Fotografiile acestea, au un aer special, pentru mine. E aici, biserica unde pentru 4 generatii, adica de la parintii bunicii mele,  s-au petrecut toate evenimentele important- religioase ale familiei. Era atat de aproape de casa, incat mama mea,  pe la 5 ani, fiind "parasita in casa" si singura a decis sa "dea o fuga pana la biserica". Erau anii imediat urmatori terminarii razboiului. Saracie si foamete, cu locuri stirbe inca pe strada din cauza bombardamentelor. ...Si-a pus " rochia buna" deandoaselea, pentru ca  pe atunci rochiile aveau nasturi la spate si desigur la 5 ani e mai greu sa te  inchei la spate, apoi si-a luat ghetele "cele bune" tot invers stangul in locul dreptului si desigur neincheiate la sireturi si asa " de la joaca" adica nespalata, nearanjata   dupa tipicul vremii, a purces prin curtea bisericii, un teren viran intre 2 strazi, la ceremonia de casatorie, a unei verisoare, unde tot cioporul  familial era adunat.  S-a infiintat in fata multimii, in linistea slujbei si a pretins  cu glas tare diverse pretentii de participare... Pe acelasi traseu, avand biserica drept punct de reper, am redescoperit strada "mea"...

 ...statuia aceea de pe bulevard, bulevardul castanilor desigur, deoarece suntem in Ploiesti, unde cind eu  aveam 4 - 5 ani si o nemaipomenita rochita de catifea grena, cu guler alb apretat de dantela, puneam intrebari de 5 carate,  de genul : - "nu-i asa mama, ca fetita aceea nu e politicoasa pentru ca sta incaltata in bratele mamei ei!"

... si apoi urme din strada cindva a mea, pastrata cu case, numai de la numarul 36 in sus si cu denumirea schimbata, azi strada Alexandru Ghica... .

Fiecare fotografie evoca, o intimplare,  rascoleste o amintire, un zimbet si ceea ce este important  la niciuna nu am sentimentul parfumului de naftalina.

Fiecare etapa a vietii, ar trebui sa fie vie in noi, altfel nu ne mai putem intelege noi pe noi insine. Pelerinajul facut in locurile acelea, jumatate reconoscibile, jumatate straine, a inchis un cerc. Emotii tulburatoare au iesit la iveala.

Am fost salutata de cateva ori. Nu cred ca cineva m-a recunoscut, nu era o strada de sat ci probabil pentru ca aveam aerul ca sunt "de acolo". Am fost salutata pentru ca oriunde aici in Romania, in orasele de provincie (din cauza privirii cu care caut inimi de oameni - ma dau eu mare - ) oamenii ma saluta. Mai ales copii si batranii, ceea ce uneori e jenant alteori e greu de dus.

Ieri, se asfalta. E an de "alegeri"! asa ca se asfateaza peste tot, spune ploiesteanul din mine cu sarcasm. Aveam probabil 10 ani cand strada Alex Glinka s-a asfaltat si nu am mai avut trotuar din pietre mici de rau. Asta inseamna asfalt, odata la 40 de ani! Imi aduc aminte de asfaltare, pentru ca atunci, din cauza lucrarilor care au tinut luni intregi, si a faptului ca dehhh, ne jucam pe strada - eu cea mai mica din echipa de "volei de strada" -  m-a calcat o bicicleta si mi-am julit rau de tot genunchii. Exact cu o zi inainte de serbarea sfarsitului de an si de vacanta buninteles. Acum trotuarul cu asfaltul original, acolo unde se mai pastra e rupt de radacinile copacilor si peticit de sparturile de tevi.   Dar e bine ca si strada isi pune straie noi. O sa-i schimbe aerul prafuit.

Primavara, sarbatoarea Pastelui  - reinvierea - asa cum o inteleg eu, inseamna si iesitul in lume, ca o innoiere ... si nu te poti primeni  necuratit si nepurificat. Fiecare ar trebui sa-si ingrijeasca din timp in timp  amintirile asa cum unii isi ingrijesc, zilele astea mormintele celor dragi. Oricum ele, amintirile, se transforma, odata cu noi caci daca nu se transforma e de rau, insemna ca ele nu merg cu tine in viitor ci tu, ai ramas undeva alaturi de ele, intepenit. E diferenta dintre a trai prin radacini, ca parte a unui organism viu si inmlastinire.

Cat despre mine? Dupa o astfel de vizita, in propria mea copilarie, sunt gata de realitatile care produc noi amintiri.