Amaterasu - Divinitatea care luminează și Raiul

 Zeița soarelui Amaterasu este considerată strămoașa familie imperiale Japoneze. Ninigi, un urmaș al acesteia a coborât pe Pământ și de aceea dinastia Yamato consideră că are origini divine.

 

 

Amaterasu Omikami („Marea Divinitate care Iluminează Raiul”) este zeița soarelui și cea mai importantă zeitate a religiei Shinto. Amaterasu este conducătoare în Takama no Hara adică peste Înalta Câmpie Cerească, un fel de Olimp al zeilor japonezi. Înalta Câmpie Cerească este de fapt domeniul spiritelor bune și rele. Cel mai important altar Shinto din Japonia, Marele Altar Ise sau Jingu, este dedicat lui Amaterasu.

Cunoscută și sub numele de Oho-hir-me-no-muchi sau Amaterasu-oho-hiru-me, Amaterasu este fiica lui Izanami, Zeul suprem și acesta este cel care a făcut-o pe fiica lui cea înțeleaptă, conducătoarea cerului. Ea este stăpâna a peste 800 000 de zeități mari și mici.

În bătăliile cerește pe care le avea cu ceilalți zei rivali, Izanami,  a fost îndepărtat și închis în Lumea de Dincolo. Izanagi a scăpat din lumea morții dar a trebuit să efectueze un ritual de curățare în râul Woto și atunci, lăcrimând, din ochiul stâng,  o lacrimă minunat de frumoasă și plină de strălucire,  s-a născut Amaterasu. Povestea spune că în același moment s-a născut zeița lunii, din lacrimile ochiului drept și zeul furtunii când Izanami ... și-a șters nasul. Susanoo (sau Susa-no-wo) e numele zeului furtunii. Pentru că în Ceruri aducea numai discordie, supărăciosul Susanoo a fost izgonit din Rai și trimis să conducă ”câmpia mării”. Înainte de a pleca, Susanoo s-a dus să-și ia rămas bun de la sora lui. Ca un act de bună-credință și împăcare între ei, au făcut copii împreună, ea mestecând și scuipând bucăți din sabia lui iar el făcând același lucru cu bijuteriile ei. Dar în acel moment Susanoo a devenit de nestăpânit și s-a comportat foarte nepoliticos. A spart digurile câmpurilor de orez ale oamenilor, a pângărit locuința surorii sale și, în cele din urmă, a aruncat o  monstroasă țeastă de  cal jupuită, în camera unde ea și sora ei țeseau lumina zilei și a nopții. Speriată, Amaterasu s-a supărat și s-a închis voluntar într-o peșteră, izolându-se. Așa se naște cea mai frumoasă poveste a Primăverii în mitologia niponă.

Dispariției lui Amaterasu, a lăsat lumea în întuneric așa că toți supușii ei sau așezat la sfat. Între timp în întunericul total,  Susanoo și spiritele rele s-au răsculat pe pământ. Zeii au încercat toate metodele ca să o convingă pe zeița sensibilă și supărată să părăsească peștera dar nimic și nimeni nu reușea să o întoarcă din decizia ei.

La sfatul lui Omohi-Kane, zeii au așezat câțiva cocoșii în afara peșterii, în speranța că cucurigatul  lor o vor face pe zeiță să creadă că sosise zorii. Zeii au plasat, de asemenea, un sakaki, un copac sacru (Cleyera japonica) lângă intrarea în peșteră și l-au decorat cu bijuterii strălucitoare (magatama), haine albe fine și cu o oglindă în centru. Acesta era oglinda primordială. Apoi zeița Amenouzume (sau Ama-no-Uzeme) a făcut primul pas. Pas care a devenit  dans. Așa s-a născut drama și teatrul japonez. Pentru că de la un pas la altul, cu replicile ei și flirtul celorlalți zei, fermecați de mișcări și ascultând ”sunetul și mișcarea pentru prima data” a devenit înflăcărată. Râsul zgomotos și voia bună a celorlalți zei a stârnit în cele din urmă curiozitatea lui Amaterasu. Aceasta a deschis peștera ușor doar cât să vadă ce se întâmplă și a fost întâmpinată de uimitoarea  reflexie a propriului chip în oglindă așezată strategic. Atunci puternicul zeu Ame-no-tajikara-wo a prins-o pe zeiță și a scos-o din peșteră punând la intrare un talisman ca nimeni să nu mai intre acolo.

 

 Copacul sacri Sakaki https://en.wikipedia.org/wiki/Cleyera_japonica

 

Tuto-Tamu a ținut un discurs elocvent, arătându-i stricăciunile care apar pe Pământ în lipsa soarelui și a luminii și a obținut promisiunea acesteia ca niciodată nu se va mai ascunde și lumea nu va mai fi lipsită de radianta lumină a Soarelui.

Amaterasu este un far de lumină și cea care aduce speranța. Ca zeița soarelui, Amaterasu întruchipează căldura și lumina dătătoare de viață care susține lumea. Familia imperială japoneză, a cărei descendență se împletește înapoi prin negura timpului, o proclamă ca strămoș divin.  

 

Soarele, un etern simbol al căldurii, vitalităţii este emblema lui Amaterasu. ”Yata no Kagami”, oglinda divină, stă ca o mărturie a frumuseții ei radiante și a capacității sale de a risipi iluzia și de a dezvălui adevărul. Cântecul cocoșului, legat de momentul triumfal în care ea a ieșit din peșteră, a rămas paznicul care vestește zorii și marchează întoarcerea ciclică a luminii după chiar și cea mai lungă noapte.

Soarele, un etern simbol al căldurii, vitalităţii este emblema lui Amaterasu iar  Yata no Kagami, oglinda divină, stă ca o mărturie a frumuseții ei radiante și a capacității sale de a risipi iluzia și de a dezvălui adevărul. Cântecul cocoșului, legat de momentul triumfal în care a ieșit din peșteră, vestește zorii și marchează întoarcerea ciclică a luminii după chiar și cea mai lungă noapte. 

 

 Ea este și simbol Japoniei însăși, căldura ei infuzând emblematicul soare roșu din cadrul drapelului național.  

 

Sakaki este considerat copac sacru în religia șintoistă, alături de alte plante veșnic verzi precum hinoki (chiparos japonez) și kansugi. Altarele Shinto sunt în mod tradițional înconjurate de garduri de copaci sacrii constituind un himorogi = „gard divin. La sărbători aceștia sunt împodobiți cu oglinzi și bijuterii care să reflecte lumina.

 

https://www.facebook.com/share/r/5c2p9D3j9DvjChK7/?mibextid=WC7FNe

 

 https://www.youtube.com/watch?v=A3w9qKqHyF0&t=3s

 

 

Habemus instalator! (sau testul sensiblității).

 

Azi, dimineață, foarte de dimineață când în jur numai o mierlă putea să stea trează, mă întrebam de ce mă doare atât de tare superficialitatea? De ce oamenii nu își văd propriile semne vitale ale bunului și binelui cum se diluează în așa fel încât să ia măsuri? Imediate măsuri.

 

Eu simt că înverzesc interior și cred că pe undeva, cine știe pe unde se umflă niscaiva muguri. Este un mod de a ieși din pojghița nefericirii zilnice pe care o văd, o percep și uneori, fără să vreau o iau cu mine, ca pe o răceală, de la ceilalți.

 

Povestea e așa, cei din jurul meu o știu, cei de la bloc probabil că au experiențe similare: s-a spart coloana. La etajul meu, așa că eu și vecina de la parter suferim și ne văităm. Cumva, cât mai repede posibil era nevoie de un instalator și de un zidar care să facă munca în tandem. Știți că lucrurile astea nu sunt ușoare, nici ieftine (chiar dacă acest lucru este susținut și din banii Asociației de Locatari), și-ți dau bătaie de cap, scoțându-te din ritmul tău, din tabieturi.

 

Dar ce înseamnă puțin moloz (eh nu a fost puțin!) când zilnic trecem prin balta luxuriantă și euforică a lipsei de rușine, a scotocitului în intimitățile altora, a bârfei și a vorbitului grosolan, a scuipaților amari de la posturile mass-media, a bârfei de la colțuri și pe la piață, care toate te învrăjbesc și îți fac clipele amare. Ieri, nu ar fi fost o zi bună să mă sunați pentru că ați fi fost întâmpinați cu țâfnă și lipsă de răbdare.

 

Dar azi, cu calmul de după furtuna care a trecut, îmi fac socotelile și pun în balanță toate lucrurile. Până la urmă, a fost o zi când am vorbit cu vecinii, cu fiecare în parte, cu cei cu care împart coloana buclucașă și o zi când am avut în casă 3 necunoscuți: un instalator și 2 zidari. Zgomot, praf moloz, disconfort, materiale. Și culmea pentru că probabil nu vă așteptați la asta, acești 3 necunoscuți s-au comportat excelent dat fiind situația: rapizi, profesioniști, politicoși, o echipă ”ca afară” după o muncă de 8 - 10 ore. Iar cei cu care mă cunosc de peste 30 de ani, au picat examenul de bună vecinătate, ca și cum defecțiunea pe coloană ar fi fost din cauza mea iar cele 2 ore fără folosirea apei ar fi fost un test imposibil de trecut .

 

Așa că-mi zic acum să mai las în spate prejudecățile față de necunoscuți pentru că zilnic aș putea trece pe lângă oameni, pe lângă fapte, pe lângă miracole și să nu le sesizez, pentru că nu le ”cunosc” sau nu le ”recunosc”. Și că în relațiile umane, schimbările pornesc de la schimbarea de atitudine. Începând cu mine.

 

Vecina de la parter, cu cea cu care am împărțit suferința, cheltuielile și toate așteptările legate de o mai bună vecinătate îmi spunea: „Suferi de pe urma nedreptăţii unui om rău? Iartă-l, ca să nu fiţi astfel doi oameni răi!” (Sfântul Augustin)

 

Ei se dovedește că nu e așa de ușor de practicat pe cât e de spus. Dar e de încercat .

 

Și da am ales să nu pun o fotografie de la lucrările de ieri ci una cu florile de mâine.

 

 

”Pizza - scutul”

 

O poveste persană din timpul lui Darius Cel Mare. 

 

În secolul al VI-lea î.Hr., soldații armatei lui Darius I, au copt pâini plate și deasupra au adăugat brânză ierburi și curmale. Au copt pâinea pe scuturi, în tabăra de luptă.

 

Imaginați-vă o armată, cea mai mare a timpului său care cucerește ținuturi după ținuturi și construiește un imperiu. Imaginați-vă că acești războinici, nu doar mânuiesc săbii, ci devin dintr-o dată mari bucătari. Arma lor secretă? Scuturile lor metalice. Acum știți cum se face friptura la disc, nu? Și ce gustoasă e! Așa că în lipsa vetrelor sau a cuptoarelor convenționale, acești soldați ingenioși și-au transformat scuturile în suprafețe de gătit improvizate. Ceea ce a ieșit din aceste suprafețe încălzite au fost bucăți de aluat coapte la care fiecare a adăugat ingrediente ușor disponibile în taberele de luptă, precum brânza și curmale. Aceste „pizze- scut”-uri, cum le-am putea numi, au alimentat armata, oferind hrană și un stimulent moral în timpul campaniilor obositoare. 

 

Nu au avut ei mozzarella sau pepperoni, dar „pizzele-scut” au fost dovada adaptabilității umane și a dragostei durabile pentru mâncarea aromată și gustoasă.

 

 

Și dacă nu mă credeți încercați așa de curiozitate, o lipie proaspătă cu curmale proaspete și ceva brânzeturi ca să înțelegeți despre ce vorbesc....

 

.

RAIJU

Înainte ca știința să dezvăluie secretele cerului, frica era cea care ne comanda la fiecare bubuit de tunet și trosnet de fulger. De aceea și venerația primordială pentru Raiju, întruchiparea mitică a fulgerului însuși. 

Raiju este o creatură din electricitate pură, care străbate cerurile ca un lup, un tanuki (raton schimbător) sau  un dragon. Raiju își schimbă forma în funcție de imaginația oamenilor. El este „un schimbător de formă” din energie pură, distructivă. Imaginați-vă teroarea în timp ce Raiju, cu gheare din fulgere, rupe acoperișurile de paie, aprinde case, aduce infernul în casele de lemn și hârtie din vechea Japonie. Nu e de mirare că unii au crezut chiar că aceste creaturi ar putea pătrunde în victime inocente prin buricul lor, căutând o sursă macabră de putere!

Raiju a început să își piardă puterea asupra oamenilor pe măsură ce aceștia au înțeles puterea electricității. Trosnetul electricității a devenit scânteia unei baterii, bubuitul tunetului furia controlată de viteză, a unei mașini iar Raiju, cu frica ce alimenta cândva de ignoranță, a făcut loc înțelegerii.

Acum, Raiju zăbovește în colțurile memoriei, o amintire a vremurilor în care necunoscutul deținea o putere terifiantă. Pentru noi rămâne un semn de avertizare! Căci oricând șoaptele fricii pot înflori în absența cunoașterii. Dar eu știu că în lumea noastră încă un fulger, într-o noapte furtunoasă, poate aduce fiori pe șira spinării, o dovadă a puterii durabile a mitului și a fricii primordiale de necunoscut. 

Așa că, data viitoare când auziți bubuitul tunetului, amintiți-vă de Raiju, o creatură născută atât din frică, cât și din uimire, un ecou înfiorător al vremurilor în care forțele naturii erau considerate zei, iar necunoscutul avea asupra noastră o putere înfricoșătoare. Și amintiți-vă, de asemenea, de puterea științei de a alunga umbrele și de a ilumina lumea din jurul nostru.

 *

Tanuki  este un monstru întruchipat de un raton care are capacitatea de a-și schimba  înfățișarea, de a deveni om și a participa alături de oameni la diverse activități.

https://yokai.com/tanuki/

 

 

KINTARO - băiatul de aur

 

 Kintarō este adesea tradus și „Golden Boy” și este un personaj foarte popular în folclorul japonez. Fie că mama sa a fost alungată în pădure sau că el a fost crescut în pădure de o vrăjitoare a muntelui, copilul avea o putere supranaturală. La fel ca Mogli, el a trăit printre animale, a omorât monștri care răspândeau teroarea și a avut un prieten căruia i-a fost loial. Se deplasa cu ajutorul unui urs și se ”juca” luptându-se sumo cu diverse animale. Chiar și acum este una dintre cele mai populare păpuși în speranța că băieții vor deveni de curajoși și puternici ca și Kintaro.

Kintarō, spun sursele care i-au cercetat legenda, se bazează pe o persoană reală, Sakata Kintoki, care a trăit în la începutul perioadei Hain (cca 800 - 1100) și provine din Minamiashigara și a fost garda de corp a unui samurai. 

Sunt multe variante ale poveștii. Într-una, a fost crescut de mama sa, Prințesa Yaegiri, fiica unui șogun din zona Jizodo. O alta spune că mamă lui Kintarō l-a lăsat în sălbăticie și/sau a murit iar orfanul a fost crescut de o Yama-uba „vrăjitoare de munte”. O alta pentru a demonstra că puterea lui este supranaturală spune că Kintaro este fiul vrăjitoarei cu un dragon roșu. Era un copil plinuț și roșu, purtând doar un șort/șorț haragake și avea doar o secure. Spărgea pietrele în mână, scotea copaci groși din rădăcini iar animalele pădurii erau prietenii, mesagerii și le putea călării. Vorbea limba animalelor și s-a luptat cu monștri și demoni. Cu unul dintre monștrii și-a pus o mie de măști pentru a se apăra de multele lui capete care îi furau identitatea. Îi apăra pe tăietorii de lemne, primii oameni cu care a intrat în contact. 

Ca  adult, și-a schimbat numele atunci când a devenit garda de corp pentru samuraiul din zonă. A trăit până la sfârșitul vieții în Kyoto și a studiat artele marțiale devenind expert în sumo. Și-a readus mama în Kyoto.

Într-o lume care tânjește după eroi, moștenirea lui Kintaro continuă să inspire. El este o mărturie a faptului că curajul poate înflori chiar și în adversitate, că bunătatea poate pune capăt diferențelor și că amintirea eroilor din trecut ne pot ghida și inspira spre un viitor mai bun. 

Așa că data viitoare când vezi un copil luptându-se cu dușmani imaginari, amintește-ți de Kintaro, băiatul de aur care ne spune că în fiecare dintre noi se află potențialul măreției, așteptând să fie descoperit.

 

Tânăr Kintarō luptând  cu monstrul Namazu.

.

Planetnik - păstorii norilor

Dumnezeu făcuse lumea, iată chiar și pășunile noastre cu stânci aici în Podhola. Dar Diavolul nu vedea ce minuni făcuse Dumnezeu și el  era plin de gelozie cruntă dorind ca și el să creeze oameni. Așa că imitându-L pe Dumnezeu, a luat în pumni un morman de țărână, l-a modelat, așa cum obișnuia să facă Dumnezeu. Și când să dea viață ființei, a văzut privirile lui Dumnezeu ațintite asupra lui și   atunci Diavolul s-a rușinat și a fugit iar Dumnezeu i-a păzit pe țărani de urgiile cerului. Țărâna Diavolului e undeva acolo sus și acum ascultă de Dumnezeu, așa au apărut Planetnik-i. Ei stau și călăresc norii iar când nu sunt nori și e timp frumos, coboară printre oameni și îi ajută la munca câmpului  fie pentru o mică plată fie pentru un cuvânt bun.  

Planetnik, cunoscut anterior ca Chmurnik sau Obłocznik este un demon al norilor și vântului cunoscut în întreaga regiune slavă. Se spune că  acești  demoni provin din suflete celor care au murit brusc, în principal spânzurați și înecați, victime ale crimelor, cei care au murit subit, fetuși avortați Practic dintre cei care  aveau dorința de a trăi și nu li s-a permis s-o facă. Acum treaba lor este să ”tragă norii”  pe cer cu o funie ca un vânt. 

Erau imaginați ca bătrâni înalți cu pălării late sau ca niște ”creaturi” din zona Carpaților și Podhale, iar cei care vorbeau cu ei erau doar  șamanii sau  vindecători locali.

 Alte povestiri spun că Płanetnikii nu sunt suflete celor păcătoși ci băieți aleși de soartă sau chiar semi-zei care la un moment dat în viața lor au fost  atrași în Rai de curcubeie sau de nori  și unde chiar locuiesc. Uneori există o versiune în care Płanetniki sunt atrași în rai doar pe durata luptei dintre bine și rău, în timpul furtunii.  Ei stau mereu de partea binelui iar după ce câștigă se întorc înapoi pe pământ. În afară de a ”trage” sau mâna norii, îndatoririle lor sunt de a colecta și elibera apa în anume locuri. Așa că oamenii își doreau să  fie  prietenoși  cu aceștia și mai ales să nu le aducă nici un afront pentru a li se oferi ploaia binefăcătoare și nu furtuna dezlănțuită. Populația poloneză are o sumă de ritualuri și ofrande din făină și plante medicinale, cu care îi îmbunează. Iar pentru a-i chema ( în caz de secetă) se folosesc de sunetul clopotelor bisericești. Dacă un planetnik alege să coboare într-un sat și este bine primit și ospătat el rămâne un bun prieten al satului pentru că a hrăni și a oferi mângâiere la necaz  este o datorie prețuită de aceștia.

Există și o ierarhie între acești demoni ai vântului, fiecăruia încredințându-i-se sarcini distincte legate de crearea și manipularea norilor. Unii păstoresc ploile, alții ”țes” fulgi de zăpadă, unii ”sculptează” furtunile cu grindină, iar câțiva ”aleși” țes chiar materialul furtunilor distrugătoare. Munca lor include și ”legarea sau dezlegarea fulgerelor” și modelarea cețurilor când e nevoie să trimită ”ticăloșii” în mlaștini. Cei mai puternici dintre ei ghidează ”norii răi” de de furtună și sunt aleși să escorteze ”dragonii răuvoitori prin ceruri la a căror trecere rămâne doar grindina și nimic altceva pe pământ.

 

 

Pimpinela și pațachina

 

În prima carte de bucate, de la sfârșitul anilor 1600, un manuscris redactat într-o frumoasă și pitorească limbă veche românească cu caractere chirilice, intitulat "Carte întru care să scriu mâncările de vițel, râmător, oao, peşte şi raci, stridii, melci, legumi, erburi şi alte mâncări de sec şi de dulce, despre orânduiala lor și alte învățături de a face vinuri", care a aparținut inițial bibliotecii stolnicului Constantin Cantacuzino, se pomenește, printre verdețurile folosite la diverse preparate, și o plantă  numită pimpinela care apare de mai multe ori în manuscris, astăzi folosit, însă, extrem de rar.

Pimpinela, este un soi de pătrunjel sălbatic, numit și pătrunjel-de-câmp, o plantă erbacee, din familia Apiaceae, care poate fi întâlnită crescând spontan prin fânețe, pășuni, coline aride, pe locuri uscate și pietroase de la câmp și de la munte. 

 

”Plăcintă: Ia oaole și le bate bine cu puțintea sare, apoi le amestecă cu pimpinelă, izmă, maghiran, măcriș de cel ce să face pe iarbă și pătrânjăi, bine toate pisate, și le fă, apoi, plăcintă, puindu-le pe deasupra zahar, iar fiind primăvară, în loc de erburi pune flori de soc.”

 

Pesemne că pimpinela era folosită în moduri similare hasmățuiului, cu care este înrudită (asemeni pătrunjelului și altor umbelifere), ea având o aromă intensă, ca de anason.

 

sursa: Ierburi uitate

Crușinul sau Pațahina este un arbust de la care se întrebuințează primăvara scoarța uscată.Nu-i așa că nu știați care este sensul propriu/primul sens al cuvântului pațachină? El desemnează arborii din familia Rhamnaceae: crușinul (Rhamnus frangula) și respectiv verigarul (Rhamnus cathartica)! 

Sensul familiar explicat de Rodica Zahiu este de „femeie vulgară”. Nu s-a putut fi explicat încă legătura: Șăineanu susține că planta s-ar fi folosit în trecut în boiangerie, însă afirmația nu se verifică (probabil e vorba de Rubia tinctorum, roiba), A. Scriban consideră că sensul ar putea proveni de la mirosul puternic al plantei (cf. putoare), iar Ciorănescu consideră că sensul ar putea fi o contaminare de la moțochină / mațaghină.

Numele plantei, în schimb, știm de la Scriban și Ciorănescu că provine din sîrbă: pasjakovina (pas - „cîine”, pasjak - „scîrnă de cîine”).

Crușinul este un arbust indigen, de 5-7 m, cu inradacinare trasant-fasciculata, cu radicele colorate in rosu-violet sau rosu-portocaliu.

Crusinul este prezent in toata Europa, Asia, Africa de Nord, iar la noi, de la câmpie până in etajul montan inferior, obisnuit prin paduri de lunca, zavoaie, mlastini, malul apelor, piemonturi. Paţachină e un cuvînt mai vechi, cuprins de mai multă vreme în dicţionare (în DEX, are definiţia „epitet injurios pentru o femeie vulgară, strident îmbrăcată, cu purtări necuviincioase; epitet pentru o femeie de moravuri uşoare“). Chiar dacă etimologia cuvîntului nu este absolut sigură, epitetul depreciativ are aceeaşi formă cu denumirea unor plante („numele mai multor specii de arbuşti sălbatici care cresc prin tufişuri şi păduri şi care au fructe în formă de boabe roşii sau negre“, DLR); astfel, paţachină (căruia i s-au înregistrat şi variantele pasachină, basachină, baţachină şi care a fost pus în legătură cu termenul sud-slav pasjakovina) e sinonim cu verigar, cruşin, roibă. Din rădăcina de roibă se producea o vopsea roşie; în DLR, paţachină are şi sensul (rar) „cerneală roşie“. Se poate imagina o legătură metaforică şi metonimică între plantă şi femeia gătită excesiv, strident; în posibila trecere de la un sens propriu (nume de plantă) la unul figurat (ipostază negativă a femeii) vor fi contat unele detalii fizice, dar decisiv a fost simbolismul fonetic: sonoritatea strident comică a grupurilor de sunete repetate, asemănarea formală cu alţi termeni depreciativi. Paţachină a fost atestat din secolul al XIX-lea, cu ambele sensuri (nume de plantă şi termen insultător); în 2006, site-ul 123urban.ro îi atribuia un sens „modern“, mai puţin grav: „persoană foarte enervantă, fandosită, cochetă“. Dicţionarele arată că exista deja o variantă masculină paţachin („vişin sălbatic“), pe care desigur că nu o cunosc cei care refac acum un masculin injurios.( Rodica Zafiu - https://dilemaveche.ro/.../pitiponc-si-patachin-597567.html )

 

Rhamnus cathartica - pațachina

.

Benzaiten

 

Benzaiten este zeița iubirii și a norocului, o figură foarte populară în Japonia. Este și o manifestare a zeiței indiene Sarasvati și  a devenit simbolul principal al modului în care cultura japoneză a combinat elemente din diferite tradiții religioase. Ea este unul dintre cei șapte norocoși singura femeie din grup și pe lângă noroc aduce mereu și compasiunea.

Mai este numită și Benten. După cum bine știm, multe dintre zeitățile japoneze au fost asimilate de panteonul budist, deoarece zeitățile lor aveau aceleași caracteristici ca și zeitățile budiste, astfel au ajuns la concluzia că erau aceleași entități. Benzaiten a fost inițial personificarea râului indian Saraswati, zeița budistă a înțelepciunii, elocvenței, care aduce longevitate și elimină suferința. Numele ei înseamnă literalmente „tot ce curge”. Ea este deseori numită Zeița Apei. A devenit zeița literaturii, muzicii și cea care protejează căsniciile. 

 

Ca și zeița Guan Shi Yin, Kannon pentru japonezi, este reprezentat cu multe brațe, de obicei patru sau opt. Are o frumusețe senzuală, o coroană pe cap și este împodobită cu bijuterii care emit o aură de lumină. În alte reprezentări este alături de o lebădă sau într-un turn, cu un șarpe alb care are fața unui bătrân. În plus, ea este reprezentată ținând o lăută, fiind considerată o zeiță a muzicii, frumuseții și iubirii. 

 

Potrivit unei legende japoneze antice se spune că Benzaiten era fiica unui rege dragon, și a fost obligată să se mărite cu un dragon care îi mănâncă copii, dar datorită iubirii pe care dragonul o purta 

zeiței, acesta a încetat să-și mai mănânce copii. 

 

Într-o altă legendă Benzaiten ajută o pereche de suflete pereche să se întâlnească. 

 

Măturica - un fel de caviar vegetal

 

Caviarul românesc/Măturica

 

Mai ales cei care au grădini, sau au crescut pe la bunici, pot să recunoască această plantă, însă puțini știu să o numească, iar și mai puțini cunosc neașteptatele întrebuințări ale măturicii, inclusiv veleitățile sale culinare.

 

Măturica, Bassia scoparia. Plantă erbacee anuală din familia Amaranthaceae, ceea ce o face rudă cu știrul. Până de curând a fost catalogată în familia Chenopodiaceae - astfel că unele siteuri oferă această informație. Măturica este nativă de pe supercontinentul eurasiatic, unde se regăsește în aproape toate formele de relief, de la vest (peninsula iberică) până în estul extrem (insulele nipone).

 

Măturica poate crește până la 150 cm, sub forma unei tufe stufoase, cu o tulpină ramificată la bază și frunzulițe alungite, de un verde-crud foarte intens și acoperite cu perișori foarte fini, vizibili doar la o examinare atentă. Frunzulițele au margini fine, fiind lungi de 5-6 cm, în lațime variind între 1 și 10 mm. Unele dintre plante se înroșesc la venirea toamnei, câteva doar parțial, altele complet, transformându-se într-o nuanță aprinsă magenta – caracteristică care a dat mai multe nume alternative folosite prin alte părți: fireweed (iarba-focului), burning bush (tufă-de-foc) sau summer cypress (chiparos-de-vară).

 

La maturitate – din iulie până în octombrie – măturica înflorește, producând flori micuțe, verzi, aproape nedetectabile, adunate la vârful tulpinii, unde cresc direct în axilele frunzulițelor. Semințele de măturică sunt mici (1-2 mm), cu formă sferică, ușor presată și aspect de ouă de pește de unde și denumirea de caviar-de-uscat, caviar-de-munte sau caviar-de-câmp.

 

Tonburi, este o specialitate japoneză obținută din semințele de măturică. Acestea se culeg, se lasă la uscat, se înmoaie o zi și se fierb, apoi se freacă cu mîinile pentru a îndepărta pielița. Produsul obținut este o masă de sfere lucioase, cu gust plăcut, folosite mai ales la decorarea mâncărurilor din fructe de mare. Este considerat o delicatesă și se vinde la prețuri de neimaginat pentru cei care consideră măturica doar o buruiană bună de smuls.

sursa: Ierburi uitate

 

 

Baku - devoratorul de coșmaruri

 

Baku este o ființă fantastică născută în folclorul nipon care vine din zona dragonilor sclipitori și a ființelor răutăcioase dar nu e ce pare a fi. Baku apare ca o creatură deosebită, o himeră țesută toate poveștile divine. Imaginați-vă,  o matahală urâtă, cu trunchiul înțeleptului elefant, ochii vigilenți ai rinocerului, agilitatea și forma robustă a ursului, cu labe mari cu gheare lungi ca ale tigrului, și o coadă puternică de bivol, toate ”cusute” împreună de capriciul artizanilor cerești. O legendă spune că, atunci când zeii au terminat de a crea animalele, au luat toate ”resturile” rămase în jur și le-au pus împreună și așa a apărut Baku.

Urât dar bun căci monstrul Baku adăpostește un suflet blând și servește ca santinelă somnului uman. La fiecare sforăit sau răsuflare  el ”soarbe” cu trompa-i enormă temerile, înfruptându-se cu fantome și viziunile noastre grotești.  Coșmarurile și visele urâte sunt alungate cu talismane ce se pun la pătuțurile copiilor.

Baku, în esența sa paradoxală, întruchipează dualitatea existenței. Urâțenia sa proverbială, o putere brută din lumea naturală, temperată de o inimă plină de compasiune. Mie îmi aduce aminte de basmul ”Frumoasa și Bestia”. Așa că trebuie să fim mereu atenți poate că în interiorul celui mai grotesc exterior, se află altcineva decât credem noi la prima vedere. 

Când un copil din Japonia se trezește tremurând dintr-un coșmar, el știe ce să facă. Își îmbrățișează perna și șoptește de trei ori:  „Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul!” Dacă ai încredere în el și coșmarul e real și înfricoșător, atunci Baku va veni în grabă și îți va distruge visul cel rău. Îl soarbe cu trompa, îl ia în gheare și-l sfâșie până dispare. Și  o face repede. Dar Baku nu poate fi invocat fără o anumită de precauție sau pe motive false pentru că dacă devoratorul de coșmaruri este prea flămând și tu nu-i oferi un adevărat coșmar, s-ar putea să nu mănânce doar un singur vis ci să-ți devoreze imaginația și astfel să-ți dispară chiar și speranțele sau dorințele, laolaltă cu pretinsul vis urât.

În primele imagini desenate , pe la 1100, Baku seamănă cu tapirul. Unii spun că un marinar eșuat în Malaezia s-a întors mai apoi cu o astfel de creatură care a fost transformată în legendă. Sau poate tapirul era un animal care la un moment dat a a existat și a dispărut din Japonia și populația a rămas cu legenda. Asta pentru că în unele mituri apare ideea că în antichitate, turmele de Baku erau vânate și din pielea lor se făceau plăpumioare - talismane de alungare a spiritelor rele. Cartea Șase povești ale dinastiei Tang vorbește  despre un animal sacru numit bakuki. Oamenii își puneau talismane cu Baku la capătul patului (perioada Muromachi - 1337-1573) sau foloseau perne brodate sau cu forma unui Baku (perioada Edo - 1603-1868).

Baku este încă o figură populară în Japonia modernă chiar dacă acum populează mai mult benzile desenate și zona manga și anime. Și Bineînțeles este o poveste din care copiii află cum să procedeze dacă au un vis urât:

 „Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul! Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul! Baku-san, vino să-mi mănânci coșmarul!”

Și un tapir malaezian

Toate pisicile merg în Rai/ Băiatul care desena pisici

 ”Băiatul care desena pisici ” (Neko wo egaita shōnen ) este un basm japonez publicat în engleză în 1898 în cartea Zânele japoneze și mai apoi în 1960 inclus în poveștile lui Hearn ”Toate pisicile merg în Rai”.

Hearn tr., (1898). Ilustrat de Kason.

Băiatul desenează pisici la templul bântuit.

Titlul original din manuscrisul lui Hearn a fost „Artistul pisicilor”.

Povestea începe așa:  Într-un sătuc locuiește un fermier și soția lui. Niște oameni tare cumsecade cu mulți copii. Cu toții ajutau la munca câmpului și doar prâslea mic și fragil, nu era potrivit pentru munca cea grea. Așa că părinții decid că băiatului i-ar fi mai bine să meargă la mânăstire și să devină preot. Așa că îl duc la templul din sat, unde începe pregătirea cu preotul local. Ca student, băiatul era un învățăcel excelent dar avea un obicei peste înțelegere tuturor. Desena pisici peste tot pe marginea cărților sfinte, pe stâlpii templului și pe toate zidurile unde găsea un loc liber. Și le desena atât de frumos că păreau vii. Totuși după nenumărate încercări de a-l opri să umple zidurile cu desene este trimis acasă de către  preot.

Preotul îl atrage atenția să meargă direct acasă și să nu se aventureze în noapte în locuri necunoscute. Îi spune câteva cuvinte cam încurcate și curioase: ”stai departe de ce e mare și ține-te aproape de ce e mic”.

—Hearn tr., (1898). Ilustrat de Kason.

 

Spiridușul-șobolan uriaș învins de pisicile pictate.

 

Băiatul după ce se gândește bine decide că nu se va întoarce la ferma tatălui său. Îi era teamă de pedeapsă așa că pleacă către satul vecin unde la o distanță considerabilă știa că mai există un templu renumit. Avea speranța că preoții de acolo îl vor primi. Ce nu știa băiatul era că preoții din templul renumit fuseră alungați  de un șobolan uriaș și că acest șobolan fermecat omorâse mulți războinici care încercaseră să-l înfrunte.

Băiatul a ajuns la templu pustiu, intră și  observă  praful și pânzele de păianjen din camere impozante. Dar ce a observat imediat au fost și zidurile albe, libere, pe care se putea desena în voie. A găsit o un dulăpior plin cu unelte de scris numai bune de desenat. Acolo a găsit o cutie cu cerneală solidă din belșug așa că și-a preparat uneltele de desenat și a început sârguincios să umple pereții cu mii de pisici  fără să se simtă obosit.

Cum termină cerneala, cum oboseala puse stăpânire pe el și aducându-și aminte de sfaturile bătrânului preot,  se ascunde în dulapul ”mic” cu unelte de scris și adoarme profund. În timpul nopții, aude sunete oribile, țipete și lupte dar de frică nu se mișcă. Când vine dimineața și în cele din urmă prinde curaj și iese afară din dulap, unde descoperă cadavrul spiridușului-șobolan. În timp ce se întreabă ce ar fi putut să-l omoare, el observă că miile de pisici pictate de el aveau câte o urmă de sânge la gură. Aceleași pisici pe care le desenase noaptea trecută prinseseră viață și îl salvaseră de uriașul spriduș - șobolan care stăpânea templul. 

Sătenii au fost atât de recunoscători, încât băiatul a devenit erou. Când crește devine un artist celebru sau după alte versiuni starețul templui.

 Legendele se pare că au un sâmbure de adevăr și descriu o parte din viața eminentului pictor, preotul Sesshū.

E o poveste care vorbește despre curaj, rezistență și magia care înflorește din cele mai neașteptate locuri. Este povestea unui băiat, mic ca statură, dar nemărginit ca spirit, care s-a trezit atras de lumea pisicilor și a templelor, chiar dacă aceasta însemna să se confrunte cu respingerea și incertitudinea.

 

.

Despre legături

 

”Trebuie să le fim recunoscători, oamenilor care ne fac fericiți, sunt acei grădinari fascinanți care fac din inima noastră o floare”. ( M. Proust)

 

Au devenit prieteni cu mine, fără să le pese că sunt un simplu grădinar. Erau prietenii mei, fără să le pese că sunt femeie, singură, de altă religie, fără să-mi judece chipul sau kilogramele, anii, educația, fără să verifice dacă suntem din aceleași clase de bogăție sau că aparținem unor caste diferite sau că locuim în orașe diferite sau chiar că venim din țări diferite; nu i-a interesat că aveam situați sociale diverse și mai ales drumuri care normal nu ni s-ar fi putut încrucișa. Pur și simplu, ne-a legat viața. Cu unii mai mult, cu alții mai puțin fără ca această cuantificare să aibă vre-un rol în adâncimea relațiilor noastre.

 

Întâmplările’s grele și s-au strâns buluc uneori nici nu mai au limite clare dacă au fost aievea sau pur și simplu doar ni le-am imaginat. Iar  evenimentele, ele, deveneau în cele din urmă fericite chiar dacă luni sau chiar ani întregi de întâmplări împreună, ne treceau prin toate furcile iadului. Am simțit cumva că viața ne făcuse “frați de cruce” iar asta înseamnă că undeva gândurile și emoțiile și sentimentele au devenit atât de strâns legate încât ele sunt ca o nouă rădăcină de suflet.

 

Apoi, nu se știe din ce cauze, de fiecare dată altele, mereu mai multe, ei, au plecat în cele 4 colțuri ale zării. Unii pentru totdeauna. Unii temporar. La început, eram uimită. Cât de mulți plecau! Parcă se făcuse un vid în jurul meu. Cum se îndepărtau... . Deja, în glumă, spuneam că cine e prieten cu mine va primi oportunitatea de a ajunge în cel mai îndepărtat colț al Pământului. Și că mai ales o să-i meargă bine. Și că mai ales, o să știe că a ales bine. Cel mai bine. Câțiva s-au întors atât de schimbați că păreau mai departe decât cei de dincolo de oceane.

 

M-a cuprins disperarea, mai apoi! Mi se împuținau prieteni văzând cu ochii... Întindeam de legăturile noastre reciproce, de întâmplările adunate. Țineam la povestiri, curgeau scrisorile, telefoanele, emailuri, revederile, promisiunile, ne făceam promisiuni de revederi online...

 

Știu acum, că sufletele noastre au rămas împreunate fiind ele împresurate de adevăruri adânci, de gânduri grele și pline de mustul fertilului, chiar dacă nu mai știm unul de altul decât la câțiva ani odată. Înțeleg că sufletul nostru nu a împietrit și că legătura încă e verde. La fel ca seva unui copac, ea urcă când e propice și coboară ca să fie rezervă la nevoie. Asta e un lucru bun, trăinicia asta mi-a demonstrat ca îmi alesesem bine prietenii ...

 

Când plecau, aveam obiceiul ultim, să le întind în dar o floare. Un “fel de floare” din grădina inimii mele. O floare nemaivăzută. Închipuită. Imaginată. Cu o rădăcină comună, dar care exista pentru amândoi; prinzând rădăcină undeva în divinul cu care ne legasem. Când floarea noastră înflorea, prin ea eram alături de acel prieten. Pe o lungime de undă, unde nu exista nici distanță, nici timp în stare să despartă, nici  nepăsare căci divinitățile pe care se întemeiază unitatea noastră nu se poticnesc în fața zidurilor sau a mărilor sau a țărmurilor. Sau a uitării. Iar când ne revedeam primul, dar chiar primul lucru pe care ni-l povesteam în imaginația noastră, plini de mândrie, era despre floarea aceea. Și așa își aduceau aminte că eu eram grădinar. Noi am încărunțit, fiecare pe alt meleag dar floarea mea îmbobocește alături de fiecare din prietenii mei și chiar de copiii prietenilor mei. 

 

Nu, nu mă hrănesc din amintiri doar uneori mai punctez legătura dintre noi când îmi clătesc inima și mintea. 

 

Iar acum? Nu mai știu pe unde-mi sunt marginile acelei grădinii a mea în care surprind neîncetat o nouă tranșă de boboci. Grădina mea e neînchipuit de mare, bobocii, niciodată prea mulți.

.

 

.

Trufe

 

Trufele fascinează oamenii din întreaga lume, sunt savurate ca o delicatesă într-o mare varietate de tipuri și forme pe tot globul. Dar în antichitate ele erau înconjurate mereu de mister. De exemplu în Roma antică se spunea că trufele cresc în locurile în care a lovit fulgerul (aveau legătură evident și cu Jupiter).

Cuvântul trufă este derivat din latinescu „tuber”, care înseamnă „excrescență” sau umflătură. Trufa este corpul roditor al ciupercilor hipogene, care aparțin genului Tuber și familiei Tuberaceae și cresc sub pământ. Sunt considerate ciuperci ectomicorizice iar istoria lor este plină de intrigi și misticism. Se găsesc la rădăcina a 4 copaci diferiți: stejar, alun, castan și fag. Aceste ciuperci sunt rare și necesită o combinație foarte specifică de sol, umiditate, echilibru PH și lumină solară pentru a se reproduce. Din acest motiv, ele sunt dificil de găsit. Vânătoarea de trufe în Franța și Italia, e chiar  considerată sport. În Renaștere ”vânătoarea de trufe” era o distracție doar pentru nobilimea. De fapt și acum mulți fermieri folosesc câini/porci pentru a adulmeca delicioasele ciuperci!

Trufele au apărut pentru prima dată în scrierile babilonienilor în urmă cu aproximativ 5000 de ani. La egipteni pe ziduri, a fost descoperită o rețetă în care trufe întregi erau pregătite în grăsime de gâscă. Etruscii le pregăteau și ei în variate forme, preluate mai apoi de romani. La greci, în anul 100 d.Hr., apar primele rețete scrise. Este citată și în cartea lui Pliniu cel Bătrân ”Istoria naturală”.  Plutarh este cel care spune că au fost create dintr-o combinație de elemente naturale precum apa, căldura și fulgerul.  Tot el enumeră trufele printre ”legumele” cu caracteristici miraculoase, din moment ce nu au rădăcină și sunt complet înconjurate de pământ, fără fibre sau măcar niște filamente, fără umflături sau crăpături în pământul unde cresc. Mai mult, ele nu aderă la sol, ci sunt acoperite de o coajă, deci este imposibil de spus dacă sunt făcute din pământ sau sunt o ”bătătură a pământului” (nec terram esse posimus dicere neque aliud quam terrae callum).  Trufele se numărau printre mâncărurile pe care le găsim mereu la banchete din Imperiul roman. Se preparau altfel decât astăzi, fiind de obicei gătite întregi (fierte sau prăjite) și ”îmbrăcate” cu diverse sosuri. Celebra carte de bucate ”De Re Coquinaria”, are un capitol special pentru trufe și 6 rețete foarte diverse.

Povestea lui Plutarh l-a inspirat pe celebrul poet satiric roman Juvenal. Așa au apărut anecdotele despre trufe. El a scris că trufele provin dintr-un fulger pe care Jupiter, tatăl zeilor, îl aruncase asupra unui stejar. Stejarul, sub care cresc trufele, devine ”sanctuar divin” iar sub el cresc trufele. Jupiter era cunoscut pentru activitatea sa sexuală prodigioasă, de aici apar primele legende care înzestrează trufele cu calități afrodisiace. Acest mit al trufelor ca plantă afrodisiacă persistă până în zilele noastre (în anii 1980, cercetătorii au descoperit în trufe și ingredientul androstenonă, un feromon cu un parfum puternic de mosc care alimentează mitul respectiv).

O legendă medievală spune că un fermier a descoperit accidental că porcul său mânca ciuperci, la rădăcina unui copac. De fapt e o mâncare preferată de mistreți. Deoarece porcul a rămas sănătos foarte mult timp după aceea, fermierul a mâncat el însuși aceste ciuperci. Drept urmare, el și soția sa au avut treisprezece copii, deși înainte nu reușiseră să facă copii. Din cauza unor astfel de  povești, oamenii au crezut din ce în ce mai mult că trufele sunt un dar de la Dumnezeu pentru omenire și pot face lucruri supranaturale pentru fertilitatea umană. Grecii și italienii foloseau ciupercile în scopuri medicinale și credeau că pot oferi sănătate veșnică. În întunecatul Ev Mediu, biserica s-a împotrivit ideei de remediu universal și mai ales afrodisiac. Legau trufa de ”zeitatea păgână Venus” și spuneau că trufele sunt ”pământ corupt”, ”hrana vrăjitoarelor și a diavolului”. Drept urmare prețul a crescut dar comerțul s-a mutat pe ”piața neagră”. În timpul  Renașterii le găsim totuși la masa Caterinei de Medici și a Lucreției Borgia cât și la cele mai prestigioase banchete din toată Europa.

Apogeul producției și a consumului de trufe a început odată cu domnia lui Ludovic al XIV-lea. Regele Soare. Acesta adora aroma exotică și delicată a ciupercilor și practic a salvat-o de la dispariție. De asemenea, a ridicat-o la rang de rafinament folosindu-se doar la banchetele nobililor europeni. Ludovic al XIV-lea a fost atât de îndrăgostit de trufe, încât și-a propus să le cultive ceea ce s-a dovedit a fi inutil.  

 

Primul tratat dedicat în întregime trufelor, „Opusculus de tuberis”, a fost scris în 1564 de medicul umbrian Alfonso Ciccarelli. În același secol, Andrea Cesalpino decide că trufa face parte din grupa ciupercilor. În Europa în această perioadă, trufa era numită și „usturoiul bogățiilor”, pentru mirosul ei, ușor asemănător plantei. În urma acestei etape de popularizare, în anii 1800, trufele au cunoscut o recoltă de peste 2.000 de tone în toată Europa. 

 
În anii 1700, contele de Borch publică o monografie despre trufe numită „Lettres sur les truffes du Piemont”, în timp ce în 1788 Vittorio Pico descrie trufele albe numindu-le cu numele de Tuber Magnatum. Cu toate acestea, abia în 1831 prețioasa ciupercă subterană a obținut prima descriere științifică, grație cărții „Monographia Tuberacearum” scrisă de Carlo Vittadini. În această carte, botanistul și micologul italian descrie multe varietăți de trufe, iar multe îi poartă încă numele (Tuber melanosporum Vittad, Tuber aestivum Vittad, Tuber Brumale Vittad etc...). A apărut și o știință separată numită ”idnologie (din grecescul Hydnon), știința care studiază trufele.

 
Mulți ani mai târziu, cercetarea a confirmat că ciupercile conțin fenoli, flavonoide și polizaharide. Acești diferiți compuși bioactivi pot avea efecte antioxidante, antimicrobiene și antiinflamatorii. Așadar trufele s-au dovedit a fi foarte bune pentru sănătatea noastră.

Trufa albă din (orașul) Alba „Tuber Magnatum Pico” este astăzi renumită în întreaga lume. Trufa de Alba este în prezent unul dintre cele mai scumpe produse din lume. Această trufă albă prețioasă Tuber Magnatum Pico se găsește doar în câteva zone din Italia și Croația și până acum nimeni nu a putut să o cultive.

Deja în secolul al XVIII-lea, trufa din Piemont era considerată unul dintre cele mai rafinate ingrediente în curțile europene. Dar abia în secolul al XX-lea trufa ”de Alba” a devenit faimoasă în întreaga lume, datorită ideii inteligente a lui Giacomo Morra, un hangiu din orașul Alba. Morra a trimis trufe albe celebrităților din întreaga lume și astfel aceasta a ajuns și ea celebră. Astfel de cadouri au primit  în 1951 președintele american Harry Truman, prim-ministrul britanic Winston Churchill în 1953, sportivul Joe DiMaggio și Marylyn Monroe în 1954, etc. Giacomo Morra a fost numit Regele Trufelor de revista The Times în 1993. Morra a fost și fondatorul celebrului târg anual de trufe din Alba, care atrage și astăzi nenumărați vizitatori din întreaga lume.

La început am gustat mâncăruri cu trufe în Italia dar mai apoi am reușit să gust trufe românești proaspete. Așa că am o listă destul de spectaculoasă de rețete încercate: în pastă de ciuperci, unt aromatizat, pastă de brânză, câteva variante de spaghete dar orezul cu trufe este preferatul meu....

 https://www.youtube.com/watch?v=EntUcd7K1U4

 

https://www.youtube.com/watch?v=n1Cemu73ar4

 

https://www.youtube.com/watch?v=JkIIjNia3MA

 

cultura trufelor

https://www.youtube.com/watch?v=ZOewssc6qCA

Imagine: trufe dintr-un Tacuinum Sanitatis din secolul 14