Am privit de ceva zile în jur mult mai detașată decât alte dăți (asta pentru că nu mă mai uit la ecrane decât o oră pe zi. Mi-am impus asta!). Memoria colectivă, observ, se rearanjează când ceva, cineva, cuiva îi merge bine, este promovat, e bine văzut. La fel când e jos. Nimeni nu vede sau se gândește ce, cât, cum este în spatele acestei vizibilități. Până acum consideram memoria colectivă că stă pe margine și etichetează și că asta este curată ipocrizie a individului anonim ce o compune. Și pe mine ipocrizia mă revoltă, îmi aduce disconfort. Probabil că am căpătat de la natură un senzor mai sensibil la asta.
E unul din lucrurile pe care le-am discutat cu prietenii, și pe care le-am reanalizat. Am reconsiderat nu gândirea, nici valorile mele sau ale altora ci emoțiile, exacerbarea lor, inflamarea socială. Acest ”foc de paie” social. Această nevoie imediată de a lăuda sau a blama, fără examinări obiective. Uneori fără nici un fel de examinări. Eu o numesc mașinăria de arătat cu degetul a lumii.
Mda, e vorba de înțelepciune ”bătrânească” venită din privilegiul celor 65 de ani trăiți. Nu ușor. Nu superficial. Până la urmă adaosul de înțelegere și schimbările sunt necesare și pentru mine și pentru rigiditățile pe care fără să vreau le-au acumulat în cunoașterea propriei mele balanțe sociale. A jocului fin de recalibrare și de recuperare a armoniei și echilibrului propriu. Și a cunoașterii mai bune a lumii care te (ne) înconjoară.
A îți trăi viața în autenticitate și autonomie până la urmă nu înseamnă că te așezi pe un braț al acestei balanțe sociale și că tremuri în fiecare clipă trăită pentru cuvintele, gândurile, gesturile făcute. Strategia e să te înalți suficient de sus ca aceste sentimente să nu te atingă. Să nu te murdărească. Șă nu devină lest. Și cum eu nu pot să zbor (încă), aceste momente de ”sus” trebuie accesate zilnic.
Acum cca. 30 de ani mi-am schimbat radical modul de gândire. Multe le văd schimbate, multe îmi aduc încă nedumerire. La alte multe lucruri sunt rezistentă și plină de încăpățânare. Unul dintre minunații înțelepți ai lumii din care fac parte, 'Abdu'l-Bahá are un citat care uite, mi-a rămas în inimă și-n minte și care mă zbuciumă ori de câte ori îl verific. Și-mi stă în cap precum cuiul lui Pepelea. Cuvintele Lui spun că orice element de dreptate, orice sentiment justițiar trebuie îmbrăcat în bunătate. Nu în bine. Cumva binele nu e de ajuns. Binele e justițiar, moral, e obligația morală, e în logica regulilor sociale. Binele o destinație a minții. Bunătatea e o virtute, care necestită empatie, care nu se calculează în beneficii chiar și spirituale. Bunul e destinația inimii. A unei inimi generoase, pline de căldură. A unei voci pline de înțelegere.
După ce mi-a dat o seamă de sfaturi, inteligența asta artificială mi-a scos de pe undeva o frază care mi-a plăcut și care spune că binele este ”busola morală iar bunătatea este energia care ne face să mergem în direcția indicată de bine”. .
Ați observat în jurul vostru (nostru) cum memoria colectivă se rearanjează, pentru că ea stabilește ierarhii plăcubile sau ostile? Ne plac triburile și alianțele, micile măscări și marile confruntări. Le iertăm multe poate nejustificat de mult celor din tabăra noastră.
Ceea ce am învățat zilele astea și știu că a durat ceva timp și nu e complet gata în inima mea este faptul că trecutul poate să ne otrăvească prezentul și mai ales să ne stopeze viitorul. Iar acest lucru, pus în balanța noastră socială, proprie sau colectivă nu-l doresc nimănui.
.
