joi, 23 iunie 2022

Sabin Piso - 1922

 

A existat cândva, în Ploiești un dascăl de liceu care încă preda la 83 de ani. Acum 100 de ani, pe când orașul se numea Ploesci și era acolo un singur liceu ...
***
Sabin Piso - Portret de dascăl ploeștean (1922)
La 2 ianuarie s-a stins la locuința sa din Ploiești. Strada Stănică Marin 44 și a fost îngropat la cimitirul Rudului bătrâni, profesorul pensionar în vârstă de 83 de ani lăsând în urmă pe nemângâiata sa soție Ana Sabin Piso.
Profesorul Piso, născut la Săcărâmb în Ardeal, face parte dintre nenumărați Transilvăneni luminați care trecând Carpații s-au făcut profesorii, apostoli ai culturii naționale în orașele Munteniei.
Atât făptura lui fisică cât și în relațiunile sale, era de o distincțiune cu mult mai presus decât modestă condiției materială în care trăia: un om corect și foarte nobil în cuvinte.
La vârsta înaintată, prețuia educația fizică, pentru care a rămas până în cele din urmă un mare iubitor al vânătoarei.
Nu mai puțin se îngrija Piso de partea sufletească, înobilându-și sufletul prin lecturi necontenite din evanghelii și din marii poeți și filosofi ai omenirii: Leibnitz, Seneca, Dante, ș.a.
Mai presus de toate, era omul datoriei. Doborât de boală și știind că a doua zi avea, îndatorirea de a face o oră de liceu, el a spus doctorului: ” eu sunt bine acuma, mâine mă duc la școală, arătând cu acesta că datoria sa era mai sus de cât viața.
Din toate acestea puncte de vedere, el ne poate servi drept pildă. (A. Moșoiu/ cuvântare la Biserica Sf Gheorghe vechi)
( din revista Liceului Copiii Nației 1922)

miercuri, 22 iunie 2022

Pepit în Piaţa Unirii

 

 

Şi-n ceaţă,

dimineaţa

mai exact dis de dimineaţă

de-atâta dor,

dornică de tine

că bătea nerăbdător ornicul lui „tu” în mine

m-am dus

să hrănesc porumbeii.

 

Flămânzii.

 

În piaţa dosnică

cu ecouri pavătă ştii bine, de paşii tăi,

mirosea a tine,

hmm,

mirosea tare bine!

Mirosea încă a noi nedezlipiţi

a amprente

încarnate

în bănci lustruite de piatră.

 

Mirozne pluteau încă în ceaţă.

 

Au  fâlfâit primii,

guşatul şi pieptoasa.

El pintenat

cam îngâmfat,

ea o micuţă pieptoasă duioasă,

doar o puică grasă!

 

Aripă lângă aripă şi-au văzut de treabă

că eu a mirare

n-am mai făcut volute de mălai,

dis de dimineaţă.

 

Ce mai!

Neruşinaţii,

un guşat ş-o pieptoasă!

 

Ce mai!

se drăgosteau de-au încins pavajul!

Ce dacă’s  mai bătrâiori în lumea lor păsărească

Nemernici’s imorali!

Se iubeau columbeşte

la vedere

ignorând ambrozia  ploii de firimituri.

 

Perechile au orizontul limitat la reciprocitate,

orbi, să dea din înţelesuri şi altora.

 

Înconjur,

cu figuri de tangou

el, îşi pieptănă bretonul cozii

berbant,

ea porumbaca, se etala,

se ciugulea delicat galeş

sub aripi.

 

Ochiade tandre!

Expuşi!

 

...nepăsători,

Printre ceilalţi laolaltă ciugulitori.

 

Până m-am uitat pe mine,

am stat

de dor de tine în ceaţă,

la piaţă,

dosnica piaţă

să-mi hrănesc ochii şi sâmburul inimii cu dragoste porumbacă.

 

Cu drag de pepit,

râmnesc la tine friguros.

Ştii bine!

 

Da’ ce-o să mă mai înnoiesc de-acu’!

Da, mă voi pulveriza peste piaţă,

fin,

intra-voi în dalele încastrate

să te aştept

o viaţă

cu dragostele

încinse

căci

numa’ nerozii,

din coltucuri de dragoste veche

fac firimituri.

 (2009 - din volumul Irizații caline Editura Eubeea)