Detest să preiau tot ce mi se ”servește” pe post de adevăr. Nu din lipsă de încredere. Ci din nevoia de citire permanentă a acelei realități a clipei de față. Așa cum o văd eu. Și pentru că încerc să am ceva mai mult respect și destulă încredere în propria mea intuiție.
- De ce nu mă cert cu ceilalți în cazuri în care descopăr că eu sunt cea care am câștigat, eu sunt cea mai ”aproape de adevăr”? îmi spui.
- Pentru că nu-mi plac discuțiile în contradictoriu. Nu întotdeauna. Pentru că am descoperit că într-o dezbatere - mai ales în cele tensionate - mă simt umilită atunci când comparațiile ajung să mă aibă pe mine ca termenul inferior și de aceea încerc să nu-i pun în aplicare eu, cu ceilalți.
Și pentru că da, simt că este o ocazie ca să mă sondez. Să caut și motivul și miezul valorilor mele! Și de aici, să-mi smulg acele spaime: că permanent voi fi înșelată că mereu voi fi dezamăgită, că voi fi trădată de oricine. Oricând și oriunde. Eu (mă) știu că spaima mea de aceste lucruri și nu trădarea în sine, înșelăciunea sau dezamăgirea se vor agăța de mine ca o iederă și îmi va suge tot ce am eu mai bun. Știu, că această stare îmi va aduce mai mari daune. Frica declanșează în mine ( și probabil în noi) o avalanșă care mă distanțează de ceilalți.
Așa că în loc să mă cert, mă iau frumușel într-un loc liniștit și când mintea mea nu mai fierbe, mă întreb:
- ”Oare de ce suntem noi aici împreună? Să ne facem de fiecare dată bucăți sau să ne fim un punct de sprijin.
Și dacă înăuntru mintea mea se trezește la fel ca atunci când soarele răsare și lumina lui mă orbește la început, simt cum noi aspecte ale unui anume sens încolțesc.
- Eh dacă eu prefer dialogul adevărat?
- Desigur. Dar asta face parte din cu totul altă poveste.
.
