Cercul mincinosilor de Jean-claude Carriere

 Cele mai frumoase povesti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiți povestitori sunt cei care inventează lumi și reinventează lumea. Această minunată stirpe a "mincinoșilor", născută în zorii civilizației din nevoia oamenilor de a desluși tainele vieții și ale morții, ne încântă și astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spațiul budist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveștile transcend granițele istorice și culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna. Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase și mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carriere. Pagină după pagină, poveștile surprind diferențele, subtile ori vădite, între o tradiție și alta, recompunând spiritul umanității în cele mai diverse ipostaze ale sale. "Poveștile – inventate într-o zi de cine știe ce geniu necunoscut – vin să semene îndoială, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale ăi sociale, să tulbure politica, să arate ceea ce se afla dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru pașnic ceva neașteptat, ciudat, un grăunte de neliniște. Ating ușor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merita numele de «povesti filozofice»."

 

 

”Povestitorul are o singură ambiție: să fie nevoie de el. Ca de țăran ori de brutar. Nici mai mult, nici mai puțin. Pentru că poveștile pe car e le spune dezvăluie unele laturi ale spiritului care sunt altminteri imperceptibile. Civilizații dintre cele mai puternice l-au așezat la răscruce, uneori în inima unui palat, iar protectoarea lor este bineînțeles o femeia, Șeherezada cea vestită, care juca pe o viață cu fiecare poveste, care umplea de vrajă întreaga noapte și tăcea, visătoare la ivirea zorilor

Prin urmare o poveste trebuie bine spusă. Est un joc de viață și de moarte. Poate că- am mai spus-o - nu suntem noi înșine decât o poveste, cu început și sfârșit. Dar atunci, cine o mai povestește?

 

 

Gustul mierii

Un om mergea singur printr-o pădure întunecată și plină de fiare. Pădurea era acoperită. Pădurea era acoperită de o plasă, ceea ce el nu știa, fiindcă ochiul omului nu o putea zări.

O femeie cu ochii roșii veghea asupra tuturor lucrurilor, care se îndreptau, mai repede ori mai încet, spre același sfârșit.

Omul nu avea încotro, trebuia să treacă prin pădure. Deodată, ascultând răgetele fiarelor, a fost cuprins de spaimă. A luat-o la fugă și a căzut într-o fântână adâncă. Printr-un noroc, s-a prins de niște tufe, de niște rădăcini încâlcite pe marginea gropii și a rămas așa, agățat cu amândouă mâinile.

Simțea dedesubtul lui suflarea unui șarpe uriaș aflat în fundul fântânii. Simțea că se va prăbuși în gura aceea hidoasă. Deasupra, zdrobind copacii, a văzut apropiindu-se de el un elefant uriaș, care a ridicat laba ca să-l strivească. Ca din pământ au răsărit o mulțime de șoricei albi și negri care au început să roadă rădăcinile de care se agățase. apoi, un rodi de albine veninoase au pornit să zboare deasupra gropii, lăsând să cadă picături de miere.

Omul a dat drumul la o mână și a ridicat un deget încetișor, cu grijă, încercând să culeagă picăturile de miere.

Înconjurat de atâtea primejdii, amenințat de moarte din toate părțile, omul nu se resemnase și mai voia să simtă gustul mierii. 

 

.

Fiecare cu Ploiești-ul său 🙂 Despre povești cu care crești!

 o emisiune la postul local TV

 https://www.youtube.com/watch?v=BfQaBi-wQf4&feature=share&fbclid=IwAR0xMcNoqseu6uOS5PQf6rqswpTVv1WX_gPHmJhtBhQcu0CBOQBOkVxR7Uw

 

http://magazin.republicaploiesti.net/produs/ploiestiul-amintirilor-noastre/

Prietenii mei - cărăușii

 

În perioada mea timișoreană, cum o numesc eu (2003 - 20011) am primit o scrisoare de amenințare. De la o grupare extremistă apărută atunci. Un plic pus în cutia poștală, cu 3 paragrafe la mașina de scris. Era vremea când la știri apăruseră scrisorile cu antrax. Era un aprilie superb, asta îmi aduc aminte dar nu și ce anume scria acolo. Frazele spuneau că trebuie să mă potolesc...  cam așa. Și să îmi văd de treaba mea de femeie. Citatul, expeditorul îl luase  din Eminescu. Însă se cam potrivea ca nuca-n perete cu mesajul. Nu mi-a trecut prin minte să fotografiez, să păstrez,  copiez mesajul. Pur și simplu l-am băgat în uitate. 

Plicul era model vechi (de dinainte de 90),  cu hârtie răscoaptă și fără lipici, hârtia scrisorii și ea veche, limbajul de lemn comunist, cumva totul aducea a naftalină. Mesajul îmi aducea aminte de ”Actorul și sălbaticii” și cuvintele erau evident, nesemnate. Înăuntru ceva praf/țărână sau zaț,  nu-mi dădeam seama. 

 

Pentru că eu reacționez cam ca ”ploieșteanu haios” în situații  tensionate, am zis că e o farsă. Cine mai scria la mașina de scris în epoca internetului? Am râs, am povestit, am căutat citatul,  să-l văd și evident era scos din context; prietenii m-au îndemnat să mă duc la Poliție, eu am zis că e penibil, or să râdă de mine. Ei nu s-au lăsat și au vorbit cu administratorul blocului, acesta cu sectoristul sau polițistul arondat, așa că a venit ea, Poliția la mine. Am discutat, am făcut proces verbal (chiar mi-e dor de scrisul de mână și exemplarele acelea cu indigou), am verificat încuietorile la intrare, am schimbat codul la interfon și mi-am văzut de treabă mai departe. Trei luni,  a venit cineva  să mă întrebe dacă mai sunt noutăți sau am a mă plânge de ceva. Am aflat că nu fusesem singura, că exista o persoană suspectă și că făcea parte dintr-o grupare extremistă care se legalizase. Care aveau oameni vechi (vezi plicul răscopt) și adepți foarte noi și plini de entuziasm. Pe acei tineri, mulți tineri viguroși, i-am văzut mărșăluind pe străzile Timișoarei și mi-am zis că eu nu am nici în clin nici în mânecă cu ei, doreau să se bage-n seamă. În rezumat, totuși mi-am pierdut o parte din cunoștințele nou formate în Timișoara nu pentru că s-ar fi rușinat ei de mine ci pentru că eu eram vizată într-o bulă, care prezenta un potențial pericol. De atunci am început să fiu mult mai atentă, sensibil atentă la ceea ce înseamnă extremismul de cartier care este altul decât cel de televizor și mult mai nociv, pentru că este minimalizat.

 

Atunci, iarăși țin minte bine,  îmi făceam  propria analiză, mă felicitam că nu mi-a fost frică în comparație cu o altă întâmplare mult mai violentă la care participasem involuntar: circulasem de la Iași la Ploiești cu galeria echipei Dinamo, care devastase un tren. Din păcate echipa lor pierduse și cineva ”trebuia să plătească”. Violența gratuită și o garnitură de tren care între Mărășești și Ploiești nu mai avea uși, pereți, geamuri. Avea călători înfricoșați. Alături de vecinii de călătorie asistasem neputincioși și paralizați, verificați de grupul de tineri beți, la o bătaie cu cuțite în spațiul strâmt al compartimentului. Da, da,  o noapte de coșmar, cu un controlor CFR depășit de situație, cu peste 100 de suporteri beți și înfierbântați, evident fără bilete și cu călători care nu au mișcat nici un deget. În Buzău au anunțat Poliția CFR-ului și în Mizil și Ploiești i-au adunat din fiecare vagon.  

Pentru că și eu coboram evident în Ploiești le-am ascultat dialogurile. Esențialul printre invectivele din fiecare frază era clar:  se victimizau nedumeriți, mahmuri, din nou nedumeriți, pozând inocență mai ales în fața celor de pe peron care nu văzuseră trenul încă și nu trăiseră orele, minutele și secundele ca pe ultimele din viață. 

(PS Țin minte că atunci s-au luat măsuri serioase, s-au făcut contracte  între cluburile și cei  din propria galerie și nu au fost decât 4 - 5 trenuri devastate).

 

Acum, auzind în weekend de foștii mei ”prieteni” din Timișoara mi s-a reactivat atenția și am concentrat-o  nu asupra lor ci asupra cunoștințelor mele. Pentru că grupul din jurul meu e unul la care țin, și garantez că sunt oameni cumsecade. 

 

Mă îngrozesc știrile false care îi fac cărăuși ai mesajelor agresive pe cei mai cumsecade cunoscuți ai mei. Totul e însă împachetat frumos, acum nu mai au plicuri răscoapte ci imagini care-ți topesc inima. Ambalaj modern: știri filantropice care  cer ajutor dar nu identifică persoana sau sunt vechi de 10 - 12 ani , jumătăți de adevăruri  care înduioșează, poze cu copilași ce-ți ard inima și te fac să lăcrimezi, știrile urgente despre ecologie, vegetarianism, suplimente alimentare, caricaturi diverse cu mesaje contrare, mesaje de cereri de ajutor despre boli grave, bolnavi cronici. Pleavă venită din oceanul internetului și nu de la surse verificate, de la cunoscuți. În majoritate păcăleli sau preluări modificate după nevoi ale vârfurilor de audiență. Comenzi de genul: copiază asta ”trebuie să-mi repar vizibilitatea pe facebook”... etc.

Algoritmii unei pagini de socializare cer reciprocitate, multă distribuție dar și  răsplătesc prin „vizibilitate”.  Însă avalanșa   de informație nu te mai lasă să gândești, informațiile le iei calup nu  bucată cu bucată. Abundența nu te mai face să cauți opinii diferite la temă și surse acreditate, suse credibile, surse științifice. Știrile false în general nu au autori vizibili dar îți gâdilă orgoliile prin titluri pentru a-ți întări încrederea. Abundența de felul ăsta cu apetența ei,  eu o numesc bârfă, nu informare. 

 

Nu mai populariza pagini dubioase chiar dacă au mesaje călduțe și dulci!!! Nu mai adăuga știri neverificate și asupra căreia nu a acționat propria ta gândire analitică. Asta se numește cumva judecată examinată. Știu că ne-am desensibilizat prin virtual și confundăm filantropia adevărată cu  laik-urile la o postare oarecare. Azi trei persoane mi-au dat același răspuns la una din știrile false și aparent inofensive: - ”da, dar am pus-o pentru că îmi place conceptul mesajului!”

Gândul meu este că dacă vrei să faci binele, bine și nu de fațadă atunci trebuie să elimini, să reziști și să nu promovezi extremismul. Zilele astea cum am mai spus pentru că mi-au revenit și amintirile despre amenințări ascunse, amenințări luate de mine cu prea mare ușurință, mi-am aruncat ochii pe listele mele de ”prieteni din toate rețelele de socializare” adică spre acei cărăuși fără să vrea ai sporiri vizibilității și giranții știrilor false și a  paginilor dubioase: 

- iubitorul de animale, 

- ploieșteanul haios,

- educatorul eminamente nemulțumit că nu se mai face școală ca odinioară

- adeptul vieți sănătoase pe hârtie. 

 

Mă gândesc la rețelele de droguri și la cărăușii lor. Cărăușii nu consumă doar împrăștie. V-ați gândi ce s-ar întâmpla dacă s-ar rupe lanțul răspândirii?  Similar e și cu știrile false.  Cei care  aprovizionează cu știri false, fie nu sunt conștienți, majoritatea nu recunosc dacă le atragi atenția dar continuă să împrăștie ...

Mă gândesc și la rinocerii lui Ionescu. Câți deja sunt printre noi ...

..

 

A apărut ”Ploiestiul amintirilor noastre” - vol IV din Colecția ”Memento”

 În 12 decembrie apare cartea ”Ploieștiul amintirilor noastre”

Se poate comanda aici: 

http://magazin.republicaploiesti.net/produs/ploiestiul-amintirilor-noastre/?fbclid=IwAR0XWG6-RqsEMmgNAPXHn4Czm1Ua2jykuZwlWyL3bwu-lDkJn4wlQbT1cqs

 

 

„Ioan Bălteanu povestea mereu și mereu despre Balcic și marea sa afacere, unde-și pierduse toți banii, și nu vorbea deloc de perioada de „popreală”. În 1929, cumpărase 50 de terenuri pe „Coasta de Argint”, pentru a înființa, spunea el, o nouă stațiune pe ceea ce era pe atunci malul românesc al Mării Negre. Se desfășurase grandios, cu publicitate în ziare și cu împrumuturi în bancă, fără să ia seamă la politică. Investise, construise și acum bulgarii, după cum zicea, erau cei care beneficiau de întregul său proiect: „O nouă Nisa la Marea Neagră, îți dai seama dom’ Nae!” Alături de soție, făcuse un periplu de un an prin Europa și pe coasta de nord a Africii, tocmai ca să se inspire pentru stațiunea cea desăvârșită... Doar că până la urmă, el, care învârtise o grămadă de bani și vorbea cu ușurință cinci limbi străine, ei, da, acum se-mpotmolise pe străduța noastră, în casa cu fereastră-n drum, departe de cișmea, având în spate o privată strâmbă precum turnul din Pisa. O figură extraordinară, un om care amesteca splendid discreția cu o fină cozerie și jovialitatea cu ironia, plimbându-și pe stradă bastonul său cu pinten de argint, costumul impecabil de ștofă englezească și pantofii pingeliți de prea multe ori. Rămăsese cu cărțile în franceză, germană și engleză pe care le citea și recitea, cu ieșirile la bulevard, seara, obligatoriu cu o panama pe cap, braț la braț cu „draga lui Angélique”.”

Ivone-Marlen Scărlătescu

- Teribilul campionat de table al străzii

Volumul poate fi precomandat din Prăvălia Republicii (link în comentarii), iar livrările vor începe din 12 decembrie. De asemenea, cartea va fi disponibilă și în Librăriile Cărturești și Humanitas din Ploiești.

 

 

„Cel mai tânăr jucător de table era Cezar „Ăl Tânăr”. Îi luase locul tatălui său, Cezar „Ăl Bătrân”, dar era cu mult mai bun și când juca câte-o partidă, îi „zvânta” pe toți. După decesul tatălui, în urma unui accident de muncă, Ăl Tânăr a trebuit să se descurce. Cu o mamă văduvă care nu avea serviciu, ci doar un ajutor social, student fiind, umbla după ceea ce strada numea „bișniță”. Pe-atunci, bișnița nu avea conotația negativă pe care o are acum. Atunci era un fel de mister. Ăl Tânăr era descurcăreț, umbla mult, investea mult, avea „relații”, „relațiile lui aveau alte relații”, uneori specula, strângea bani pe care-i cheltuia într-o seară de chef, asculta muzică occidentală, mai ales rock, își ajuta și mama să plătească cheltuielile. Student bucureștean la ASE, era furnizorul cartierului: ciorapi fini, săpunuri bune, țigări de dat la doctori și blugi. Uneori mergea la mare, la „Solar”, și venea cu produse poloneze sau redegiste: oje, creme, gumă, nimicuri drăguțe etc.

Într-un an, s-a dus la Timișoara, la talciocul sârbilor, și a venit cu pachete de vegeta și umbrele rabatabile. Multe. În anul în care omul a ajuns pe lună, la noi în cartier au ajuns umbrelele rabatabile. Mărci italienești. De damă. Erau frumoase, vesel colorate. Și scumpe, că ai mei nu au cumpărat decât două. Pentru mama și bunica. De-abia așteptam să plouă, să merg și eu sub umbrela rabatabilă care intra în poșetă. S-a întâmplat doar o dată. Apoi, bunicii mei au plecat la băi și evident că aveau în bagaj o astfel de umbrelă. La două zile după plecarea lor, au venit milițienii și ni le-au confiscat. Băteau din poartă-n poartă și le adunau într-o târnă. Toți cumpărătorii au dat o declarație la sediul Miliției, au primit chitanță de confiscare și citație la proces. La întoarcerea de la Băile Felix, bunica mea, care n-o predase, a tremurat ani de zile cu umbrela nouă pitită sub rufărie, umbrelă care n-a mai văzut niciodată ploaia. Ăl Tânăr s-a ales cu ceva ani la răcoare și exmatricularea din facultate. Când s-a întors, tuns chilug, slab de i se mărise parcă mărul lui Adam și evident îmbătrânit, toți de pe stradă se fereau să-l privească și, mai ales, să stea de vorbă cu el. Cumva - și doar știți că astfel de discuții nu se purtau în fața copiilor vorbăreți - plana asupra lui suspiciunea de a fi semnat un contract de „turnător”. Și el, la fel, se ferea de vecini. Pentru că niciodată, mai apoi, nu a aflat cine a depus plângerea despre umbrele. Miliția mersese clar după o listă completă. Ăl Tânăr n-a mai insistat să fie primit la table sau la discuțiile de pe la porți. Nici n-a mai stat mult în Ploiești. A plecat spre Banat, iar la câțiva ani distanță a avut o tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Mai apoi, pentru că veștile veneau greu și trunchiate, am aflat că s-a căsătorit cu o redegistă și a emigrat. ”

- Teribilul campionat de table al străziiIvone-Marlen Scărlătescu