Nerăbdarea visătorilor

Mii de imagini
răscolind mii de întrebări
stau pe umerii mei
mii de cuvinte ce mă caută
de unele mă ascund,
altele  vorbesc cu mine
despre mine
cu acel sentiment de aparentă indecență că mă știu ele mai bine.

Mii de sensuri aglomerate, la care nu renunț
Toate departe de mine
Ce-mi unesc trecutul cu viitorul ca o pânză de păianjen
Recoltez gânduri coapte, vesele, dulci, triste amare
Prietenoase uneori, precum
Întinderile uriașe de pământ nou ce se ridică și pe care n-o să calc niciodată.
Pentru că realitatea e un fel de coborâre zilnică în Iad și eu știu că Orfeu avea de toate
doar răbdare, nu avea la el destulă.

.

Identitatea - Milan Kundera

Dor? Cum să-ți fie dor de cineva când el este în fața ei? Cum poți să suferi de absența celui care este de față?
Poate să-ți fie dor în prezența cuiva dacă întrevezi un viitor în care el nu mai este; nevăzută, este deja prezentă. 


 Nu uita, am două chipuri. m-am deprins să le port cu o anumită plăcere, însă oricum să ai două chipuri nu e ușor. Cere efort, cere o disciplină! Trebuie să înțelegi că tot ce fac, că-mi place sau nu, fac cu ambiția de a face bine. Măcar ca să nu-mi pierd slujba. E foarte greu să faci ceva la perfecție și în același timp să disprețuiești ceea ce faci.

Guzel Iahina - Copiii de pe Volga

”Bach privea trecătorii de pe străzile Pokrovaskului și înțelegea că tăcerea lor ca de pești și forfota ca de șoareci erau cauzate nu de o emoție reală, de suferință sau îngrijorare, ci frica : toți se temeau de ceva, toți fugeau de ceva.

Aceste sări de pește și de șoarece, se răspândeau rapid în jur, de la om la om, așa cum se transmite o molimă sau un zvon stupid.(...)

... a observat cât de demult se schimbaseră consătenii săi.

Chipurile unora se lungiseră și se ascuțiseră, gurile li se apropiaseră de nas și se lăsaseră în jos iar nasurile erau împinse în față și căpătaseră obiceiul de a pufni. Ochii li se micșoraseră și deveniseră iuți, urechile ele crescuseră; trupurile păreau să fi scăzut în înălțime, mâinile li se proptiseră de piept... toți oamenii - șoarece păreau rude se sânge semănând atât de tare încât uneori cu greu îi mai puteai deosebi într ei. Toți își tîrâiau picioarele cu o grabă insesizabilă pentru ochiul obișnuit - fără să ridice privirea din pământ și fără să zăbovească nicăieri mai mult de o secundă.

....

Epidemia de frică, nu-i afectase pe copii. Copii nu se temeau de nimic. În privirile lor încântarea și chipurile lor deschise Bach recunoștea aceeași neînfricare pe care o văzuse în ochii lui Anntche încă de la la naștere ...

 

Lumea se împărțise în două: lumea adulților speriați și lumea copiilor neînfricați existau una lângă alta și nu se intersectau. (p400)