Rumi, o tapiserie vastă despre viață

 

De cine fugi? De tine? Ar fi cu neputință.

De cine fugi? De Domnul? O, ce nesăbuință! ( Rumi - Oceanul Sufletului)

Rumi a prins mult acum în era internetului, zic eu răutăcios, pentru că versurile lui se pot citi trunchiate și înțelesurile sunt mai scurte decât o simplă poezie. Dar mi se pare că e perceput, decriptat și transmis la un nivel superficial și pueril.

Sunt departe de a crede că înțeleg misticismul propus de el, uniunea mistică prin credință dar mă bucur să-l percep ca unul dintre deschizătorii căii spre universalitate. Îmi plac și instrumentele oferite de versurile lui și mă simt bine cu ideea că realitatea mea vine și din intuiție și experiența subiectivului. Nu știu dacă cu asta îmi apăr autenticitatea și expresivitatea dar sunt versuri care îmi aduc în minte, imaginea călătoriei spirituale înlăuntrul meu. Aș vrea să spun ascensiune dar chiar nu știu ce relief spiritual e mereu în mine. Ce știu e că e mereu dar mereu schimbător.

Mai apoi Rumi are neliniștea echilibrului și îndemnul smereniei (asta prinde bine oricui).

Probabil că nu este singurul dar citindu-l acum cam 30 de ani cu atenție,, atunci am realizat cum noi suntem mai mult întrebări mereu cu alte răspunsuri, mereu având așteptarea de a ne cufunda mai adânc și mai adânc în Oceanul Sufletului. Așadar îi sunt recunoscătoare, pentru mi-am schimbat percepția despre cuvânt și Cuvânt și că mi-a întărit ideea că fiecare creștem prin iubire și că asta e deajuns de multe ori.

Bine primite, bine vândute!

 

Iar ai stricat .....

 

- Iar ai stricat ceva, drac de copil!!! spuse bunica, nevenindu-i să creadă ochilor că mica cutie de sidef pe care ea o ascunsese cu măiestrie era pe pat cu toate cele mărunte bijuterii răsturnate...

În fotografia de mai jos este ceasul de buzunar al str-bunicii mele, la care bunica ținea ca la ochii din cap. Nu mai funcționa când l-am găsit eu. Atârna frumos de un lanț meștesugit cu o perlă falsă la capăt și cu niște cârlige ciudate cu care se prindea delicat de orice rochie. Mai apoi l-am dezmembrat cu meticulozitate în căutarea rubinelor cu care doream să mă îmbogățesc

Acum cu nostalgia ireparabilului, îl port ca medalion, arătându-i doar ”dosul” și mă tot gândesc la această nuanță de albastru care m-a fascinat de când eram mică ca și cum eram înrudită cu ea ...

Azi am fost la Muzeul Ceasului și vizita mi-a adus aminte de acest obiect și de povești demult uitate. Azi am deschis, am împins ușa muzeului, o ușă grea făurită pe la 189.... Așa, îmi zic, eu maestră de mică în arta scotocitului, pot intra mai ușor pe ușa în care timpul are altă valoare... Poate vă fac poftă ...

.

Gânduri sub mască

În familia mea, spre bătrânețe, o parte sunt surzi, o parte miopi . Eu, cea cu ochelari, mă și repartizasem de mult la grupa celor cu privire mijită, cu fruntea numai riduri și uneori cu ignorarea cunoscuților pe stradă.

Și a venit perioada asta cu mască ca să mi se demonstreze că într-o oarecare măsură sunt și cam surdă, nu îngrijorător ci, mai ales la discuțiile celor cu prune-n gură. Păi da, pentru că altă dată  informația ajungea la mine printru-un mixaj de mijloace, citirea buzelor, limbaj corporal  mai reliefat. Și pentru că îi rog să repete, ei vorbesc mai tare, nu mai clar. După care eu, la rândul meu, le vorbesc mai tare, pentru că am sentimentul că așa ne-am înțelege mai bine și ridicăm tonul fără a fi nevoie.

 

La o așa întâmplare eu în timpurile normale aș fi zâmbit a scuză, și povestea s-ar fi stins de la sine, probabil o și fac dar cine să mă mai vadă, așa îmbrobodită. Apoi eu pe mine, când vorbesc cu alții, mă văd doar din interior  fără să mai am timp să îmi intuiesc mobilitatea feței. Pe partea cealaltă a măștii și ei văd doar ochii mijiți de mioapă, uitătură crunt încruntată cum a fost de exemplu azi pe ceață, pentru că am o regulă dacă îmi pun mască nu mai port ochelarii ci îi țin la îndemână prin geantă.

Plec de lângă cel ce vorbește tare și chicotesc în gând:

 

- Vai, bunicuţo, da' de ce ai urechi atât de mari?

- Ca să te pot auzi mai bine.

- Vai, bunicuţo, da' de ce ai ochi atât de mari?

- Ca să te pot vedea mai bine.

 

 

 

.

Prejudecățile mele de toate zilele

 Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul! Dostoievski

Despre prejudecățile mele de toate zilele: de curând, într-o bună dimineață, să zicem că era chiar azi dimineață, dar oricum e mereu dimineață când decid să fac lucruri din astea ”grele”, m-am decis să îmi verific, cuantific și distrug ceva prejudecăți.

 

Uneori râd eu de mine când ”(mă) prind cu astfel de lucruri. Uneori mă ”batjocoresc” îndeajuns nu ca să renunț la ele imediat ci ca să fiu din ce în ce mai atentă când vin și îmi revin în minte, când le pronunț și când le arunc așa în eter sau prin vecini.

 

De data asta am stat și m-am minunat la o categorie nou apărută ce s-a înmulțit ca ”pirul-n vie”, prejudecățile mele legate de prejudecățile celorlalți.

 

Să nu spuneți că voi nu aveți! Să nu spuneți că nu vă jenează! Vă rog verificați și vă verificați! Până seară e chiar timp să le și aruncați la coș.

 

.

Cozile dimineții

 

”Piața Anton” din Ploiești, o fotografie făcută pe strada unde m-am născut. Familia mea a plecat de acolo împinsă de demolări în 1978.

 

Chiar lângă stâlp era cofetăria lui ”Românică”nici nu știu să se fi numit altfel, mic negustor căruia i se permisese să devină vânzător în propria prăvălie. De la el, din cofetărie, cumpăram cornete cu bomboane, niște dropsuri moi și ieftine de 14 lei/kg cu care-mi ”ospătam” câinele pe șest, ciocolată ”Pitic” și cele mai bune amandine, însiropate și parfumate cu esență de rom.

Acel ”triunghi” de magazine, vizibil în poză avea o lăptărie + o mercerie (stânga), o sifonărie (dreapta) și în capătul invizibil, o librărie. Librăria cu vitrina ei mică plină de jucării, era locul de care mă dezlipeam cu greu.

 

La lăptărie, dimineața se vedeau sacoșele puse la rând în plase de ață cauciucată: 2 sticle de lapte și 2- 4 borcănele de iaurt/ rația propusă-impusă adhoc. Când stăteam la coadă, îmi verificam de fiecare dată cunoștințele de matematică, pentru că știam câte persoane sunt înaintea mea și vedeam mica furgonetă care aproviziona dugheana. Niciodată socotelile nu ieșeau matematic, pierderile erau cu mult mai mult de 25%, uneori cu 40 %. Niciodată rândul nu se respecta și cei care puseseră de cu seară sticlele mai aduceau pe câte cineva, pentru că aveau cum spunea ei, dreptul întâietății. Niciodată nu prindeam un pachet cu brânză de vaci și rareori aveam parte de o jumătate de pachet de unt.

 

Era un adevărat noroc să fiu în prima jumătate a rândului, o simțeam ca pe o ușurare și atunci aveam doar grija banilor pe care îi strângeam transpirat în mână. Mereu mai ” mulți” și totdeauna mărunți pentru că nu se știa prin ce noroc aș fi putut prinde mai multe produse.

 

Primele mele rânduri, de una singură, au fost la lapte, mă furișam dis de dimineața pentru triumful de a mă întoarce acasă cu ”plasa plină” în mirarea și bucuria familiei. Rândurile la lapte erau și mult mai ușoare, nici nu întârziam de la școală pentru că totul era foarte dar foarte matinal, vânzarea începea la ora 6 dimineața și se termina, undeva în maxim o oră după aprovizionare. Rămânea toată ziua vânzătoarea în halatul ei alb, în mirosul de acru al zerului, uneori să mai primească câteodată ceva brânzeturi, cam odată pe săptămână.

 

Coada, cozile, reiterate în tot anul 2020, mi-a adus aminte de acele episoade. Mi-au dat de învățat din plin despre nedreptate din istoriile mici și despre neputințele dintre oamenii mari. Așa de fapt reușeam să-i cunosc mai bine pe locatarii cozilor: cei care erau în permanentă la rând primii și apoi revindeau produsele ”leneșilor” la suprapreț chiar acolo pe trotuar, despre cei cu gură mare care parcă veneau acolo să-și verse năduful, să se răfuiască sau să se strângă la bârfa de cartier și despre relațiile care veneau neinvitați și ți se așezau în față.

 

Printre fobiile mele au rămas cozile prea strâmte, și mereu când experimentez o astfel de situație îmi revin amintirile cu odoruri de dinți stricați, nespălați, de subsuori scorțoase de la transpirație întărită și tivită cu o dâră de săruri umane și haine care pe atunci la cei 10 ani ai mei, îmi veneau la nivelul ochilor, pline de damfuri, de mahmureli, mirosuri de tocană etc. Peste toate, înțepător trona mirosul de gaz sau cel de naftalină. Naftalină uneori ce venea și din creiere.

 

Uneori îmi zâmbesc în barbă când deja la o coadă oarecare am terminat de numărat oamenii dinaintea mea și mă relaxez căci de mult n-am mai simțit starea aceea ce-mi strângea stomacul din care ieșeam cu sentimentul de om bicisnic, pentru că nu înțelesesem încă că nu era vorba de neputința nedreptăților mici ci credeam eu vine de la nepricepere și de a nu fi capabil. Nu am fost niciodată o ”descurcăreață” și nici nu m-am mândrit cu asta.

 

Și mă uit câtă energie pierdeam și pierdem în acțiunile și sentimentele acestea mici, pentru ceva  lucruri mărunte neesențiale, într-o viață ce se merită trăită fără boldurile invidiei și morocănelilor de orice fel. 

 

În foto, un loc care nu mai există. Sau poate că da, există în mintea mea și într-o carte anume: http://magazin.republicaploiesti.net/.../ploiestiul.../

 

.