Auto-reflecția, când n-o practicăm foarte des, ni se pare înjositoare și degradantă și atunci, încercăm s-o ocolim. Sau o minimalizăm. Sau o amânăm. Dar spuneți cum altfel să avem o hartă a sănătății noastre mentale dacă cândva și undeva pe parcurs nu facem și curățenie? O anume curățenie. Mai adâncă. Mai sinceră. Cu garda jos. Fără orgolii.
În mitologie se spune că ”la începuturi” domneau nevinovăția și siguranța dar lucrurile s-au schimbat când a venit Zeul războiului și al conflictelor. Începuturile, erau concentrate în Zeul Ianos, cel cu două fețe. Cu o față el privea trecutul, cu alta viitorul concomitent, ceea ce noi nu putem face. La oamenii de azi e altfel. Unii rămân mereu să contemple trecutul. Și rămân să facă numai asta. Pentru a ”scăpa” de această meteahnă, am învățat ca la începuturi să ne facem planuri, adică să privim ”doar spre viitor”. Nici această perspectivă nu e corectă. Privind spre trecut și apoi spre viitor, lucrurile se echilibrează. Înțelegem deci de ce planurile fără auto-reflecție seamănă cu un dulap plin în care îngrămădim lucruri fără să le aranjăm, fără să mai eliminăm din ele. Ceva doldora, care la un moment dat ”dă pe afară”.
La praguri mai ales și noi ne apropiem vertiginos de unul, descoperim că avem un aprig conflict cu noi înșine. Dacă e mocnit, nici măcar nu-l sesizăm. Și unul dintre cele mai des întâlnite conflicte sunt între ”prezent” și ”vechiul prezent” adică între acțiune realității mereu transformatoare și derularea amintirilor în continuu care ne ocupă spațiul de trăiri (dacă îi permitem). Acele gânduri, acele amintiri specifice din trecutul nostru dar care le purtăm cu noi, le aducem în prezent și ne rănesc iar și iar. Sau din contră acele povești de succes personale, care au fost un eveniment fericit în propria viață și care a venit dintr-un noroc, o întâmplare și nu printr-un proces, o învățare, o cumulare și o continuare de factori.
Termenul se numește ruminație, o meditație nesfârșită pe aceiași temă. Poate repet dar că purtăm cu noi bagaje cu lucruri învechite ale întâmplărilor pline de sentimente, uneori cu sentimente atât de lichide că ne umezesc ochii și după mulți ani: nemulțumiri vechi, pică, uri ținute prea mult se transformă în resentimente. Sau gânduri triste de neîmplinire, despre un destin care nu ne-a mai oferit oportunități așa facile pe care le-am trăit cândva.
Este esențial de a face anumite lucruri, de a vedea cum gândim, dacă repetăm așteptări, dacă fără acțiuni nu cumva am rămas încastrați în a privii numai trecutul. Dacă nu noi asupra noastră, atunci cine? Eu nu cred că e degradat. Și ceea ce este cel mai important poate este că trecutul se poate vindeca. Nu ușor dar nu e imposibil.
Aveți grijă deci de cât de des vă vine în minte vechiul prezent și țineți minte că lamentările lui, nu vă(ne) sunt de folos vă(ne) ocupă un timp prețios de a trăi.
RUMINÁȚIE s. f. 1. ruminare, rumegat. 2. impulsiune de meditare nesfârșită, obositoare, pe o singură temă; persistență a unor idei, planuri obsedante. (< fr. rumination, lat. ruminatio)
 | |
| Ianus cel cu două fețe |
