Căderea în ridicol

Căderea în ridicol este una dintre cele  mai mari frici ale mele. Și a amicilor mei se pare. A ploieșteanului de rând inhibat. A celui care crede că e civilizat să  nu  întreci limita, niciodatăăăă! 

Teama de batjocură duce la răni poate nu atât de adânci cât  foarte dureroase. Toată lumea de care  știu, o tratează cu o doză bună  de sarcasm, cu ținere de minte și reamintire în momente cheie, și-n cel mai bun caz cu accente de (auto-) ironie rușinată. Doar râsu' plânsu' zicem spășiți, e o posibilă cură și e pusă  la loc de cinste și conștientizată de orice ploieștean, nu! Și suntem mândrii de ea, nu? Metoda lu' nenea Iancu moncher.

E nevoie de curaj, de mult curaj să-ți cunoști  orizontul chiar și pe această zonă, intenționat lăsată obscură.  Lăsând garda jos. Înlăturând cât se poate din masca proprie. Cu sinceritate. Înaintând în Țara de Nicăieri a eului propriu, în fața altuia. A altora. Ce nu înțelegem noi (de fapt încă mă refer la mine) este că cea mai bună soluție de a contracara și de soluționa o situație ridicolă pe care mi-o asum nu este ironia ci fooarte multa tandrețe aplicată. Da, da, tandrețea e soluția! Din cea sinceră. Din partea ta și a interlocutorilor. Din partea ta, ție. Din porția lor, ție.

 Cam așa.

.
.
.
.