Zilele acestea am avut șansa să mă întorc pe străduțele copilăriei (zona Bulevardului și străzile limitrofe Democrației). Și am mâncat la un mic restaurant (și italienesc, și excelent) de strada Miciurin. Acest lucru mi-a adus aminte de o întâmplare din aprilie 1980, perioadă premergătoarea pentru mine, a examenului de admitere la facultatea de Horticultură. Materiile la care dădeam examen erau: genetica, viticultura și vinificația. (Mda, pentru cei care știu că eu nu iubesc alcool, acest lucru poate fi surprinzător.)
Viticultura și vinificația erau niște cărțoaie mari dar fiind lecții practice mi se păreau mult mai ușor de reținut și de redat. Mie, manualul de Genetica îmi dădea de lucru!
Dar să ne întoarcem la povestea în care eu, aveam 17 ani și buchiseam manualul de genetică din scoarță-n scoarță. Mă bucuram pe vremea aceea, de o memorie fotografică excelentă și tot ce trebuia să fac era să ”tocesc” lecțiile, una după alta. Dar începutul manualului era seducător. Erau povești. Povești despre o grădină mânăstirească (Cehia) în care călugărul concomitent om de știință, făcuse primele experimente de încrucișare a plantelor. E vorba desigur de (Gregor) Mendel și cele mai importante 3 legi ale geneticii și eu, cu o imaginație bogată mai adăugam câte ceva la partea aceasta, material citit în alte două cărți, altele decât manualul. Ceea ce, discutam cu mama, nu știam dacă acest adagio, era favorabil sau putea deveni o posibilă scădere a notei la examen. Așadar, personajele erau în bucătărie: mama atentă la o maioneză pe care o învârtea cu o infinită grijă și eu. Să nu uităm că vorbim de anul 1980. Adică, anii când uleiul era raționalizat și nu ne era îngăduit să facem risipă. Așa că imaginați-vă: bucătărie de bloc, parter, geamul deschis, soare, frumos, tentant, și o mamă cu șorț de bucătărie, un castron, o lingură și o sticlă de ulei. Cu 2 zile înainte de Paștele acelui an. Protejat, în fața ei manualul meu iar eu plimbându-mă prin spațiul rămas, destul de mic evident, spunând cu voce tare lecțiile, una după alta. Știu, mie de fiecare dată, această secvență, îmi aduce în minte filmele văzute cu copiii talibanilor care ”tocesc” în întregime Coranul. Totuși se pare că memorarea, sub orice formă ar fi ea, aduce foarte mari benefici creierului așa că de câțiva ani nu mai are rost să mă plâng că am încercat-o și eu.
Iată-mă povestind despre ”părintele geneticii” care pe la 1850, făcea experimente cu soiurile de mazăre, cu albine și a dat de primele legi ale eredității. Mama, cu o privire intrigată ba chiar indignată, nu mai amesteca în castron, ci se uita curioasă în manual. Cu toate că mielul și prăjiturile își așteptau rândul, noi ne oprisem la momentul salatei rusești.
De ce? Pentru că cu cca. 20 de ani în urmă, aceleași lecții, le primise și ea în anul terminal al liceului dar atunci, povestea era cu totul și cu totul alta.
Toate minunățiile descoperite de Mendel și de urmații acestuia erau puse pe seama lui Miciurin (un cercetător genetician sovietic) ce trăise cu 50 de ani mai târziu. Anii '60 în România, o Republică Populară pe atunci erau considerați ca preamărind ”cuceririle sovietice” nemaipomenite și nemaiauzite în astă lume. Mama știa de ereditate mai mult decât alții, pentru că terminase Liceul Sanitar dar Mendel, nu exista încă pentru ea. La ea cele mai importante lucruri fuseseră grupele de sânge și determinarea grupei de sânge a copilului.
Mendel a fost nedrepățit de comunitatea științifică a vremii care i-a respins cercetările ca fiind prea revoluționare iar abatele mânăstirii i-a ars toate documentele chiar în ziua înmormântării declarându-le eretice. Iar în manualele de la noi s-au redresat târziu lucrurile. Miciurinismul, a devenit nu doar o atotputernică teorie științifică, care evident trebuia să fie neapărat prima în lume și s-a transformat într-o teorie politică, în care ”omul de tip nou” înfrânge și cucerește natura.
„Nu ne putem aștepta la favoruri din partea naturii. Să i le luăm - asta e sarcina noastră” spuneau oamenii de știință sovietici, oferind teorii agricole din ce în ce mai aberante dar care promiteau producții din ce în ce mai mari.
Mai târziu, această formă de înțelegere și gândire necolaborată cu munca de cercetare, a dus, cred că vă dați seama imediat, la producțiile acelea record raportate, an de an mai mari. Însă pe plan științific teoria a afectat mult și a dus la stagnarea și interzicerea multor proiecte cu adevărat științifice.
Glumele despre cele peste ”3000 de încrucișări” ale lui Miciurin circulau ca bancuri. Bancuri ajunse și în România. Iată unul dintre ele: ”Se spunea că Miciurin a altoit dovleci cu vișini și în loc să obțină vișine cât dovlecii a obținut dovleci cât vișinele!” Să ne aducem aminte și că aceste experimente în U.R.S.S. erau făcute în plină perioadă de foamete în care milioane de oameni au murit pe capete. Azi, încercând să mă documentez un pic, am citit și despre metodele miciuriniste care se pare că au avut victime și printre cercetătorii români ai vremii, care au sfârșit urmăriți de securitate, pentru că nu au aplicat noile metode revoluționare.
(De citit articolul ”Victimele lui Miciurin în România”, https://romanialibera.ro/sport/atletism/victimele-lui-miciurin-195132/ adăugat de mine mai jos)
Să ne întoarcem la bucătăria noastră din cartierul de Vest al Ploieștiului și la mama care nu mai amesteca maioneza, care gesticula cu lingura, ocupată să-mi demonstreze că ceea ce spun eu era împotriva a tot, dar absolut tot, ceea ce învățase ea. Nu era deranjată de mistificare. Nu ar fi fost prima și era obișnuită să nu comenteze în fața copiilor dar era uimită că în manualul meu, era doar o sigură frază despre faimosul și excepționalul Miciurin. În dansul grațios al lingurii de lemn care demonstra asta, mama a răsturnat sticla de ulei peste castronul de maioneză și manualul meu. Ocupate cu salvarea manualului, maioneza a înghițit prea mult ulei dintr-o dată și ”s-a tăiat”, semn că și ea fusese revoltată la auzul știrilor false la care asistase. Maioneza, un preparat care acum se face în doar 30 de secunde, n-a mai fost salvată decât prin manevre de resuscitare laborioase ceea ce a întrerup lecțiile noastre de genetică. Doar nu credeți că pe atunci lămâile, un fruct care uneori zace și se strică în frigider azi, atunci ne era la îndemână cât băteai din palme.
Datorită lui Mendel, mama a învățat laolaltă cu mine ”noua genetică” și eu am trecut cu brio de acest examen. După examinarea scrisă, într-o zi călduroasă, în București, îmi aduc aminte, am plecat spre casă cu tramvaiul, discutând ca două ”cunoscătoare” subiectul de examen și fix lângă Gară de Nord, am dat peste o coadă în formare. Un noroc chior. Așa că ne-am întors acasă triumfătoare dar și cu pește proaspăt.
Și pentru că de la asta am pornit, constat că (mai) există o stradă cu numele Miciurin în Ploiești, botezată în onoarea omului de știință sovietic și nu e singura care mai amintește de epoca respectivă.
.
Aici redau un articol interesant al cărui link îl găsiți mai sus
Victimele lui Miciurin de Adrian Bucurescu (România liberă 2010)
Printre teoriile sovietice care au făcut ravagii în ştiinţa
românească, pe vremea comunismului, se numără şi miciurinismul, astăzi
pomenit doar ca o curiozitate a istoriei.
Din pricina acestei teorii au suferit mulţi oameni de ştiinţă
adevăraţi, nu numai din România, ci din toate ţările foste comuniste.
Ivan Vladimirovici Miciurin s-a născut în anul 1855 în Rusia, devenind
botanist, interesat de selecţia plantelor. În anul 1918, el a dat în
primire statului sovietic pepiniera sa experimentală, rămânând
conducător al ei. Apoi, în 1920, Lenin a ordonat o analiză a
rezultatelor activităţii acestui botanist, iar în 1923, Consiliul
Comisarilor Poporului i-a acordat „livezii lui Miciurin” statutul de
instituţie de importanţă naţională. În anul 1928, guvernul sovietic a
înfiinţat o staţiune de selecţie genetică bazată pe grădina lui
Miciurin, care, în 1934, a devenit „Laboratorul Central Genetic
Miciurin”. Metodele lui de încrucişare între plante ce cresc în zone
geografice îndepărtate au fost întrebuinţate apoi şi de alţii.
Atunci s-au creat şi bancurile privind aceste încrucişări. Astfel, se
spunea că Miciurin a altoit dovleci cu vişini, şi că, în loc să obţină
vişine cât dovlecii, a obţinut dovleci cât vişinele! Şi tot aşa… Când
au intrat ruşii în România, au adus cu ei şi teoriile lui Miciurin,
promovat ca lider sovietic în teoria evoluţiei, propaganda accentuând
superioritatea şi productivitatea biologiei sovietice miciuriniste faţă
de biologia neproductivă capitalistă.
Odată cu miciurinismul, au pătruns în România şi teoriile unui
agronom, tot sovietic, T. D. Lîsenko, care, în numele materialismului
dialectic, a respins cu furie tot ceea ce genetica celulară câştigase
până atunci. Pătruns în mediile academice, acest agronom striga că, de
fapt, „cromozomii nu sunt decât o plăsmuire a imperialismului american”.
Cu permisiunea lui Stalin, Lîsenko a distrus laboratoarele de genetică,
aruncându-i afară pe savanţii autentici, obţinând şi arestarea şi
condamnarea lor. În acelaşi timp, o altă protejată a lui Stalin, Olga
Lepesinskaia, pretindea că a văzut la microscop cum nişte globule de
lipoproteine, fără viaţă, se transformau brusc în celule vii! S-au găsit
imediat şi la noi oportunişti care, îmbrăţişând aberaţiile sovietice,
i-au demascat pe savanţii adevăraţi. Printre cei ce au avut de suferit
de pe urma miciurinismului au fost Gh. K. Constantinescu, prof. univ.
de genetică şi zootehnie, care a murit urmărit de agenţii Securităţii,
precum şi prof. univ. Alexandru Caratzali, arestat şi el de Securitate.
