Societatea Regală Britanică

 

Cum a apărut cea mai veche instituție științifică Societatea regală Britanică

 

Cea mai veche instituție științifică activă astăzi s-a născut într-o epocă extraordinar de agitată, în anii 1640, în timp ce războaiele și revoluțiile făceau furori în Anglia. „Filozofii naturii” (cei care aplicau reflecția filozofică în studiul naturii). se întâlneau nonformal discutând diverse teme și idei. În câțiva ani, au fost 2 grupuri unul la Oxford și celălalt la Londra. Timp de aproape 10 ani, grupul londonez a continuat să se întâlnească la Gresham College, Holborn, până când spațiul ales de ei a fost ocupat de armată (în perioada de anarhie după moartea lui Oliver Cromwell în 1658) și în consecință, întâlnirile au fost suspendate. Abia 2 ani mai târziu, odată cu restabilirea lui Carol al II-lea pe tron ​​și reîntoarcerea ordinii în capitală, ”filosofii naturii” s-au simțit din nou în siguranță și au început să se reîntâlnească.

 

În 1660, Christopher Wren a ținut o prelegere de astronomie la Gresham College, după care el și alți 11 savanți s-au înghesuit în camerele unui profesor de facultate, Lawrence Rooke. Era un grup foarte divers care includea astronomi, matematicieni, fizicieni și inventatori. Unii erau membri ai Parlamentului, alții aveau contacte cu curtea regală. Ceea ce i-a unit a fost angajamentul lor față de știință. În acea seară, pe lângă prelegerea lui Wren, cei 12 bărbați au discutat despre jurnalul clubului lor, redenumit mai târziu Proiectul ”Fundației Colegiului pentru Avansarea Studiilor Fizice, Matematice și Experimentale.” Prin urmare, au convenit să se întâlnească în fiecare miercuri la trei după-amiaza, stabilind o taxă de intrare de 10 șilingi și o altă taxă de participare care să fie plătită săptămânal.

 

7 zile mai târziu, în următoarea întâlnire, Robert Moray le-a relatat că „nimeni altul decât regele însuși a aflat de întâlniri și le-a transmis că el era gata să îi susțină”.

 

„Societatea Regală din Londra, pentru Îmbunătățirea Cunoașterii Naturale” a fost fondată în 1660 și la scurt timp după aceea discuție și a primit ”carta regală” din partea lui Carol al II-lea. Regele era fascinat de știință și a manifestat un interes deosebit pentru activitățile colegilor societății, oameni de știință și arhitecți de seamă precum Robert Boyle, Robert Hooke și Sir Christopher Wren. Această cartă a fost scrisă de Thomas Sprat, unul dintre primii membrii.

Astfel a apărut oficial Societatea Regală.

 

 https://www.rct.uk/collection/exhibitions/charles-ii-art-power/the-queens-gallery-buckingham-palace/the-history-of-the-royal-society-of-london-for-the-improving-of-natural-knowledge

 

Trandafirul de dulceață

 

Dintre nenumăratele legende despre trandafiri m-a impresionat foarte mult povestea persană legată de apariția trandafirului roșu. Potrivit acesteia, o privighetoare s-a îndrăgostit de un trandafir imaculat de alb. Privighetoarea l-a îmbrățișat atât de strâns, încât spinii trandafirului i-au străpuns inima, iar sângele privighetorii a colorat trandafirul în roșu. Tot de această poveste persană s-a folosit ca sursă de inspirație și Oscar Wilde când a scris povestea Privighetoarea și trandafirul.

Potrivit unor studii recente realizate in Japonia, trandafirii roșii, pe lângă farmecul lor aparte, induc efecte de impact la nivelul creierului uman.

Obiectivul acestui studiu era identificarea efectelor pe care le are simpla percepție a trandafirilor în aria optică a omului. La această cercetare au participat 15 subiecți de sex feminin, cu vârsta medie de 22 de ani. Aceștia au fost rugați să privească, timp de 3 minute, la un buchet de 25 de trandafiri roșii, așezați într-o vază de sticlă. Rezultatele studiului au fost surprinzătoare: s-au înregistrat efecte fiziologice asupra cortexului prefrontal (reacții determinate prin spectroscopie). Cu ajutorul acestui procedeu a fost evaluată concentrația de oxihemoglobină, în ambele cortexuri prefrontale. Între timp, prin observarea variabilității frecventei cardiace, au fost măsurate efectele care au influențat activitatea sistemului nervos vegetativ.

În urma acestor argumente, s-a stabilit că stimularea vizuală folosind trandafirii roșii induce relaxarea psiho-fiziologică, prin urmare are loc scăderea frecvenței cardiace, se instaurează o senzație de confort și relaxare, se îmbunătățește starea de spirit și se instalează starea de destindere.

O specie aparte de trandafir este Rosa Damascena Trigintipetala. Deși florile roz ale acestui trandafir de Damasc nu sunt atât de spectaculoase, sunt foarte parfumate și se obține cu 30% mai mult ulei esențial decât din oricare alt trandafir din familia damascenelor. Pentru producerea uleiului esențial și a apei de trandafir, Rosa Damascena Trigintipetala se cultivă în Bulgaria (Kazanlâk), Iran (Kashan) și Turcia (Isparta).

Pentru stabilirea efectelelor trandafirului de Damasc asupra sistemului nervos central s-au efectuat o serie de studii farmacologice. Potrivit acestora, tinctura florilor de trandafiri are un efect de relaxare, anti-depresiv. Totodată Rosa Damascena conține numeroși compuși, între care și flavanoide, substanțele care dau culoarea roșie a petalelor, și care în mod evident au efect „hipnotic“, adică de relaxare.

 

.

 

sursa:  https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3586833/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTAAAR3QDnOz6EFYaI6tePrRprhyK1c_BpSoBp3KmZqDbw9kvsxay_AE77NdqvA_aem_AceqBAdubO9lJfar9zAEeNwlu-avDgWT1LXzpvqzTHdezjhd8d6e4OwmkZpmXckSkX0oen4k7H4hngJhw2TWY2sF

Păducelul

Gherghinul alb și roz ( decorativ)

 

 

Floarea conține trimetilamina chimică, o substanță ce este produsă atunci când țesutul animal se descompune și se crede că miroase a descompunere. Trimetilamina se acumulează în organele sexuale ale multor plante și animale și a fost observată lucrând ca un afrodiziac. Sex și moarte într-o singură floare. Este și una din plantele medicinale foarte folosite, pentru scăderea sau reglarea tensiunii și pentru anxietate în amestec cu citrice sau afine.

 

În afară de ceai se face un ketchup de fructe de pădure cu fructe proaspete... și sirop din frunze, fructe, flori.

Florile se culeg cât încă nu sunt deschise complet, iar fructele când sunt coapte bine

VASILE PINTEA ”ŞI TOTUŞI SPERANŢA”

 Prefață

Vine un moment când ai nevoie să faci o călătorie spre tine însuți. Să-și simți emoțiile explicate, să-ți ierți greșelile să-ți înțelegi nevoia de imbolduri, să-ți pui coloană vertebrală gândurilor, etc. E momentul când, stând într-o clipă de răgaz, îți judeci viața de până atunci și te pregătești să urci o nouă treaptă spirituală. Și asta are legătură  nu cu o anume vârstă sau timp al vieții ci cu o anume maturitate a spiritului. Și cu cantitatea de Har, cu care te-ai lăsat umplut, după faptele de până acum.

 

Cum se vede în afară, maturitatea spiritului?  Păi se vede când începe să-ți pese de alții, căci ce altceva înseamnă să-ți iubești aproapele? Să-ți pese fără să-i judeci! Să-ți pese de alții, nu înseamnă să-ți pese de ce zic ei și de imaginea pe care ți-o pot forma sau deforma faptele tale și spusele tale, în ochii lor. A te îngriji de alții, înseamnă și  atunci când te gândești intens la viața lor, la starea lor sufletească, la profilul lor caracterial și la împlinirea pe care o au ei (nu material) în fața celorlalți și în fața lui Dumnezeu. Maturitatea spiritului e și atunci când îi ajuți să se îndrepte. Nu cu forța, nu cu judecata pedepsitoare și nu cu cuvinte moralizatoare. Uneori se întâmplă să-i ajuți, dându-le o mână și-un umăr de sprijin, alteori scriind câte un cuvânt - două de exemplu, ca acuma.

 

Asta face domnul Vasile Pintea, se responsabilizează pentru alții. Și are o bandă de desfășurare foarte largă: fie că binecuvântează telefonul mobil ca dar dumnezeiesc, fie că ajunge să-i omagieze pe cei mai umili și uitați fii ai satului natal: infirmii sau fie că de multe ori venerează prin aducere aminte și rugăciune nouă, plină de patos: soldații, dragii colegi căzuți la datorie, vecinii și rudele mai apropiate sau chiar  necunoscuții. Tot ce face dumnealui, prin scrierea acestor cărți,  o face spre ”a merita” și a se onora în fața lui Dumnezeu.

 

Fără  falsitate, un pic cam dur și plin de perseverență (încăpățânarea despre care vorbește), domnul Vasile Pintea,  ia în piept lecțiile cu viață, ca un om obișnuit. Și-i e teamă pentru că oricărui om curajos îi e teamă, știind ce valoroasă este viața. Luptă pentru ”firesc” și ”obișnuit” și ca acestea să fie considerate faptele bune în fața lui Dumnezeu. Ca lucrurile să devină  de-adevăratelea normalizate și pentru dânsul,  înseamnă ca totul să se desfășoare moral, în limitele Cuvântului Sfânt și în curtea unei cumințenii pe care a învățat-o din tradiția familiei și din normele sociale. Toate acestea le îmbracă în fraze care-ți arată culoarea seriozității dar și a înfrânării, și a căldurii glumei hâtre și a intensității lacrimei.

 

Poveștile cărții de față, arată un Vasile Pintea ”nou”. E de fapt ”omul nou”, nu cel pe care doreau să-l creeze comuniștii, un om fidelizat unui regim și fără gânduri proprii.  De ce se vede înnoire în interiorul sufletesc al scriitorului? Pentru că e vremea când își perie conștiința și recunoaște deschis cum gândește: nu frumos, nu urât ci încercând să-și alinieze gândurile și faptele față de ceea ce are mai sfânt, față de pildele și îndemnurile din Biblie. Rămâne ca să vedeți dumneavoastră, mai ales cei apropiați, și cei alintați cu numele de ”dragi cititori” cum și-a trăit viața din plin, cum a văzut fiecare clipă cu ochii interiori, cum a respirat parfumul proaspăt al fiecărui moment în parte.

 

Nu este obligatoriu să fiți de acord cu percepțiile și judecățile pe care le face ci să recunoașteți și prin asta diversitatea părerilor și a opiniilor fiecăruia. Dar important este să acceptați și o astfel de gândire, fie că este asemănătoare sau contradictorie cu ceea ce simțiți la citirea rândurilor de față.

 

Și după citirea cărții, să aveți un moment de meditație și să-l transformați într-un moment de ”părtășie”,  de comuniune cu scriitorul pentru că acest lucru înseamnă să apreciați detaliile care pot face diferența între o viață trăită din plin, cu gânduri și zbucium și tulburări și o altfel de viață: trunchiată, fără miez și fără o fațadă de bucurie.

 

O să vă spun o poveste indiană. Este o poveste despre ucenicii a două temple rivale:

 

”Deși li se spusese să nu vorbească cu ucenicii de la celălalt templu, într-o zi, pe când mergeau la piață, 2 ucenici rivali, s-au întâlnit pe drum, iar unul din ucenici l-a întrebat pe celălalt:

-       “Unde te duci?”

Și celălalt ucenic a răspuns:

-       ”Încotro mă duce vântul!”

Băiatul a rămas șocat de răspuns. Voia să și-l facă prieten pe celălalt, însă acesta părea complet neinteresat. Nu exista nici o modalitate de a face conversație – ce să răspunzi la “Încotro mă duce vântul?”

Foarte trist a ajuns la maestrul său și i-a spus:

-       ”Nu te-am ascultat, îmi pare rău! Eram doar curios să știu câte ceva despre celălalt băiat. Mă simțeam singur și credeam că și el trebuie să se simtă singur. Suntem doar niște băieți și am putea fi prieteni.

Maestrul a spus:

-       ”Te-am avertizat! Du-te mâine din nou și stai în același loc și când vine băiatul, întreabă-l: ”Unde mergi?” Și când va răspunde: ”Încotro mă duce vântul, întreabă-l: ”Și dacă nu va bate vântul?”

Băiatul s-a dus, s-a așezat în același loc și a așteptat. Când a sosit ucenicul de la celălalt templu, l-a întrebat:

-       “Unde te duci?” Și băiatul a răspuns:

-       “Încotro mă duc picioarele!”

Nu a mai putut folosi replica sugerată de maestru: “Și dacă nu va bate vântul?” – ar fi fost absurd să întrebe asta. S-a întors foarte trist la maestrul său:

-       “Oamenii sunt foarte ciudați. Acel băiat a schimbat întreaga abordare. Am întrebat același lucru, iar el a răspuns: ”Încotro mă duc picioarele…”

Maestrul a spus:

-       ”Te-am avertizat. Mâine te vei duce în același loc și când va spune ”Încotro mă duc picioarele, tu îl întrebi: “Și dacă ai fi infirm?”

Așa că băiatul s-a dus, s-a așezat în același loc și a așteptat, foarte fericit că știa cum să răspundă.

Celălalt băiat a ieșit din templu. Fiind întrebat:

-       ”Unde te duci?”, a răspuns:

-       ”Mă duc să cumpăr legume”.

Totul a devenit complet diferit. Nu a mai putut întreba “Și dacă ai fi infirm…” așa că s-a întors, foarte furios, la maestru:

-       ”Oamenii sunt ciudați. Băiatul e ciudat”. Maestrul i-a răspuns:

-       ”Ți-am spus, dar nu ai înțeles. Fiecare moment este atât de diferit și de proaspăt, încât nimic vechi nu se repetă. Băiatul a înțeles că nimic nu poate fi repetat, fiindcă situația nu este niciodată aceeași”.

Fiecărui moment, trebuie să îi răspunzi cu prospețime, prin conștientizare.

 

- A fi deschis și spontan, complet prezent și conștient în fiecare moment de ceea ce se întâmplă pentru a putea răspunde în conformitate cu ceea ce ni se oferă în fiecare clipă - asta înseamnă a-ți umple sufletul cu prospețimea a ceea ce reprezintă viața!

 

În fața vieții nu te poți prezenta mereu cu lecția învățată. Nu ai cum. Nu poți oferi răspunsuri știute sau trăite altădată. Nu poți încadra circumstanțe noi în tipare vechi și nu poți muta cursul nou și nestăvilit al pârâului proaspăt, în albia veche și stătută a râului. Și doar conștiința nu ne poate oferi posibilitatea de a face asta, în fiecare moment: de a ne adapta. Avem nevoie de a ne deschide sufletul clipă de clipă și în fața binecuvântărilor și ajutorului ceresc. De aceea sfatul meu, după citirea cărții este să vă cercetați dumneavoastră propria conștință și propria credință și să aveți încrederea că veți face și veți gândi la ce e mai bun pentru că numai așa veți primi sevă din Sursa din care proveniți și vă veți întoarce fața total către Dumnezeu. Și dacă măcar un fir de gând bun a pornit și din această carte, veți aduce mare bucurie  și împlinire autorului.

                                                       Ivone Scărlătescu

 

 

Campusul de la Horticultură după 40 de ani

 

Dimineață de mai, 18. Noros de frumoasă. Eu? Am refăcut drumul pe care veneam acum 40 de ani în diminețile de luni. De la Gara de Nord, cu 105, am coborât pe Bulevardul Expoziției, am intrat pe portiță. Acum nu aveam bagajele grele cu reserve de hrană pentru zilele de examene. Am trecut pe lângă căminul 4, am salutat fereastra de la camera 306, am mers pe lângă fostele silozuri cu cartofi care în anii ’80 ne trimiteteau damfuri de cloceală (acum parcare). Am verificat cum arată căminul de vis-avis: căminul 2 e  bicolor și pare mai vesel. Cantina e de nerecunoscut, acum e restaurant cu pretenții. (hmm au dispărut tăvile de inox iar toaletele sunt curate și luminoase) și au apărut chelneri tineri în omniprezentele costumații negre. Terenul de sport, la 9 dimineața e plin. Plin ochi. Peste 200 de oameni în treniguri, aliniați. Am înțeles că sunt diverse competiții si diverse organizații care închiriază terenul. În fața Sălii de Sport Agronomia e o bisericuța. Se auzea slujba. Lângă, un teren de joacă pentru copii cu mobilierul aferent. E chiar în fața căminului 7.  Sport de relaxare, credință și joacă pentru copii studienților? 3 lucruri greu de imaginat acum 40 de ani. Și, în tot parcul e plin de oameni din zona limitrofă. La plimbare, alergând pe alei, cu cărucioare, cu copii. Animație și gălăgie matinală. O zonă vie. Aleea cu tei a rămas aceiași. Tei încă neînfloriți. Duzi bătrâni cu parfum de dude pe jumătate coapte/picate/strivite îmi aduc aminte de alergările matinale ale profesorului Puiu de la Pedologie în jurul dudului și amuzamentul nostru stângaci și răutăcios. Din loc în loc, elemente neschimbate de acum 40 de ani, un arbore, o bancă, o alee, o crăpătură în asfalt. Clădirea unde făceam ”chimia” e nefolosită și închisă (clădire de patrimoniu care așteptă fonduri pentru renovare), clădirea facultății de Horticultură e în renovare, remodelare, re-brenduire. Un spațiu de sticlă se profilează sus pe acoperiș. Covorul asfaltic din față  lipsește și utilaje trebăluiesc și azi, în zi de sâmbătă. În următorii 5 ani vom merge să bem cafea sus la mansarda de sticlă.

Iar noi, cei din promoția 1984

, în parc. Uneori, pe timpuri, în zilele de vineri ne adunam acolo să facem instrucție… cu mantalele acelea de postav milităresc, kaki, care cântăreau o tonă … Acum aveam 40 de ani, peste noi. Azi, ai mei nu au fost deloc grei. Ori am lăsat durerile acasă, ori întâlnirea a avut un efect placebo asupra mea, a tuturor. Apoi, am observat că nu s-a plâns prea tare, nu s-a plâns prea mult dar au fost multe glasuri gâtuite de emoții, răgușeli de la vorbitul prea mult, prea tare și prea entuziast. Am acumulat multă bucurie azi, multe îmbrățișări, vorbe bune și zâmbete. La o anumită vârstă te dezobișnuiești să porți cu tine un zâmbet pe față, de dimineață până seară. upă ce ai o astfel de zi, atunci realizezi că în viața cotidiană, nu mai sunt prea multe zile asemenea. În același timp mă simt obosită, la fel ca atunci când vorbesc o limbă străină. E limba limitelor care se deschid, a încrederii tinerești și limba care naște entuziasmul molipsitor. Bănuiesc că vorbeam mult limba asta în studenție. De aceea, spun eu, e necesar să nu lipsești de la astfel de întâlniri!

 

.

https://photos.app.goo.gl/NWN4kdxmVAEzQ1Lx6