În
cazul meu, ele poveștile, sunt responsabile de bruma mea de cunoștințe
și spoiala de înțelepciune care mă bântuie. Îmi amintesc perfect
impactul lor. De exemplu, povestea despre piatra răbdării, o poveste
persană. Jur că închizând ochii, pot vedea coperta cărții ferfenițate,
desenul copertei o miniatură cu omuleți cu șalvari, semnul BPT și chiar
pagina îndoită, undeva spre sfârșitul cărții. Cred că povestea aș
putea-o reda și acum. Cum crapă ea, răbdarea coaptă la fel ca o piatră
ce explodează din propriul miez, ca să-i păstreze sentimentele curate și
inima intactă eroinei nedreptățite, un fel de Cenușăreasă a Orientului.
Așa am luat contact prima dată, cu cuvântul abjecție. Apoi, pe el
cuvântul, l-am găsit la una din nuvelele lui Salinger. Dar asta e o altă
poveste și desigur o altă vârstă.
Acum când tot văd abjecția că mă
(ne) înconjoară știu că e parte din procesul de normalitate și că e mai
ușor de trecut prin, pe lângă, când ai o piatră a răbdării în buzunar și
în cazul meu o castană care musai, ar putea germina.
E un proces
continuu de care uităm dar da, nu avem încotro trebuie să-l accesăm. Și
cu toate că mă atrage, rău mă atrage să mă scufund, să mă anulez, să mă
degradez, să-mi mutilez cugetul îmi imaginez cum piatra aia din buzunar
deodată explodează ea în locul inimii mele Și așa lupt să mă scot din
brațele ei voluptoase, ale abjecției.
Nu uitați vă rog, să purtați talisman, o piatră în buzunar sau o castană care imediat ar germina.
Edmund Dulac (1882-1953), ilustrând Rubaiyatele de Omar Khayyam
