Despre simpatie cu gând bun

 

Am început să mă reîntâlnesc, ușor ușor cu oameni pe care nu i-am mai văzut de un an și ceva. De la asta mi se trage că îmi pun o întrebare, nu gravă ci urgentă:

 

- Și dacă uităm să ne revizuim sentimentele și cunoașterea după toate aceste zile? Cât și câți ne vom fi înșelat?

 

Spun asta pentru că încep să descopăr că sunt taxată deja după etichetele pe care mi le-ați lipit într-un timp al cunoașterii față-n față, când de fapt eu și la fel și voi, la ieșire din ceea ce experimentăm azi, am devenit și vom deveni alții. Și dacă nu știm să cuantificăm așa ceva vom pierde? Azi, vom da peste oameni cu totul și cu totul noi. Cu totul și cu totul necunoscuți. Până și numele rostit și nu gândit va răsuna altfel între noi.

 

Uitați-vă voi la voi, doar o clipă. A crescut starea de ostilitate permanentă, nu mai interesează și experiențele altora, s-a mărit atitudinea provocatoare, din cauza competiție unul cu celălalt. Când te întrebi sau îi întrebi la ce fac competiție, rămân tăceri, doar tăceri. Oamenii vorbesc de dreptatea lor, cea de acum 30 de ani, cea de acum 10 ani, cea de acum un an. Atitudine zeflemistă, o la asta suntem buni mai ales noi ploieștenii, constant criticăm.

 

”Râzăreți”, spunea cineva din copilăria mea când îi descria pe aroganții care batjocoreau totul, te pun la-ncercare, și-ți toarnă mereu glume nesărate. A te contrazice cu ei, a încerca să arăți cuiva că de fapt dreptatea e uneori și de partea ta sau că oricând ai și tu o posibilă parte bună în participarea la un schimb reciproc de idei, (acolo un procent oarecare de bine), îi fac să creadă că ai intrat într-un război al dialogului cu ei. A câștiga mereu nu cred că e un țel, mai ales când rănești sentimente, mai ales când vezi că pierzi oameni pe drum. 

 

Când e vorba despre noi, cerem empatie fără să ne punem întrebarea dacă noi o facem constant și continuu. Și apropo, eu nu cred că poți fi empatic cu cineva atâta timp cât îl antipatizezi. Dacă se întâmplă asta, scuze, dar nu ești autentic, și asta se vede bine pentru că există incongruență între vorbe și fapte.

 

.

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)

 

Milan Kundera - Iubiri caraghioase (din povestirea Morții vârstnici să cedeze locul morților tineri)

 

(...) omul s-a trezit în baie, în fața oglinzii ovale de deasupra chiuvetei, ținând în mâna dreaptă, deasupra capului, o oglinjoară rotundă în care se uita vrăjit, la începutul de chelie. Și l-a cuprins deodată o o prostă dispoziție cronică, ba, mai mult a început chiar să-l bată gândul sinuciderii. Firește (și asta trebuie subliniat pentru a nu vedea în el un isteric, sau un prostănac), își dădea perfect seama de caraghioslâcul acestui gând și știa că niciodată n-avea să-l pună în aplicare ( râdea în sinea lui de propria scrisoare de adio: Mi-a fost cu neputință să mă împac cu chelia. Cu bine!) dar destul și faptul că un asemenea gând, oricât de platonic ar fi fost el, i-a putut trece măcar prin minte. Să încercăm totuși să-l înțelegem, a încolțit în el probabil, așa cum încolțește în sufletul unui maratonist dorința irezistibilă de a abandona cursa atunci când la mijlocul traseului constată, cu părere de rău, că va pierde întrecerea în chip rușinos (și, pe deasupra din propria-i vină). Așa și el, considerând întrecerea pierdută, n-a mai avut nici un chef să alerge mai departe.

Apartenență

 

M-am surprins azi gândindu-mă la două lucruri legate de mine și noi.

Primul legat de arborele  nostru genealogic, cum se micșorează. Se micșorează se simplifică, pierde din sens și din emoții, din lipsa legăturilor concrete și reciproce dintre membrii aceluiași clan. Când întrebi un tânăr despre arborele lui genealogic, rudeniile nu se mai întind în întreg orașul. Te-ai gândi că se mărește a că înrudirile ar trebui să ajungă în toate continentele după cum sunt oamenii liberi să călătorească dar de fapt legăturile se taie, se pierd și se uită. Un tânăr este interesat și își știe maxim bunicii și verii primari. Și cam atât. În imaginarul meu e un arbore, ca o cruce mică și firavă fără adâncimi și ramificații, mai ales acum când familiile au unul sau doi copii maxim. La plante asta e o formă de degenerare.

La fel și geografic mă uit cum sărăcim.  Copil fiind îmi știam geografia fiecărei crăpături din casă, a fiecărui colțișor, fiecărei așchii, știam cu ochii închiși dacă și unde o mobilă e ciuntită, știam fiecare nod din gardurile vecinilor. Geografia în care mă mișcăm liberă de la 5 ani, un spațiu de extremă siguranță nu era foarte mare dar iată, și mi-am demostrat-o, aș fi în stare s-o pictez sau să o imaginez la o rezoluție foarte mare și exactă cu fiecare detaliu al străzii  unde am locuit 16 ani din viață.

Acum locuiesc într-un bloc de 30 de ani și  de fapt am o imagine foarte vagă a ceea ce mă înconjoară, a oamenilor care au venit și a celor care au rămas alături. Când vine seara mă uit în jur și văd ce? În primul rând drumuri de dus și de întors. Blocuri pe care le denumesc blocuri nu purtătoare de nume, cu cunoscuți, cu vieți individualizate. Doar când mă forțez, îmi forțez mintea văd de fapt singularități, geamuri cu perdele diferite, culori diferite, flori pe balcoane sau înghesuire de dulapuri într-o inestetică ordine. Pot vedea crăpătura din mozaicul blocului și locul unde mi-am agățat ciorapul odată,  de mult, pe a treia treaptă a scării de la intrare dar nu rețin arhitecturi și mi se pare firesc să am o ușă de bloc scoasă din țâțâni uneori, nu de puține ori. Îmi lipsește aceea vedere a  micilor amănunte, a imaginarului de povești despre fiecare om, și sunt departe de acest ideal pentru că de fapt eu străbat zilnic drumuri îmi care îmi pun instinctiv GPS-ul cu singurul sens, cel de nevoie de orientare și dorința de a ajunge la destinație. Sunt separată de realitate  de peste 30 de ani și clar și grav, în același timp, sentimentul cel mai profund de apartenență  îmi lipsește, ne lipsește.

Și-mi pun întrebarea, oare cum să îți lipsească, până la urmă, ceva de care nu ști cum se manifestă?

.