Reîntoarcerea cu parfum de întrebări

Cel mai mult, la întâlnirile cu foștii colegi de facultate, foștii colegi de servici îmi plac acele ”cuvinte cheie” care ascund întâmplări vechi numai de noi știute și care ne leagă. De exemplu dacă bunilor mei prieteni horticultori care urmăresc această pagină le-aș spune ”dudul lui Puiu” sau ”examenul de fizică și meteorologie” le-aș trezii o grămadă de amintiri care i-ar năpădi o zi întreagă. Aseară am descoperit câteva amintiri scrise după întâlnirea de acum un an la revederea de 35 de ani de la terminarea facultății. Le pun aici, cu intenția de a le completa. Nu mă bateți la cap că nu știu când...

 

 

Reîntoarcerea cu parfum de întrebări

De fiecare dată privesc plină de curiozitate, întâlnirile cu vechii amici. Momentul când rememorăm micile noastre aventuri și felul cum ne raportăm la ele acum. Felul cum mi-au rămas în memorie a mea și a noastră, prilejuiesc multe momente de reflecție. Zâmbete și mirări. Păi nu a fost așa! Stai să-ți zic eu de fapt cum s-a petrecut ... Și atunci afli o poveste nouă, dintr-o întâmplare vechie. Ce rol ai jucat tu, ți se revelează chiar acum. Doi oameni povestind aceiași lucru, spun de fapt două întâmplări diferite. Exact asta s-a întâmplat ieri, la reîntâlnirea de la terminarea Facultății. Sărbătorim 35 de ani de atunci.

Pentru mine, care am ieșit din branșă de mai bine de 20 de ani, acest lucru este un fel de reîntoarcere cu parfum de întrebări. Ce s-ar fi întâmplat dacă ...? Dar cel mai interesant lucru dacă reflectezi, este cum tragi de ”ața” unei amintiri și cum altele mai apoi se agață să dezlege alte povestiri vechi și noi deopotrivă. Enumerarea mentală a aripilor unor povești, altele decât ale celorlalți, cred că este foarte importantă în a te reîntâlni pe tine cel de demult în cel care ești acum. Plină de bucuria nostalgiei.

Și după ce le povestești altora, descoperi cum se înșiră ca mărgelele răspunsurile și amintirile lor care-ți sar în întâmpinare. Te întrebi, de ce întâmplarea asta și nu altele? De ce ele au săpat în creierul tău șanțuri mai adânci, de ce mai apoi cine știe când, în acești ultimi 35 de ani au fost accesate mai des? Toate țin de greșelile tale, de experiențele tale și de ce nu, de ce anume vrei să ”donezi” memoriei colective, memoriei vii, a grupului din care faci parte.

În discursul meu povesteam de viața mea de ”navetist perpetuu” la București și faptul că la un moment dat, când trec prin dreptul Institutului Meteorologic de la Băneasa, mi se răscolește stomacul, și-mi aduc aminte de câte ori am făcut drum pe jos din cauza delegațiilor prezidențiale care întrerupeau cu orele, circulația până la și dinspre Otopeni. Și cum la final, eram blegită de soare și mă frigeau picioarele în tenișii transpirați de cei 8 km de mers pe jos. Dacă întârziam prea mult se închidea cantina așa că nevoia ne făcea să ne înviorăm pe ultima partea a traseului, adică tot Bulevardul Expoziției. Cum delegațiile și musafiri externi erau săptămânal iar noi avem practici lungi în zona Băneasa, nu ne era ușor. Se pare că numai eu îmi aduceam aminte de așa ceva ca de ceva neplăcut, alții savurau drumul și discuțiile și suportau căldura mai ușor. Mai erau și securiștii. Ei ieșeau mai mereu când nici nu te așteptai de prin boscheți, așa că de-a lungul porțiunii de la Băneasa până la Casa Scânteii (Presei Libere) oricât îți venea să înjuri, te cenzurai.

La o festivitate de început de an universitar, probabil în 1983 am avut onoarea unei ”vizită de lucru la cel mai mare nivel” și de un discurs mereu înălțător, cu ovații. Atunci s-au pus pomi din livada super-intensivă (4 meri Golden) în ghivece mari și i-au îngropat chiar la capătul pe unde trecea delegația. Pomi doldora cu mere nu au mai putut fi replantați înapoi. Printre rânduri s-a plantat spanac, irigat zi și noapte să răsară într-o săptămână. Am reținut asta pentru că eu am fost una dintre cele care l-au semănat. Manual. O tactică specială, ca să nu-i trăsnească prin minte nici unui înalt personaj politic să calce mai departe de aleea asfaltată proaspăt.

Spuse zeci de ani mai târziu, peripețiile din anii studenției au așa un aer aventuros sau palpitant! Și nu îmi dau seama dar în poveștile mele, mi se pare că eram nemulțumiți tot timpul dar de fapt am experimentat o stare contrară. Eram tumultoși. Eram foarte veseli, vociferam tot timpul, cântam des și eram mereu doritori de a mai face ceva kilometrii până la Arcul de Triumf și renumita cârciumă a timpului sau chiar până la Piața Romană de unde ne întorceam în miez de noapte, pe jos. Și nu, nu ne îmbătam. Motivul era simplu nu cred și nu știu să fi avut chiar atâția bani.

Eram în anul final când s-a descoperit în fișa mea matricolă că nu-mi refăcusem ceva zile de practică agricolă din al doilea an. Era un motiv serios și nu mi s-ar fi permis să intru în examenele finale. Sigur că era acolo pus bine certificatul medical (fusesem suspectă de holeră adusă în Ploiești, din Tulcea, de nimeni altul decât de Ivan Pațaichin și ajunsesem pentru câteva zile în carantină, chiar la Voila). Nu contase că problema aceasta mă scutise toată toamna respectivă de practică. Atunci nu erau permise absențele de nici un fel așa că acea practică trebuia refăcută obligatoriu. Așa am ajuns eu ca munca practică de mecanizare să mi se transforme după aprobări și parafări, în practică de vinificație. Timp de 2 luni, am mers după orarul obișnuit, în clădirea separată a catedrei de vinificație, să spăl sticle. Eram în 1984 și eu spălam sticle dintr-un depozit în care nu se mai umblase de la cutremurul din 77. Vă imaginați câte sticle? Un munte întreg de sticle care trebuia mai târziu umplute. Ah da, și mai aveam de călcat fețe de masă lungi, cele pentru ședințele de partid sau ședințele studențești, din mătase roșie și toate drapelele tricolore ce se puneau la sărbători în lungul zidului clădirilor campusului universitar. Mă simțeam ca o Cenușăreasă când maștera îi dăduse treburi chiar în ziua balului. Vă aduceți aminte de sârma cu pămătuf cu care se spălau sticlele pe interior? Eu trebuia să zgâmâi și să elimin molozul depus la exterior și drojdia pietrificată interior, stratificată acolo, de 7 ani. Mâinile mele stăteau la înmuiat într-un amestec de sodă (detergenții pe care-i cunoaștem azi, nu apăruseră) și nu arătau prea grozav după două trei ore de tratament. Când mă înapoiam la cămin eram totuși ”invidiată” că mi se încredințase cheia de la cramă și mai ales de la colecția de vinuri și că intrasem în acel Rai al viticultorilor. Știți că o cramă are o relație specială cu praful depus pe sticle, așa că eram văzută ca un fel de Sf Petru al sticlelor goale. Iar sticlele nu erau pur și simplu ”curățate„ ci curate de luceau în soare și scârțâiau când treceai degetul peste ele. Avantaj? Păi mi s-a încheiat media anului II, în cele din urmă. Și pentru că s-a întâmplat să fac și niște cafele unor musafiri străini veniți în schimb de experiență, ei da, am băut chiar și eu un pahar (păhărel cât degetarul evident) din cel mai bun coniac din viața mea, unul care fusese adăugat acolo exact în anul nașterii mele. Dar călcatul și spălatul sticlelor, două munci făcute atunci în exces, sunt activități de care nu mai vreau să aud nici azi.

Voi cum ați petrecut foamea din cămin, în timpul sesiunilor! Asta nu ținea nicidecum de rații și de timpurile lipsurilor de demult. Îmi aduc aminte că pe geamul căminului (camera 304), într-o sesiune de iarnă cu drumuri înzăpezite, trona un borcan cu icre neprelucrate. Parcă văd. Într-un borcănel de iaurt umplut doar pe jumătate erau puse cu sare și înghețate niște chestii maronii. Fiind sesiune nu reușisem să mergem acasă pentru a aduce rezerve. S-a dovedit că singurul lucru comestibil, pe la unsprezece noaptea, într-una din zilele sesiunii, rămăsese acest borcan. Ultima noastră speranță. Așadar, noi 4, căci aveam încă 3 colege de cameră, am făcut socoteala: pâine aveam, ulei, o sticlă întreagă adusă de acasă din rație, sare de lămâie era. Lămâile, când erau, erau un vis frumos pe care îl păstram pentru ceai. O ceapă, desigur asta găseam în vecini!

”- Aveam nevoie de o ceapă!”, s-a dat strigarea pe hol. Ceapa mare și frumoasă a sosit, alături de proprietăreasă care aștepta și ea în schimb o feliuță de pâine cu minunatele icre. Oricum icrele erau și așa prea puține pentru noi 4 dar acum se adăugau încet și alți pofticioși, atrași de strigătul de pe hol. Toată lumea avea seara cel puțin un sfertul de pâine negră în plus, cu care ne întorceam de la cantină. ”Pâine în sos de limbă”, glumeam noi când ne apuca foamea și o ronțăiam. Dar acum pentru că deja ne pregăteam de ”festin”, a venit din vecini și un supliment, un borcan cu untură. Untura pe pâine cerea o a doua ceapă. Acum vă întreb, ați frecat vre-odată pâine neagră, cu ulei și cu ceapă adăugând și cele câteva icre care dădeau produsului doar mirosul? Nu la mixer ci așa gospodărește, cu furculița? Și mai ales puteți să credeți că așa ceva te făcea să salivezi de plăcere? Acel amalgam colorat cam dubios, aveau probabil 5 % icre. Dar totul pus pe pâine prăjită era considerat trufanda. Când maglavaisul acela a fost gata, camera era deja plină de lume. În castronul din dotare era deajuns să ne potolim tensiunea care ne rodea stomacul în timpul sesiunilor. Până la urmă era o foame nervoasă. Dezbaterile nu mai erau legate de materiile de examen. ”Pasta” obținută era considerată mi-nu-na-tă, măiestria amestecului, lăudată, conținutul aplaudat! De fapt împărțită la toți cei dornici de ”icre”, nici nu era multă. O mâncam tacticos, elegant, mirosind-o ca un câine pavlovian, lângă cănile mari pline de ceai negru, fierbinte. Ceaiul ne trezise și acum deja nu mai știam dacă ora era târzie sau foarte matinală însă devenise perfectă pentru un intermezzo, în materiile de examen. Așa că a apărut ca din senin și un om cu chitară.

Poza, ea e cea de pe diplomă pentru că nu am prea multe fotografii din vremea aceea.