oamenii dimineții - I - ( coada)

I.

Sculatul devreme și foarte devreme era și a rămas specialitatea  mea. Pe la 10 ani, simțeam nevoia să-mi înfrâng neplăcerea de  mi se invada spațiul intim, dând dovadă că eram ”mare” adică că puteam practica și eu treburi de adult. Mergeam cel puțin odată pe săptămână să stau la „rânduri”.  De exemplu să merg la rând la lapte. A sta la rând la lapte era printre ”cozile cele mai ușoare” unde putem să merg și singură. 


Ceasurile acelea matinale reprezentau un moment bun  pentru a practica răbdarea... să stai nemișcat ore în șir sau doar să înaintezi câțiva centimetrii ... fără să ai vedere de ansamblu, fără să ai respirație liberă...  ci să-ți creezi  din imaginație, o lumea a ta, care să nu fie plicticoasă. Să numeri de mii de ori  oamenii din fața ta, uitându-te la tipologii, imaginând caractere, recompunând noi modele de material față de modelul  din rochia persoanei din fața ta, numărând crăpăturile din zid sau urmărind cu interes câte o gâză, urcând încet pe perete... Cel mai greu e să înveți cum să-ți treci greutatea de pe un picior pe altul, cum să-ți rozi unghiile (ceea ce acasă era nepermis și de neconceput), schimbându-ți poziția pe  un perimetru îngust, într-o închisoare umană, benevolă...  toate astea de practicat pentru cei cu voință... La vârsta inițierii mele la rânduri, acesta era o era o lume a atingerilor, o lume a mirosurilor, a primitivismului provincial ce trecuse însă  cu brio de perioada mai grea de după război: cea a cartelelor de raționalizare. Era o lume, în care mătreața celui din față  devenea prietenoasă și mirosul de gaz lampant din haina celui din lateral te îmbălsăma  cu efluvii. 

Anii '70, erau vremuri când nu se spunea,  simplu : să merg să cumpăr lapte! Pentru că a sta la rând la lapte nu avea  o alternativă cu a merge pur și simplu să cumperi lapte din magazin.Activitatea de care spun ținea 2- 3 ore ... sau poate 5 ore (dar la 5 ore era nevoie de a forma o echipă și atunci venea cineva să te înlocuiască).

”Să merg să cumpăr lapte”, nu era responsabilitate mea personală dar o făceam din instinctul meu de participare la prima treaptă a piramidei lui Maslow ca și era și unul dintre primele mele acte de independență și de participativitate la activitățile celor mari. Rezultatul, atunci când veneam cu plasa plină se solda cu doi litri de lapte și două iaurturi mici.  Iaurturile aproape că nici nu le mâncam, erau lăsate ca trufandalele pentru degustat. Când vroiam și unt, ei da, asta însemna sculatul cu încă o jumătate de oră mai devreme. Ideea era, că o astfel de activitate rămânea anonimă. Chioșcul de lapte se deschidea la ora 6 dimineața,  produsele apăreau și ele în jurul aceleași ore iar la ora 7  marfa adusă, era deja totalmente epuizată iar coloana de oameni dispărea, care la servici, care la casele lor  ori ca mine la școală.

Plecam cu sticlele de lapte - sticle speciale cu sticlă groasă și gât larg și cu borcănelele de iaurt într-o - de obicei -  plasa de rafie de culoare incertă. O luam sacoșa pusă de seara, luam apoi banii, pe când toți ai casei mai dormeau. Tot timpul luam mai multe sticle și borcane decât credeam că o să primesc și oricum laptele și iaurtul nu se dădeau decât dacă duceai sticlă goală în schimb.  Mă tot întreb de ce - dacă știam rația de lapte și iaurt -  de ce luam mai mult de 2 sticle  și 2  borcane. Probabil că gândeam la necesitățile noastre, niciodată săturate,  cam cât lapte ne-ar fi trebuit nouă, adică unei familii de 6 persoane ( noi 4 și cu 2 bunici) într-o săptămână.

Aveam întotdeauna banii mărunțiți pentru că bunicii mele îi era încă frică că mă poate păcăli cineva când îmi dă rest dar ...  aveam întotdeauna mai mulți  decât prețul fix. Așa era regula atunci  .... să  nu-ți lipsească banii ”că cine știe,  poate mai se aduce ceva în plus...”.  Deci, plecam când încă nu se lumina, într-o mână cu micul portofel cu bani și în cealaltă cu plasa zăngănitoare. Și nu, nu aveam cheie, pentru că la plecarea din casa adormită nu încuiam niciodată... doar aveam câine, nu?

Drumul era scurt de câteva case și apoi de traversat o stradă. Stradă era mută de obicei la aceea oră. Nici autobuzele nu-și începuseră cursele. De fiecare dată mă minunam cum din plasa asta împletită cu ochiuri destul de mari, nu pica  nici o sticlă și de aceea, eu mergeam cu ele legănându-le și făcându-le să se ciocnească una de alta. Plasele și sacoșele erau făcute în casă. Era îndeletnicirea  bunicii. Acum le-am numi  ”creativitate reciclabilă” dar atunci, doar așa ceva se folosea la cumpărături... ”handmade”-ul și ”unicat” pentru că  bunica transforma și îmbina diversele stofe găsit prin casă ...

Mergeam repede pentru că rândul la lapte însemna de fapt o competiție de ”cine ajunge mai repede ală poate mânca azi lapte” ...   și dacă  ajungeam între primii aș fi putut să mă gândesc că aș fi gustat și unt pe pâine. Pașii mei erau mai elastici când vizulizam  pofticioasă, o felie de pâine prăjită pe care untul se topește încet... Untul nu era un produs permanent în frigider.  Unt? Un pachet de persoană. Dar nu apărea zilnic la chioșc. Evident știam că cutia de carton cu unt avea 25 de pachete când intra în chioșc dar la fel de evident era că numai o parte, poate jumătate ni se vindeau nouă normal, restul erau pentru ”relații” iar familia mea, nu avea ”relații” la lapte.

 ”Relația” era  un alt fel de competitivitate. Era o întreagă lucrătură de socializare, de lobby, prin cunoștințe  de persoane, rude și schimb reciproc de orice sau acceptând să plătești la suprapreț  un produs multdorit și necesar pentru care alții stătuseră la rând de mai multe ori. La 10 ani, învățasem doar că ați face rost prin relații nu era conform conduite socialiste, nu era etic, un astfel de lucru era ”necinstit”... dar era de înțeles și pentru mine că a avea relații era un mod de viață și răul necesar pentru cele mai elementare lucruri.

În drum deja visam că printr-o  întâmplare fiind în  primii câțiva norocoși la rând, aș fi putut merge acasă și cu o cutie de brânză Făgăraș sau un pachet de brânză de vaci dar asta era aproape cu neputință... cum să fi fentat eu, într-o zi, pe acei 10 - 20 de persoane veșnic prezenți la cozi, acei meseriași,  artizani - profesioniști ai cozilor care făceau acest lucru pentru un ban în plus.  

Zâmbesc cu melancolie pentru amintirile ce-mi revin în minte și mai ales pentru  gustul  apetisant al acelor 5 feluri mari și late de lactate de acum 40 de ani și nu miilor de produse, variante, mărci de acum dar nu am ce face căci gustul acelor vremuri mi se multiplică acum salivând ca și atunci: încărcat emoțional proporțional, cu  efortul cu care obțineam de-ale gurii.

Chioșcul de lapte  era încorporat într-o clădire obtuză, fără acoperiș, tristă, joasă, triunghiulară într-o intersecție și ea triunghiulară. Iar clădirea aceasta închidea  o curte interioră jegoasă (și plină de oțetari urât mirositori când înfloreau și de pisici care se adăposteau aici să fete....). Apoi veneau la rând, alte prăvălioare mici: ”sifoanele”, ”Merceria”,  ”Loto” și ”Librăria” și ele, dughene mici și întunecoase.

Când veneam de acasă, întotdeauna, priveam cu nemulțumire rândul alb de sticle  puse  deja de  seara. Acei profesioniști ai rândului. Oameni care își stabileau regulile ”cozii” singuri, își pregăteau primele locuri și apoi veneau  mult mai târziu decât mine, încercând ca și acum să facă ordine cu o gură mare și reacții pe măsură, ignorând reproșurile celorlați care deja stăteau de 2 - 3 ore încorporați în masa umană. Din certurile acelea, cu îmbrânceli, ieșea învingător cel mai puternic. Cel mai puternic în ”gură”  vreau să spun iar armele lor verbale erau de nedescris. Un astfel de dialog de putere, definea - după cum spunea bunica mea - mahalaua. Câștiga cine avea ultimul cuvânt și mai mult tupeu, un cuvânt pe care l-am învățat atunci în deplinătatea sensurilor lui. Așa avea loc infiltrarea preaputernicilor cozii, a întârziaților care erau primii, cu coate, cu spatele, prin  mișcări subtile de împingere ca o macarenă matinală într-un  ring minuscul. Și întotdeauna locul de lângă mine, mai bine zis din fața mea căci copil fiind nu ripostam prea tare -  era o breșă slab apărată. Așa că mă trezeam cu funduri de vecine în nas, cu coate fixate strâns pe fruntea mea și dându-mă inapoi câțiva pași peste o altă masă umană nemișcată. Și astfel toți doritorii de participare la rând se integrau parșiv cu corpurile lor  grăsune, flasce, reci în organismul acestui animal uriaș,  care se chema ”rândul”...

Fotografia zonei era cam așa: Punctul terminus era fereastra scundă  și strâmtă a chioșcului.  Îl vedeam ca orice  linie finală într-o competiție. Pervazul se prelungea cu o scândură știrbită de așchii, ”tejgheaua” cât diametrul unei sticle  de lapte și vre-o 2 centimetrii în plus. Geamul era zilnic spălat dar după câteva ore de reazăm pe el și de amprente diverse părea permanent plin de degete unsuros transpirate. Vopseaua cercevelei  era întotdeauna prilej de meditații  primare pentru mine, căci în lungul timp al așteptării îmi imaginam diverse figuri ori povești  în multiplele straturi de vopsea colorată, crăpată și îngroșată iar mai apoi când băgai mâna să plătești, vopseaua aia scorojită, îți zgâria mâna ... Băgatul nasului și al ochilor pe geam era și asta o peripeție în sine ...  pentru că pe gemuleț dădeai de mai multe mâini nerăbdătoare, toate cu bani în ele și toate purtătoarele unor glasuri impacientate. Înauntru remarcai mirosul acela de zer, acru  de la telemeaua de oaie, impregnat  cu iz de râncezeală din mozaicul cimentului de pe jos și amestecat cu cel de clor. Geaba, vroia să fie podoabă, perdeluța albă scrobită din spatele geamului căci era plină de mii de puncte negre ale muștelor de peste zi așa că perdeaua era de fapt folosită ca o cortină cu rolul de a ascunde împărțirea timpurie a mărfii și păstrarea unei părți din ea pentru alții decât cei din rând. Adulții ajunși la geam, se cocoșau când dădeau banii  în încercarea de a-și băga capul pe geamlâc să spioneze cu o clipă înainte ce va primi și eventual să surprindă  vre-o mișcare a vânzătorului de bunăvoință sau nu.

Sticlele stăteau pe jos pâă apăreau proprietarii lor. Fuseseră așezate la o anumită distanță, cuminte și strategic nu foarte departe unele de altele... Înainte de 5 dimineața, oamenii se adunau și printre ei apăreau discuții molcome de gospodine ce-și pregăteau meniul. Apoi, era de ascultat dialogul celor viteji, adică primii din rând, cei care povesteau triumfal că stau acolo de la ora 2 sau 3 noaptea și din care învățai adevăratele metode de supraviețuire la cozi ca și surse sau locuri de bună aprovizionare. Apoi, era timpul și venirea celor cu sticle puse decuseară... atunci se producea un cutremur al șirului de oameni, o rearanjare ce semănă cu o pisică care se întinde după somn adânc. Rândul se arcuia, se foia, se strângea, răbufnea ca în ceaunul cu floricele de porumb. Oamenii dimineții,  își descleiau gurile și vociferau pițigăiat și furibund cu glasuri pline de amară ironie și /sau de furie a așteptărilor. 

Izbucneau conflicte iar in punctele  de sutură ale rândului  acesta se îngroșa. Rândul nu mai era un șarpe lung ci devenea un dinozaur în mișcare: fie că primii primeau întăriri gospodărești și auzeai mai peste tot : - ” acest domn, (copil,  vecină, etc) este la rând pentru că i-am ținut eu loc lângă mine” și așa apăreau primele discuții filozofice despre etică, egalitarism și cinste . Mai era bunînțeles și vânzoleala de la capătul cel ami îndepărtat al rândului, adică acolo unde areau oamenii numărul 100  sau 100 și ceva dar aia era o mișcare subțire  și tristă numai pentru cei care, veniți cu întârziere înțelegeau că  le scădeau vertiginos  șansele de a prinde ceva...

Apoi  rândul  reformulat, își pregătea existența. Era o mișcare vioaie în fiecare vertebră a lui. Fiecare îl recunoștea  și era conștient de cel din fața lui. Statul pe loc te face  să încerci să te miști și fără să vrei, să încerci să faci pași înainte. De aceea, în orele lungi până la începerea vânzării și până ajungeai tu la geam, rândul se strângea obligatoriu, te strângea și te făcea să devi o parte a lui. Corpurile se atingeau pe toată și toate suprafețele, din nou mirosurile se amestecau și recunoșteai mahmurelile de toate felurile, râgâielile, plescăitul, scobitul matinal între carii, nespălatul subsorilor, petele de mâncare sau hainele ținute lângă un veșnic rântaș. Cum îți petreceai timpul? Nu era loc de citit. Nici nu-mi imaginam măcar telefoane mobile sau muzică la căști... Nu era nici spațiu și nici lumină. Era un loc al detenției și al imaginației. Nu aveai posibilitatea decât să asculți, să pipăi și să miroși. Cel mai adesea ascultând pe cei care, mai norocoși veniseră cu un partener de discuție sau întâlniseră acolo  un cunoscut. Dar discuțiile la rând puteau fi periculoase așa că toată lumea știa asta și dialogurile erau mici bârfe cotidiene. Uneori foarte picante. Cred că la rânduri sau format și s-au destrămat mii de vecinătăți, prietenii și întâlniri...  Uneori mă trezeam numărând oamenii, o dată, de două, de zeci de ori. Obiceiul asta îl mai am și acum în marile aglomerații de oameni. Alteori îmi puneam puncte de reper, pe trotuar după fiecare zece oameni calculând discret când mi-ar putea veni rândul,  în funcție de ritmul parcurs de ceilalți  
Și uite așa trecea timpul ... mai schimbând poziția picioarelor, mai sprijinindu-mă pe vre-un perete, o scară, un umăr sau încercând să rezist presiunii din spate printr-o presiune,  măsurabil egală. Mai greu era când erai împresurată căci atunci eram acoperită de înnălțimea celor din jur. Era o stare de sufocare și nu puteam să sufăr  cucoanele din fața mea cu părul lăsat pe spate care parcă avea eletricitate statică tot cu nasul meu. Începeam să opună rezistență, lăsând un mic spațiu la diversele protuberanțe ce se lipeau de  mine și de spatele meu mai  jos, mai  sus,  și mă încruntam fără să fiu băgată în seamă când eram călcată pe pantofi ... Și acum simt cu ceafa materialele,  textura cărnurilor, mirosurile, simt  răsuflările lipite de dinapoia gâtului meu, privirile pe direcția cărării mele urmărind perfecțiunea construcției codițelor mele.


Vociferările încetau subit la apariția dubiței de aprovizionare. Avangarda era motoretă cu atașul pătrat în spate, vopsită toată în alb. Aducea untul. Cutii de carton. Rândul își lungește ochii, așteptând nerăbdător numărul de cutii ce  ne vor fi repartizate. Se numără tare. Apoi ca la un start se numără drumurile făcute de șofer și se află, din gură-n gură, momentul când  încheie factura. Se încep pronosticurile și apar probleme de matematică: 2 cutii x 25 de pachete pe cutie .... Apoi, știind că fiecare primește un pachet toată lumea se întorcea să privească de-a lungul rândului, pragul ipotetic unde s-ar putea termina untul și unde teoretic s-ar fi sfârșit marfa ... Cei din fața acestei linii imaginare liniei au parte de fericire evindent teoretică din nou pe când cei de după linia fatidică încep să se resemneze și să-și refacă calculele de data asta fără unt...

 Apoi apare mașina de lapte. Și ea albă... Sticlele  stau cuminți câte 12, în fiecare navetă adusă. Așa se numeau lăzile de lapte,  navete. Capacele sticlelor și borcanelor,  argintii din staniol tare, strălucesc în lumina dimineții.Vine rândul iaurtului. Din aceași mașină... Alt tip de navete. Alte numere murmurate tare, alte calcule. Alte probleme de aritmetică elementară. 

 Apoi rândul se umflă, e tot o voie bună, gureșă dar și o încordată atenție ca fiecare să-și respecte locul. Cei din spate prea nesiguri că ar rămâne ceva și pentru ei, părăsesc locul. Primii cumpărători care ies din rând, au un aer modest și binevoitor. Răspund cu bunăvoință celor din spate, refac împreună calculele asigurându-i într-un limbaj pozitiv că vor reuși. În jurul geamului, de obicei să făcea o concentrare de forțe din toate părțile. Nu era ușor să intri, la fel cum nu era ușor să ieși de acolo... Dar când ieșeai cu cumpărăturile din ”rând”, te întâmpina o atmosferă totală de libertate și de triumf. Dimineața îți zâmbea și strada liberă  te îndemna să-ți povestești victoria.

Și cu această stare de îmbătare, purtând cu mare grijă sacoșa plină  mă întorceam acasă probabil cu 
aceași senzație a primitivilor care aduceau cu succes vânatul tribului, la peșteră.