metamorfoza este o temă tipică în mitologia greacă, zeii, la fel și muritorii, aveau puterea de a se transforma în animale, păsări sau alți oameni și au folosit în mod repetat această putere fie pentru a păcăli fie pentru a-i manipula pe alții.

În Grecia antică, un festival al florilor, dedicat lui Dionysos, zeul vegetației/plăcerii/vinului, extazului, avea loc la începutul primăverii, în luna Anthesterion. Anthesterion este a opta lună a calendarului attic antic, care cade de la jumătatea lunii februarie până la jumătatea lunii martie. Se pare că sărbătorile moderne de început de mai sunt o întoarcere la vechiul Festival Anthesterion.

Chloris, zeița greacă a florilor (zeița romană Flora) Evelyn De Morgan – Chloris (flora), zeița greacă antică a vegetației și florilor (1880)

În mitologia greacă, numele Chloris înseamnă „galben-verzui”, „verde pal”, „pal”, „palid” dar în același timp și „proaspăt”, iar ea era o nimfă sau zeiță, legată de primăvară, flori și creșterea nouă.

Nimfa Chloris, a fost răpită de Zephyrus, zeul vântului de apus care a transformat-o într-o zeiță, odată ce s-au căsătorit, împreună, au avut un fiu, Karpos, se crede că casa ei era Câmpurile Elizei. 

 

 

 Chloris (Flora) și Zefyr - John William Waterhouse 1898

De asemenea, se credea că Chloris a fost responsabilă pentru metamorfozarea lui Adonis (dediței), Attis (pin), Crocus (brândușa), Hyacinthus (Zambila) și Narcissus (narcisa)în flori.

 

***

 În opera lui Ovidiu se spune că ea a fost parțial responsabilă pentru conceperea lui Ares. Legenda spune că Zeul războiului  s-a născut ca răzbunare a Herei pentru că Zeus a dat singur naștere Atenei. Hera a ajuns întâmpător la  Chloris (Flora) pentru odihnă dar discutând împreună Hera a descoperit că Zeița florilor o poate ajuta în răzbunarea ei. Hera a mai insistat   și a pus-o să jure că stăpânul suprem al Olimpului, Zeus, soțul ei, nu va afla. Așa că doar folosind o floare, Chloris a făcut-o pe Hera însărcinată cu Ares. Mai târziu, i s-a oferit un loc în Olimp pentru implicarea ei în nașterea lui Ares.

 

Flori de porumbar

 

Porumbarul și porumbele

E vremea florilor de porumbar, rozacee parfumate la fel ca prunul, mărul, părul....

Dacă mergeți prin păduri în următoarele săptămâni veți găsi înflorit și arbustul țepos porumbar de la margine pădurilor. Puteți aduna florile pentru ceai sunt comestibile. Florile proaspete, au un gust foarte discret de migdale și pot aroma deserturile lactate, pot decora salate. Uscate se folosesc pentru ceai (infuzie).

Mai este și aperitivul ”Troussepinette”, un aperitiv alcoolic cu vin, alcool și crenguțe înflorite de porumbar dar e plin de tanin.

Lacrimi și viniferin

Stiati ca seva vitei de vie ajuta la vindecarea bolilor de ochi?

 

 

La inceputul sezonului de primavara se taie vita de vie. Dupa taierea si eliminarea ramurelelor urmeaza etapa ,,de plans”, timp in care arbustul isi vindeca capetele ramurilor amputate cu ajutorul unei rasini similare unui lichid ce se scurge picatura cu picatura, sub forma unor mici lacrimi. Unii oameni spun ca picaturile ce se scurg de la capetele ramurilor de vie taiate sunt ,,lacrimile vitei de vie“, ,,plansul” acestei plante. Desi ele se aseamana cu niste picaturi de apa, reprezinta mai mult decat atat.

In popor, oamenii numesc picaturile de seva ca fiind ,,lacrimi”, iar in medicina traditionala drept ,,apa vie”. Cei care au folosit acest lichid transparent cu gust salciu si putin dulce sunt convinsi de proprietatile lui extraordinare. ,,Lacrimile” vitei de vie sunt un remediu foarte bun pentru numeroase afectiuni de ochi dar si pentru anumite boli ale organismului. Specialistii in domeniu au scris despre proprietatile benefice ale sevei vitei de vie si aplicatiile acesteia, iar cei care au folosit acest lichid in scop terapeutic au fost multumiti de rezultate.

Dupa cum spuneam, vita de vie se taie primavara, atunci este momentul cand se colecteaza in sticlute picaturile de lichid ce se scurg la capetele taiate ale ramurilor groase.

Utilizarile sevei vitei de vie:

Inca din cele mai vechi timpuri, de mii de ani, aceste picaturi sunt folosite pentru a proteja sanatatea ochilor. Acest obicei stravechi a fost folosit de bunicii nostri, apoi preluat de la ei de parintii nostri si cu timpul a fost inteles mai bine, deoarece se pare ca aceasta practica are o baza stiintifica bine justificata. In medicina sunt deja cunoscute efectele acestei esente pretioase, datorita substantelor din compozitia acestei plante, ale vitei de vie.

Cei care nu stiu despre utilizarile lacrimilor vitei de vie trebuie sa stie ca sunt un ,,medicament natural” foarte bun, apreciat pentru proprietatile antihemoragice, antiinflamatoare si nontoxice. De asemenea acest lichid are efect antiseptic, creste rezistenta ochilor si pielii la infectii.

Lichidul contine viniferin – un antioxidant de 62 ori mai eficient decat vitamina C. Viniferinul este un remediu excelent pentru ochi dar si pentru piele, ten, buze. De aceea seva vitei de vie este folosita pentru tratamentul bolilor de ochi si pentru spalarea fetei. Poate fi utilizata in cazuri de blefarita, cheratita, conjunctivita, orjelet, dureri la nivelul ochilor si oboseala oculara.

De asemenea seva vitei de vie ajuta in prevenirea cheliei, se aplica la radacina firelor de par. Are efect bun si asupra unor afectiuni ale pielii capului, iritatii, eczeme sau pete, vindeca diferite leziuni ale pielii corpului.

Cei care sufera de afectiuni ale bilei sau boli de rinichi (colecistita, dischinezie biliara, pietre la rinichi, litiaza biliara) pot urma un tratament de cel mult 10 zile cu seva de vita de vie. Se iau cate 10 lingurite de lichid in fiecare zi, dimineata, pe stomacul gol. Se pot dizolva in putina apa, pentru a fi mai usor de inghitit.

Poate fi folosita si pentru piele, ten si buze. Ajuta la eliminarea petelor si roseata de pe piele, stopeaza oxidarea celulelor ce provoaca riduri pe fata, ofera un aspect catifelat si luminos tenului.

Mod de aplicare la ochi: se aplica mici cataplasme din tifon umezite cu seva de vita de vie pe ochii si se tin timp de 15 minute. Ochii se tin inchisi cand se aplica astfel de cataplasme umede, iar tratamentul se face de 3 ori pe zi.

Mod de folosire pentru combaterea unor afectiuni interne: se beau 4 lingurite de seva de vita de vie pe stomacul gol, cu 40 minute inainte de a manca; apoi se sta relaxat in pat, pe partea dreapta a corpului, un sfert de ora.

Eleonora de Aquitania

 

„Eleonora de Aquitania a avut o viață extraordinară: a fost regina Franței și apoi a Angliei, a participat la a doua Cruciadă alături de soțul său, a trăit mai mult de 80 de ani și a avut zece copii, inclusiv renumitul Richard Inimă de Leu.” (din cartea „ Eleonora de Aquitania” de mai jos) .

 

 

 

 

 

 

Eleonora sau Aliénor  a fost una dintre cele mai influente și fascinante femei din Evul Mediu. S-a născut în 1124, a moștenit Ducatul de Aquitania, una dintre cele mai bogate regiuni ale Europei (la graniță cu Spania și Oceanul Atlantic). Deși limba ei nativă a fost dialectul local poitevin, ea a învățat să citească și să scrie în latină, a învățat bine muzică și literatură, a învățat să călărească și să vâneze. Eleonora a fost o persoană extrovertită și plină de viață, inteligentă, puternică și cu multă voință. 

 

 

 

În primăvara anului 1130, când avea doar șase ani, fratele ei în vârstă de patru ani, William Aigret, și mama lor au murit la castelul din Talmont, pe coasta atlantică a Aquitaniei. Eleonora a devenit moștenitoarea prezumptivă a teritoriilor tatălui ei. Ducatul Aquitaniei în aceea perioadă era cea mai mare și mai bogată provincie din Franța; Gasconia și zona Aquitania, împreună reprezentau aproape o treime din dimensiunea Franței moderne. 

 

 

 

 

 

 

 

După moartea tatălui ei, Eleonora, în vârstă de 15 ani a devenit Ducesă de Aquitania și printre cele mai eligibile moștenitoare din Europa. Pe patul de moarte, tatăl ei a dictat un testament numindu-l pe regele Ludovic al VI-lea al Franței tutorele ei. William i-a solicitat regelui să aibă grijă atât de domenii cât și de găsirea unui soț potrivit pentru ducesă. Regele, bucuros de moartea unuia dintre vasalii săi cei mai puternici și având disponibilitate asupra celui mai bun ducat din Franța, a decis să-și căsătorească imediat moștenitorul cu ducesa ca să aducă Aquitania ca perlă a coroanei franceze, crescând astfel foarte mult puterea Franței și a dinastiei Capețienilor. 

 

Domnia lui Ludovic ca Duce de Aquitania și Conte de Poitou și a Eleonoroei a durat doar câteva zile pentru că doar după 6 zile de la nuntă, la 1 august, tatăl acestuia, regele Ludovic al VI-lea moare de dizenterie; Ludovic a devenit rege al Franței sub numele Ludovic al VII-lea. El și Eleonora au fost încoronați ca rege și regină în ziua de Crăciun în același an (1137). Cu toate acestea, căsătoria s-a dovedit a fi nefericită și ea a fost anulată în 1152 pentru consangvinizare după 15 ani împreună și 2 copii. Cei doi soți erau veri de gradul IV sau V. E o întreagă Epopee povestea celei de-a doua Cruciade, a eșecului acesteia și peripețiile armatei franceze spre Țara Sfântă cât și certurile cu Papii timpului Unul din lucrurile consemnate în cronice este faptul că (și) ea a condus armata.

 

Ca Regină a Franței ea a făcut multe schimbări la Curte și evident aristocraților mai în vârstă nu le-au plăcut aceste schimbări. În primul rând, au condamnat ținutele ”occitane” ale reginei, care li s-au părut parizienilor prea „îndrăznețe” și chiar provocatoare. În al doilea rând, deși regina cunoștea dialectul Lang d'Oil adoptat în Ile-de-France, limba ei maternă era încă dialectul Languedoc (Lang d'oc). În schimb, mulțumită Eleonorei, printre tinerii nobili ai Parisului, a început să se răspândească rapid moda romanțelor cavalerești și a cântecelor curtenești ale trubadurilor, modă ce i-a făcut să turbeze pe vârstnicii aristocrați.

Ea și-a exprimat, de asemenea, dorința de merge în Cruciadă pentru a primi binecuvântări, pentru că cuplul a avut primul copil doar după 8 ani de la căsătorie, o fiică Maria. Regele a fost nevoit să accepte acest lucru pentru că cavalerii din Aquitania nu au fost de acord să plece în Palestina  decât conduși de ducesa lor. Eleonora de pe atunci era privită de cavalerii ca o zeiță nu numai ca Regină. Trebuie spus că Eleonora nu a fost prima soție care și-a însoțit soțul într-o cruciadă - predecesorii ei au fost soțiile lui Baldwin de Boulogne și Raymond de Saint-Gilles. Exemplul ei a fost apoi urmat de soțiile conților de Blois, Flandra, Toulouse și Burgundia. Inclusiv fiul ei, Richard Inimă de Leu a fost însoțit în următoarea cruciadă de sora sa Joanna și de soția sa Berengaria. Dar să ne întoarcem la frumoasa regină și  tovarășii ei. Nikita Choniates a scris mai târziu despre armata cruciaților francezi:

 

 „În oștile lor erau și femei, călare ca adevărați  războinici, îmbrăcate în haine bărbătești, înarmate, ca bărbații, cu sulițe și având armuri; aveau o înfăţişeare războinică și păreau mai curajoase decât amazoanele.”  

 

Și, potrivit cronicarilor:

 

”însăși regina Eleonora i-a inspirat adesea pe soldați, apărând în fața lor într-un costum de amazoană - cu pieptul deschis.„

 

 Pe de altă parte, femeile au fost considerate vinovate de eșecul celei de-a II-a Cruciade. S-a explicat acest lucru nu prin nevoia doamnelor obișnuite cu confortul, ci prin pedeapsa lui Dumnezeu pentru scăderea în armata cruciată a moravurilor și moralității. 

 

Eleonora naște și o a doua fiica în drumul de întoarcere dar este acuzată de anturajul regal că ea este de vină pentru faptul că nu există un moștenitor așa că este fericită cu decizia divorțului.

 

2 ani mai târziu, Eleonora s-a recăsătorit cu ducele de Normandia. Deși era foarte fericită ca persoană divorțată a decis să se căsătorească ca să nu se mai repete episoadele încercărilor de răpire și o eventuală căsătorie forțată. A doua căsătorie a avut loc în 1154, de data acesta cu un alt văr de gradul II, Henric al II-lea.

 

Legenda zânei Melusine a fost asociată cu familia Plantagenet, iar această poveste, desigur, ar fi trebuit să atragă atenția ducesei de Aquitaine.  Tradiția susține că soția contelui Fulk de Anjou, strămoșul tuturor Plantageneților, ar fi fost Melusina, fiica regelui Ierusalimului Baldwin al II-lea și nepoata celebrei zâne Morgana, care ar fi știut să se transforme într-un șarpe. 

 

Nunta Eleonorei cu Henric ai II-lea, desigur, a fost o provocare pentru fostul ei soț, Regele Ludovic VII-lea pentru că ducele normand era vasalul regelui francez și ar fi trebuit să ceară permisiunea stăpânului său. Evident că Ludovic s-ar fi opus acestei căsătorii dar nu din cauza geloziei ci pentru că exista pericolul unificării Normandiei cu Aquitania&Gasconia.

 

 Henric avea doar 19 ani și soța sa peste 30. Faptul că au avut 8 copii vorbește clar despre atracția pe care a simțit-o reciproc. Ultimul născut a fost Ioan Fărădețară pe la 42 sau 44 de ani. Primul soț al lui Eleanor, regele francez Ludovic al VII-lea, a intrat și el într-o nouă căsătorie, dar a doua soție nu a putut da naștere moștenitorului tronului. Totuși, a treia lui soție născut un fiu, viitorul rege Filip II Augustus - cel mai mare dușman al lui Richard Inimă de Leu.

Eleonora a fost o regină activă și ambițioasă. Probabil faptul că Henric a mai avut și alți, mulți, diverși copii nelegitimi nu au făcut viața cuplului mai ușoară. Chiar Eleonora înduioșată de povestea unuia dintre ei l-a crescut la curtea ei. Dar ea a susținut aspirațiile copiilor ei și s-a opus soțului, cu care a intrat în conflicte deschise în 1173. Pentru acestă sfidare a fost închisă timp de șaisprezece ani, până la moartea lui Henric în 1189. Eliberată de fiul ei Richard, ajuns rege, ea și-a reluat rolul de regină mamă și ducesă de Aquitania. S-a ocupat de politica și diplomația ducatului francez. A murit în 1204, la vârsta de optzeci de ani și a fost înmormântată în abația din Fontevraud. A supraviețuit tuturor tuturor copiilor ei dar chiar având 79 de ani, umbla prin Spania să pregătească nunți regale, impunându-se ca un bun diplomat pentru nepoții ei ajunși să conducă regate.

 

Sursele documentare și cronologice, mărturiile artistice și literare urmăresc profilul Eleonorei nu numai ca regină și mamă de regi ci și patroană și poetă, care a contribuit la dezvoltarea culturii curtenești și a modalității respectului și iubirii trubadurilor. Citindu-i istoria putem reflecta la modalitățile în care femeile au modificat istoria chiar și în Evul Mediu întunecat. 

 

 ***

 

„Curtea iubirii” din Poitiers (1168–1173)

 

Palatul Poitiers a fost sediul conților de Poitou și ducilor de Aquitania din secolele al X-lea până în secolele al XII-lea. Aici existau/erau invitați curteni foarte culți și influența Eleonorei a inspirat multe povești despre flirt, curtare, povești ce s-au răspândit în secolele următoare pe tot cuprinsul Europei.  A fost patroana unor scriitori importanți precum Robert Wace, Benoit de Sainte - Maure și Bernart de Ventadorn.

Eleonora și fiica ei Marie au îmbinat și au încurajat idealul trubadurilor, cavalerismului și a dragostei la Curtea sa. În cartea Capelanului Andreas se povestește despre curtea din Poitiers. El susține că Eleonora, fiica ei Marie, Ermengarde vicontesa de Narbonne și Isabelle de Flandra formau ”o curte de judecată” unde se ascultau certurile îndrăgostiților și acționau ca un juriu despre toate actele dragostei romantice. El înregistrează vreo douăzeci și unu de cazuri. Cea mai faimoasă dintre povești și cea mai citată fiind problemă pusă femeilor nobile cu privire la dragostea adevărată și dacă ea poate exista în căsătorie. Potrivit lui Andreas Capellanus, femeile au decis că nu era deloc probabil ca dragostea să existe în timpul unei căsătorii impuse. Unii susțin că acest fel de tribunal a existat iar alții spun că acest lucru nu era decât un ”joc de salon”.

 

 https://en.topwar.ru/193132-alienora-akvitanskaja-koroleva-rycarej-trubadurov-i-kurtuaznoj-ljubvi.html

 

 

 https://evenimentulistoric.ro/a-fost-celebra-regina-eleanor-de-aquitania-in-spatele-rebeliunii-impotriva-lui-henric-al-ii-lea.html

 

 https://www.youtube.com/watch?v=qAP7OHmBcZY

 

 

.