Căderea în ridicol este una dintre cele mai mari frici ale mele. Și a amicilor mei se pare. A ploieșteanului de rând inhibat. A celui care crede că e civilizat să nu întreci limita, niciodatăăăă! Teama de batjocură duce la răni poate nu atât de adânci cât foarte dureroase. Toată lumea de care știu, o tratează cu o doză bună de sarcasm, cu ținere de minte și reamintire în momente cheie, și-n cel mai bun caz cu accente de (auto-) ironie rușinată. Doar râsu' plânsu' zicem spășiți, e o posibilă cură și e pusă la loc de cinste și conștientizată de orice ploieștean, nu! Și suntem mândrii de ea, nu? Metoda lu' nenea Iancu, moncher.
E nevoie de curaj, de mult curaj să-ți cunoști orizontul chiar și pe această zonă a ridicolului, intenționat lăsată obscură. Lăsând garda jos. Înlăturând cât se poate din masca proprie. Cu sinceritate. Înaintând în Țara de Nicăieri a eului propriu, în fața altuia. A altora. Ce nu înțelegem noi (de fapt încă mă refer la mine) este că cea mai bună soluție de a contracara și de a soluționa o situație ridicolă pe care mi-o asum nu este ironia ci fooarte multa tandrețe aplicată. Da, da, tandrețea e soluția! Din cea sinceră. Din partea ta și a interlocutorilor. Din partea ta, ție. Din porția lor, ție.
Cam așa.
