Al-Biruni și Al-Jazari

 

Al-Biruni: Geniul uitat care a măsurat Pământul

Al-Biruni (în urmă cu aproximativ 1.000 de ani) măsurat circumferința Pământului cu o acuratețe de 99,7% față de valoarea acceptată de astăzi. Al-Biruni a fost un polimat persan care a trăit între 973 și 1048. A fost un savant în multe domenii, inclusiv astronomie, matematică, geografie, fizică și istorie. În 1030, al-Biruni a folosit trigonometria pentru a măsura circumferința Pământului. Estimarea sa a fost de 6339,6 kilometri, adică la 0,3% din valoarea modernă acceptată de 6378,1 kilometri. Metoda lui 

 

Al-Biruni s-a bazat pe principiul că curbura Pământului face ca orizontul să apară mai jos dintr-un vârf de munte decât de la nivelul mării. El a măsurat unghiul dintre orizont și o linie plumb în două locații diferite și a folosit această informație pentru a calcula raza Pământului.

 

Măsurarea circumferinței Pământului de către Al-Biruni a fost una dintre cele mai exacte din timpul său. Nu a fost depășită până în secolul al XVII-lea, când matematicianul și astronomul francez Jean Picard a folosit o metodă mai precisă pentru a măsura circumferința Pământului.

 

 

TATĂL ROBOTICI: ISMAIL AL-JAZARI (1136–1206)

Ismail Al-Jazari a fost un polimat: savant, inventator, inginer mecanic, artizan, artist și matematician din dinastia Artuqid Jazira din Mesopotamia.

„Cartea cunoașterii dispozitivelor mecanice ingenioase” este o carte arabă medievală scrisă de Ismail al-Jazari în secolul al XII-lea.

Acesta descrie peste 50 de dispozitive mecanice și automate, inclusiv ceasuri, mașini de ridicat apă, automate muzicale și roboți umanoizi.

Al-Jazari oferă instrucțiuni detaliate pentru construirea fiecărui dispozitiv și include anecdote și referințe istorice. Cartea a avut o influență semnificativă asupra dezvoltării ceasornicului și automatelor europene, oferind perspective despre viața de zi cu zi și inovațiile tehnologice în lumea islamică în perioada medievală. Cartea lui a influențat conceptele cheie ale roboticii moderne.

.

Josta -berry

 

Nu e o noutate dar acum s-a extins și la Ploiești în grădini: Josta (citit iosta) pe care l-am găsit ieri de vânzare în piața în cartierul meu.

Numele ”Josta” sau ”jostaberry” a fost creat prin combinarea primelor silabe din cuvintele germane pentru coacăze (Johannisbeere) și agrișe (Stachelbeere).

Josta este un arbust hibrid obținut de nemții deja din 1880 când grădinarii încercau îmbunătățirea agrișului spre unul fără țepi. Josta, e o combinație între coacăz și agrișul european și cel american. Doar după multă muncă, în 1926 au reușit să obțină cca. 1000 de hibrizi diferiți care la început erau infertili. După război, când rămăseseră doar 8 bucăți, cercetările au continuat și au apărut primele soiuri comerciale pe care le puteți cultiva. Sunt rezistente și productive.

Josta (jostele) sunt asemănătoare la gust și culoare cu coacăzele, dulci-acrișoare dar și cu o aromă specifică, excelente pentru mâncăruri sau salate. Să nu uităm dacă doriți ceva bun de celebra supă de coacăze (asemănătoare cu supa de vișine).

info: https://www.youtube.com/watch?v=ihdaOnLe5pY

Lămâia roșie siciliană

 

Lămâia roșie siciliană sau Citrus limonimedica pigmentata

Este o varietate a lămâilor comune și crește în Sicilia. Cam de acolo ne vin și portocalele roșii, nu?

Are coaja mai roșie, cu asperități, pulpa galbenă, sucul e mai acru și mai gustos. Cei ce au folosit-o spun că este parfumată și are gustul între lămâie și portocală amară. Fructele apar toamna.

De ce nu știm de ea? Pentru că nu e deloc productivă, are coaja groasă și odată copt, fructul se depreciază în 2- 3 zile. Așa că nu se comercializează.

Deja se extinde ca arbore ornamental la ghiveci dar se pare că parfumul său citric răcoritor este din ce în ce mai cerut pe piața cosmeticelor.

sursa: https://www.gardenhome.it/blog/limone-rosso/

Despre Canna numai de bine!

 

Ieri treceam prin parcul Nichita Stănescu și când am văzut plantele de Canna indica ce înconjoară statuia, mi-am adus aminte că e de fapt o plantă comestibilă. 

 

Canna indica (achira) a fost cultivată de popoarele indigene ale Americii de Sud de mii de ani, Indicii despre cultivarea ei apar în nordul Anzilor. Cele mai recente întrebuințări sunt în cultivarea ei pentru tratarea apelor uzate.

 

Dar să ne întoarcem la faptul că la origine, Canna era o plantă comestibilă cultivată pentru rizomi. Rizomi care se pot consuma cruzi 9rași ca ridichea neagră), fierți sau copți. Rizomii conțin foarte mult amidon. Frunzele plantei se folosesc la fel ca cele de bananier sau porumb, împachetându-se produsele vegetale pentru copt sau fiert (tamalas) sau se dau la animale.

 

Semințele negre și lucioase se folosesc la bijuterii iar în antichitate erau folosite ca greutate în măsurarea aurului la fel ca semințele de roșcove pentru că sunt destul de uscate și nu-și schimbă greutatea în timp. Semințele fac parte și dintr-un instrument muzical zdrăngănitor, din insulele Reunion, un fel de tărtăcuță/tamburină.

 

Să ne întoarcem la rizomi. În cazul în care sunt fierți, ei devin translucizi, mucilaginoși și dulci, pentru că amidonul fiert se descompune. Făina uscată și cernută este folosită la gătit. Spaniolii au observat planta încă în 1549, când a fost menționată ca fiind una dintre cele patru culturi de rădăcinoase cultivate pentru hrană din valea Chuquimayo (provincia Jaén, din Peru). Celelalte plante au fost cartofii dulci (Ipomoea batatas ), maniocul (Manihot esculenta ) și racacha (Arracacia xanthorrhiza). Atunci era una din plantele importante și se consuma în marile festivaluri montane, coaptă lent în gropi.

 

În anii 1950, Canna indica a fost introdusă în China ca plantă ornamentală perenă. A fost plantată în principal în parcurile și grădinile din provincia Guizhou. De la sfârșitul anilor 1950 până la începutul anilor 1960, China a suferit de secetă. Penuria severă de alimente, cunoscută sub numele de ”marea foamete chineză” schimbă destinația plantei. Ușor de cultivat și foarte rezistentă, ea devine o sursă de hrană importantă. E cunoscută ca „mâncarea din timpul foametei”. 

 

Astăzi, rizomii sunt transformați în amidon alimentar, paste, un sortiment de ”vin” și etanol industrial. A devenit o plantă cultivată pe suprafețe mari. În ultimii ani e una din sursele de producere a a ambalajelor bio-degradabile.

 

Așa că de azi, când vedeți o plantă de canna indica în parc, uitați-vă cu respect la ea!

 

 

 https://adelaparvu.com/2016/07/05/canna-indica-planta-cu-flori-exotice-din-semintele-careia-poti-face-bijuterii/

CUORE - plânsul care curăță și care te readuce la inocență

 

Vă aduceți aminte de Cuore - Inimă de copil ? Ați plâns citind cartea? Dar noul serial cum vi se pare? 

 

Noul serial după cel puțin 10 ecranizări, cel mai cunoscut fiind cel din 1948 cu Vittorio de Sica?

 

Acum prin noua serie televizată, Cuore devine o carte redescoperită asupra căreia s-a făcut o amplă analiză. Părerile sunt împărțite: prea mult naționalism, spun unii, parțial chiar și Umberto Eco cu eseul său ”Elogiu lui Franti”, prea siropos, spun alții.

 

Cât de mare a fost impactul acestei cărți asupra întregii populații din Italia? Dar din lume, mă întreb eu (a fost tradusă în peste 200 de limbi iar în momentul apariției a avut imediat 40 de tiraje naționale)?  Pentru mine imaginea învățătorului în general, se îmbogățește mereu cu imaginea învățătorului Perboni la întrecere cu a domnului Trandafir .

 

Cel ce răspunde cel mai complet acestor întrebări este Marcello Fois într-o carte nou apărută. De Amicis, spune Fois, a ”inventat italienii”.

 

În cartea ”L’invenzione degli italieni” omagiu și totodată  o amplă reflecție, Fois, vorbește mult despre antropologie, descoperirea identității și unitatea italienilor. Scrie despre ”nevoia” acelei cărți, în acel moment. De Amicis desenează un profil unitar al italianului, unul etic, care depășește diferențe provinciale considerate uriașe și imposibil de nivelat, prin personajul său Enrico Bottini, băiețelul de 10 ani din clasa a III-a și adăugarea acelor povestiri lunare din diferitele regiuni reunificate ale Italiei. Edmondo De Amicis a conturat o imaginație colectivă a prieteniei, plină de sensibilitate, model a generații de italieni. 

 

(PS Povestea se petrece în Torino. A fost publicat la 17 octombrie 1886, ziua deschiderii școlilor italiene, la editura Emilio Treves. El se prezintă ca un jurnal școlar italian pentru 1881-1882.)

 

Folosirea numelor de familie, devine un simbol al diversității și unității. (Eu) am încercat să recitesc Cuore după ce am citit eseul lui Marcello Fois. Până la urmă, doar am răsfoit-o. Cu PDF-urile merge repede. Mi-a picat bine dar nu am mai plâns. Până la urmă este o lectură afectivă. M-am emoționat tare însă, pentru că mi-am amintit de mine, citind-o de zeci de ori și asta înseamnă să vezi lumea cu ochi noi chiar și la vârsta asta. Să te sondezi și să te înțelegi nu-i de colea. Să înțelegi lecțiile trecutului cu ochi noi. Să înțelegi ce și cât din anumite povești fac parte din tine și mă definesc. Să înțelegi mai apoi că tu, duci mai departe asta și faci parte dintr-o memorie colectivă, că îți aduci partea la educația unui întreg. Până la urmă clasicii, cu instrumentele lor valoroase au influență și încă inspiră, nu? .

 

 

***

Marcello Fois este un scriitor, comediant și scenarist italian născut în 1960. Este exponent al „noii literaturi sardiniene”. Scrie romane , scenarii de televiziune și teatru.