Întâlnesc tot mai des printre cei de vârsta mea, adică oamenii ”mari cu părul alb”
răutăți de copil răsfățat, nazuri și strâmbături din nas pentru lucruri atât de mărunte că nici nu le-ai lua în seamă. Și toate
astea mă iau prin surprindere, pentru că (le) sunt
obiceiuri noi sunt tabieturi nou căpătate. Creșterea frecvenței unor astfel de năravuri, mă gândesc, să le vină din nerăbdare? Sau neglijență asupra păstrării unei anume frumuseți a propriului eu? Din lipsa tactului sau a chibzuinței? Cei drept acești oameni vorbesc mult, mai mult decât trebuie, mult peste medie. Păi atunci înseamnă de fapt că nu sunt maturi. Păi atunci înseamnă că trebuie tratați ca niște copii?
Și nici nu știu dacă asta să fie o întrebare sau o descoperire?
Și când gândeam la toate astea, m-a ”pălit” așa cuvântul ”nesocotit” ce pare cumva rupt din context. Oh voi oameni nesocotiți! Ne-socotiți? Adică ca la matematică? Adică nu-și știu ei propria lor valoare umană? Adică să (-i) învățăm
re-învățăm operații primare adunatul și scăderea și io mai știu care? Operațiile astea umane care ne aclimatizează ca un întreg, unul frumos.
Dar astea sunt operațiuni ale orizontalității și eu cred că un om matur a mai evoluat și el face operații ale verticalității.
.
