Construcții XI - necunoscutul salvator

Câți binevoitori pe lângă mine. Mai mulți decât numărul celor dezamăgiți e numărul acestor binevoitori care vor să mi se bage pe sub piele. Care va să zică, își pierd timpul să mă înțeleagă. Și pentru asta,  mă readuc la ”încă vârsta unui copil de 5 ani” și  mă umplu cu ”de ce-uri?” Îmi pun întrebări retorice, demodate, moralizatoare, etc. ...Nu știu de ce dar când sunt alături de ei simt că mă scufundă în citate ale marilor morți, a căror mare înțelepciune e bună de ”zis” dar nu de practicat. Prea multe citate ca și cum viața noastră n-ar fi decât niște titluri sau niște motto-uri.

Fericiți de a nu mai avea 5 ani, atașează aceleași  curiozități, uneori intimităților tale sau cotidianului tău simplu și, îți dau de înțeles că ei au (deja) răspunsurile. Aceleași parcă de când aveau 5 ani. Nerevizuite. Le cunosc de demult, fără să mai reflecteze la ele. Și uneori miros a naftalină sau a neaerisit. Toate moliile prejudecăților gustă din ele.

Binevoitorii aceștia îmi evocă un tablou de stări statice. Ei, rămân fericiți că au ajuns la tine să te întrebe. Se afișează ca primii. Se afișează! Își iau atitudinea aceea de comandat de pionieri, veșnic atotștiutor. Și când colo, e veșnica problemă a ”datului cu părerea”. Se auto - conving cât de important este să rămână  în discuția comodă cu răspunsul bun, știut. Și nici tu nu ai voie să treci limitele pentru că ei nu te vor în dialog. Vor să le dai dreptate. Și să pândească dacă ești dintre cei cei care ies din normă. Oamenii care ies din normă ori reflectează, ori se schimbă, ori daaaa (!!!), încep să pune și alte întrebări.

Îs mai răi decât alte rele. Mult mai răi. Mult mai răi decât iubitele mele vecine bătrâne și surde, din parc, care așezate strategic  (mă, ne) bârfesc cu glas exagerat de tare. Pentru că ei, binevoitorii,   fără să vrea, devin cei care ne supraveghează să nu ieșim din turmă. Nici nu contează ce turmă. Pentru ei nu contează. Ei așa se simt ”acasă”, ”comod”. Scufundați printre alții.

Zău frate!!! Nu mă mai pândiți! Nu mă mai momiți!

Și scuzați că vă părăsesc, ecoul frământărilor mele mă face să nu mă scufund în botezul incert a ceea cred ei că  sunt. Mă cheamă oarece frământări ale lumii ăsteia de n-am timp pentru limbajul dubios al acestui mediu social.


.