PARNAS XXI

https://parnas21.blogspot.com/2019/09/ivone-marlen-scarlatescu.html

Povestea frumuseții

În basmele persane ale copilăriei, era o poveste, ”Povestea frumuseții”. Povestea imposibilei iubiri dintre o privighetoare care se îndrăgostește de un trandafir. 

Cântecul ei este o permanentă căutare, este ”cântecul veșnicului îndrăgostit”. În ardoarea-i, privighetoarea cea mică și fără pretenții își dorește să se alăture trandafirului, care prin natura lui deosebită, nu-i putea și nu-i va putea răspunde.
E metafora căutătorului care tinde să reunească spiritul cu trupul. Sau omenescul, bietul de el cu ceea ce reușește să înțelege el, prin Creator.
”La început a fost absența și dorința” ne spune o celebră poezie sacră dintr-un vechi manuscris medieval. La început a fost nevoia și impulsul primar. Aceasta este matricea existenței. Din această cauză apatia este grea la fel ca și stagnarea. Din acest motiv avansul semnificativ pe un drum ales, este singura posibilitate de a fii viu cu adevărat.
 
În poveste, cântecul privighetorii devine etern și plin de speranță și de aceea, în cultura orientală, mica pasăre e cunoscută ca ”privighetoarea Paradisului”.
 
Din cauza acestei povești, cu încetul, am început să-mi imaginez Raiul - ca o pura matrice a frumuseții, ca o mare grădină a căutărilor și a căutătorilor. Și acolo noi, care noi? Noi oarecare... oferind trandafiri, dintr-o atât de mare grămadă încât nici nu ne-am mai vedea, oferind încontinuu, îndemnați de cântecul privighetorii Paradisului.

- Raiul?
 
- Noi, vrăjiți de cântecul privighetorii Paradisului!

”O, VOI CARE AVEȚI MINȚI SĂ ÎNȚELEGEȚI ȘI URECHI SĂ AUZIȚI!
 
Prima chemare a Celui Preaiubit este aceasta: o, mistică privighetoare! Nu-ți face cuib decât în grădina de trandafiri a spiritului. ...” ( Cuvinte tainice -Bahá’u’lláh)

.

Calus

Calus:
 
Când eram mică, îmi rupeam coaja de la răni să văd pielea nou apărută, rozalie, uneori cu sânge proaspăt. Și eram amenințată că o să trăiesc cu cicatrice, semnele alea ”urâte”, toată viața. Între timp am constatat că doar rănile adânci fac cicatrice durabile. Ce noroc pe noi cu calusul ăsta!

Mai târziu, la ”Fiziologia plantelor” parcă, am învățat despre calus, calusul de toamnă. O minune a toamnei, un răspuns al plantelor altele decât cele anuale, la programarea propriului ADN. Foioasele îl au în natura lor când te gândești la căderea frunzelor, care ar trebui să fie o ”rană imensă și multiplă” a fiecărui pom. Vrei nu vrei, e cald ca vara, ele, frunzele sunt programate să cadă. Programate după luminozitatea care  scade și nu după temperatură va să zică. Înțelegem că ține de logica fotosintezei cumva. Se pare că plantele sunt programate și după umiditate așa că în toamnele secetoase ele frunzele, pică mai repede să nu secătuiască rezervele copacului ce se retrag spre rădăcini.

Ce este uimitor și vizibil nouă acum, este formarea acestui calus ”preventiv”, înainte de rănirea plantei prin căderea frunzelor. Întâi, din timp, încep se se formeze celule ”calus” prin țesutul frunzei. Un fel de fermoar îmi imaginez eu. Ele despart încetișor teaca pețiolului de ramură, vizibil frunza îngălbenește lipsită de procesul obișnuit de fotosinteză și de legăturilor directe la sursa de hrană, și la un moment dat când rana a fost acoperită total dar total, atunci frunza se desprinde lin, la prima adiere și cade. Cred că ăsta era un alt motiv de joacă al copiilor, acela de a pune degetul pe frunze galbene și a le determina să cadă. 

Și mă gândesc acum de ce nu procedăm și noi, la fel de atenți în jur, cu lucrurile care știm că ne vor produce răniri?

Luați-vă timp să vă uitați zilele acestea cum cad frunzele și țineți minte lecția despre calus, cine știe cui va fi de folos....

Și pentru ploieșteni, de cei adevărați, cei care au copilărit pe Bulevard, nu uitați că începe spectacolul castanelor ce cad. Așadar hai pe bulevard, spectacolul acestora este mai intens și mai plin de semnificații decât toate ”acțiunile culturale” ale zilelor acestea. De când mă știu eu îmi umplu buzunarele cu castane! Și ah da, știu că nu avem pe bulevard bănci de odihnă, ele fiind prea împodobite de găinaț.

.
CÁLUS s.n. 1. Țesut osos nou care sudează capetele rezultate din fractura unui os. 2. Țesut vegetal născut în urma rănirii diferitelor organe ale plantei, care cicatrizează rana. [Pl. -suri. / < fr. callus, cf. lat. callum – bătătură].

.