Despre marile rigidități ale oamenilor obișnuiți: De la un timp aud un fel de sentințe definitive și discuții care nu par acorduri și consultații între oameni ci cerere de definitiv: Din exemplele ultimelor zile: mie îmi place ”Dove”, e cel mai bun. Am văzut că tu folosești altceva. Sau: La vârsta ta ar trebui să iei cutare supliment alimentar: Doar tu știi că acela e cel mai bun. Sau, cineva care mă corectează legat de nu știu ce plantă, ca și cum trandafirul nu mai e trandafir dacă e și măceș. În marea majoritate a cazurilor trec cu ușurință peste astfel de sublinieri. Mă irită când sunt repetate deranjant. Și atunci înțeleg (vorbind de cazul meu) că aceste rigidități, au rolul de a mă readuce înapoi în turmă și special în ”turma interlocutorului”. Pe mine mă fac mai decisă să procedez la polul opus și nu dintr-un sănătos gând de ”Gică contra”. Ci pentru că asta mă ajută să experimentez cele mai interesante lucruri.
De ce vă spun asta? Chiar acum scriu ceva despre ”oamenii crainici”. Crainici ai aurorei, acei oameni care sunt înaintea timpului. Acei care văd, presimt, și consimt să stea în frigul zorilor fără să fi văzut lumina soarelui, încredințați că el va răsări. Acei oameni care au acest privilegiul de a experimenta primii, o cale. Cei care născocesc drumuri noi. Privit în acest context câtă importanță mai are discuția despre un lucru mărunt?
Imaginându-mi despre cele două contrarii, mă trezesc că încep să fiu mai atentă la tabieturile, obișnuințele, stilurile mele proprii și să pot face deosebirea despre ce și unde să-mi permit să consumăm energie. Atunci nu mai e necesară prea multă vorbărie pentru amănunte. Și stați liniștiți, nu uit de micile mele dorințe, plăceri, etc. Doar că le consider ca niște condimente. Presărate puțin, nu le simți, presărate mult strică gustul. Presărate cât trebuie dau savoare și unicitate rețetei noastre de viață.
Zic și io așa, atenție la marile noastre rigidități. Sunt semn de schimbare.
.
