Mă înec în sentimentele mele încâlcite!

Îmi vine să plâng dar nu pot. Aerul s-a umplut de frică. Plânsul îmi stă pe buza de jos ca atunci când eram mică. Buza tremură, interior  undeva  mi s-a pus și nodul în gât dar lacrimile nu vor să iasă. Îmi doresc să plâng crezând că asta va fi starea eliberatoare cumva benefică, de a-mi păstra umanitatea. Măcar recunosc că mi-e frică. Și uneori, m-am surprins nu mai respir cum trebuie. 

Mi-e frică de mine de ce-o să scot la vedere, în aceste timpuri. Eu, mie. Mă rog și caut ardoarea și similitudinea unor clipe din trecut dar mi se pare totul teatral, căutat, nesincer. Eu, mie. Mă înec în sentimente contradictorii, încâlcite. Îmi aduc aminte  că odată de mult, am avut  părul atât de încâlcit încât au trebuit să mi-l tundă. Sentimentele mele sunt atât de încurcate. Mi-e frică ca de o întâlnire cu Gorgone reale. Mi-e frică de încercări  oricâte îmbărbătări ofer eu altora. Mi-e frică să scad eu în ochii mei și să-mi văd slăbiciunile. De fapt ce fac acum e să-mi aranjez un pic  și să-mi pun ordine prin învolburarea interioară.

Când sunt la mare ananghie, suferință, tristețe și mai ales când port cu mine o vină interioară de care nu pot scăpa, inventez un personaj imaginar, îi dau un chip cunoscut, dar nu dintre cei apropiați mie, poate cineva care mi-e simpatic sau pe care-l apreciez, personaj cu care devin familiară, confesivă, intimă (nu, nu e vorba de o intimitate senzuală) dar care nu mi-e în preajmă. Cred că într-un fel îmi inventez un prieten, pentru că cei care îi am în jur nu mă satisfac la nivelul acesta de discuție adâncă, de disecție sau pentru că prietenii mie adevărați nu sunt disponibili oricând acasă la mine.

Apoi încep un dialog  bogat și mai ales vehement, în general vehement, mă las surprinsă de mânie și dau un fel de note tuturor formelor mecanismului meu de apărare (cică așa de zice acum) raportate la valori pe care le am , gânduri ce mi le reprim din cauza că spuse tare ar fi tareee nepoliticoase. Dar singură nu am nevoie să fiu politicoasă. Și atunci mă las pusă la zid de mine și de acel imaginar interlocutor și nu știu care dintre noi devine mai dur. Ei scot din mine o colecție de lucruri tenebroase, mai ales la nivel de intenție și ăsta mi se pare cel mai dur, direct și punitiv dialog pe care mi-l permit eu cu mine. Fără măști. E o săpătură dureroasă un fel de chiuretaj în creier dar mă simt întărită de experiența aceasta și mult, mult mai curată.

 Apoi plâng. După aia încep să mă rog. Am observat că  plâng mai des de mila mea decât de mila celor din jur. Dar da, în sfârșit plâng și pot să respir mai adânc. Și țin minte. Ce fac eu, e o formă oarecare de umilire, fără martori. Dar apoi parcă nu-s așa de pierdută. Și parcă s-a făcut mai mult loc. Iar când ies pe stradă sau văd oamenii fără să vreau, le zâmbesc. Zâmbet neforțat cu mai multă încredere, fără tăișul din ochi pe care-l feresc sub ochelari. Sunt tranziții spre bine. Zâmbetul e semnul meu de bine. Nu știu dacă-s mai bună dar știu că pot continua.

Doar să nu mă întâlnesc cu personajul real al prietenului meu imaginar! El, cred că ar  cam încasa-o ... (la zâmbete mă refer bien sûr)

.

Mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni

Încep să mă tem de oamenii care trăiesc mai mult printre cărți decât printre oameni. Au o ranchiună nefondată, neprecizată asupra vieții  și dacă îi scuturi, cad coapte cărți, multe cărți și un dispreț total față de orice altceva. Îi vezi cum te judecă (vezi gândurile cum joacă pe fața lor)  prin prisma ultimului roman citit neapărat bun, neapărat excelent în ciuda altora care citesc ”prostii”, chestii superficiale, eliminând din tagma oamenilor pe cei care nu cumpără cărți, pe cei care nu ”înțeleg” nimic din ceea ce citesc. La ei funcționează un exclusivism prefăcut. Cum e  aia să nu ai habar în a-ți completa cultura, inteligența în a-ți apăra locul printre ”intelectuali”,  vorbim aici desigur numai de elite printre care se adaugă și se enumeră. Ei, se tutuiesc cu scriitorii consacrați, se înghesuie la serate, festivaluri, se pozează în prezența elitelor, adaugă plini de emfază cum că ”fac parte împreună” în povești pline de importanță a clipelor când au primit fie un autograf, fie au fost în contact cu cine știe ce scriitor la ceva, undeva la o coadă de exemplu, la un supermarket. Poate ai zice că asta e atitudinea provincialului, dar nu oricare provincial ci cel ajuns  ”sus”și nu face parte din masă de snobi provinciali care sunt din altă și altă categorie ...

Dar  în interior îi descoperi mânia, clocotitoare ascunsă, invidia neputinței toate ascunse sub ironia celui care jonglează cu vorbe. Te ironizează sau cum spunea bunica te ”jăvrește”. Desigur, ”oriunde și oricând te fac din vorbe”, aducând argumente nimicurilor, te creionează prin prisma propriilor gânduri. Dezamăgiți și lacomi însă se ascund din nou printre cărți. Printre cele bune evident, doar cele cu premii, cu recenzii foarte bune, recenzii din străinătate pentru că ce știu cei din jur cum să aprecieze un cititor de scriitor excelent. 

Când am fost în Albania, am intrat într-o moschee activă. După ceva târguieli, m-au pus de după paravan acolo unde e ”locul femeilor” și am privit totul printre gratii. Erau atât de dese zăbrelele și în același timp atât de subțiri încât după o perioadă de fapt mai mult îmi imaginam mai mult ce e dincolo. Am același trăiri față de acești oameni. Singuratici, chiar și într-o mare de oameni. Ochii lor (ochii minților lor) te verifică, oare nu ești tu, chiar tu bucățica din puzzle-ul lipsă, din  jocul ideilor lor? Dar vezi, niciodată chiar niciodată nu te potrivești. Niciodată nu ești bun, atât de bun încât să le devi prieten, companion, partener de discuție, scotocitor împreună, croitor al unor scenari de cărți, demn de a îndrăgi aceleași personaje,  de a încrucișa cuvinte, de a înălța idei. Pentru ei cuvântul ”împreună” nu există. Cel mult poți sta prin preajmă dacă ești bun ascultător,  tăcut, mereu admirativ, mereu respectuos, în umbra lui...


Pe de altă parte cine sunt eu, mă întreb, ca să fiu furioasă pe ei, ca să le pretind luptă? De ce oare îi văd ca pe un depozit, la fel ca propriile biblioteci, un fel de cămări plini de  trufandale expirate? 

Când o bibliotecă devine un depozit și în ce caz rămâne o bibliotecă?

Tot mă întorc la starea mea de agresivitate față de acești oameni singuri precum Robinson Crusoe .

Încep să  mă tem de oamenii care citesc mai multe cărți decât trăiesc. Ei inversează logic lucrurile, caută oameni și doar pe aceia ce potrivesc cărților care le-au plăcut.

Și ca eu să nu cad în plasa ispitelor de acest gen, observ, supărătoare mie, ei bine o să mă scutur bine să văd oare nu pică la scuturare nici o carte gata coaptă?

.