Trăim dublu I - ( Miciuna)

Trăim dublu. Și ne  îngreunăm cu asta. Mințim de-ngheață apele. Așternem neîncredere. Îi împingem pe ceilalți să creadă că suntem într-un univers fals. Un loc în care de fapt, tu cel care spui și tu cel care asculți, nu te regăsești. Îi trimitem pe oameni acolo unde nimeni nu ar putea să ne cunoască sau mai rău, să ne salveze.  Și nimeni nu ar putea să ne vadă. Doar noi pe noi, ne ”poetizăm” fără să vedem disonanța față de realitate.
Credem că nemințind nu vom mai fi luați în serios sau ca evitând clar confruntarea evităm și situațiile jenante... 

Iar când suntem prinși, de cele mai multe ori nu recunoaștem. Ne supărăm rău chiar pe acela care a avut curajul să ne distrugă deghizarea și preferăm să rămânem cu cuvintele măsluite. Ca fiind cele adevărate. Trișăm atât de mult până la a ne obișnui că minciuna este propria noastră piele. 

 Când eram mică nu îmi imaginam cum arată ”ocaua mică”? Iar acum o situație mincinoasă mi-o imaginez precum  elefantul ce  se leagănă pe pânza de păianjen. Chiar credem că există așa ceva care ne alterează simțurile? Ne spunem că miciuna e folositoare. Și noi, vrem să câștigăm competiții față de acel cineva față de care  alterarea adevărului este important. Ce contează că e blamabil. Am uitat să roșim de rușine.


Dar cel mai important este că nu am învățat (încă) că recunoașterea e o așa eliberare, o așa forță care te propulsează...


REPROBÁBIL, -Ă, reprobabili, -le, adj. Care merită să fie reprobat, care trebuie condamnat; blamabil, condamnabil. Și pentru că nu am învățat că recunoașterea e o așa eliberare, o așa forță care te propulsează...