Julitura

 

Când eram mică, în perioada aceasta ajungeam cu părinții sau bunicii prin alte locuri, în vilegiatură. Vilegiatură era un nume greu de pronunțat pe atunci și nefolosit/nefolositor acum. 

 

Odată, la Slănic, pentru o julitură la genunchi, bunica a luat de pe marginea drumului un mănunchi de plante de coda șoricelului și le -a pus pe rană. Și acum îmi aduc aminte batista fină brodată cu monogramă care trecea peste genunchiul meu dureros. Era plină de sânge și ținea plantele zdrobite pe genunchiul meu. Așa de curioasă și intrigată eram să merg cu bandajul acela improvizat până la locul de cazare că am lăsat în urmă lacrimile. Se pare că plantele zdrobite și frecate în mâini și-au făcut efectul, acela de a opri sângerarea. Am simțit mirosul plantei care de atunci mă însoțește și pe care-l asociez cu amăruiul.

 

Planta, în numele ei latinesc: Achillea millefolium își trage povestea de la Ahile și frunzele par ”mii de frunze”. Spun poveștile că codița șoricelului este planta cu care se tratau soldații în Războiul Troian.

Mai târziu, pe când medicina se baza pe știința celor 4 umori (cele 4 fluide corporale): sânge, flegmă, bilă galbenă și bilă neagră, coada șoricelului era considerată o plantă ”răcoroasă” și era folosită împotriva paraziților interni, a hemoragiilor gastrice, a bolilor de ficat și rinichi.

Aroma amară a făcut să existe până azi lichioruri tincturi, băuturi digestive chiar dacă spunem că amarul nu ne place. 

 

În natură descoperim că păsările își căptușesc cuiburile cu această plată pentru a face ca numărul paraziților să scadă.

 

Anul acesta, pe caniculă am încercat să folosesc toate plantele medicinale și casă. Pe modelul socatei, am încercat să fac licori răcoritoare. Cea din flori de tei e excelentă, cea din gălbenele și sunătoare nu mi-a plăcut. Acum e rândul băuturii din coada șoricelului O să vă spun dacă mi-a plăcut.

 

.