Ce ironie perenă!!!
Am fost învățați, de a ascunde sau a masca sau a farda imperfecțiunile. Suntem atât de îmbrobodiți, că am ajuns la măiestria miilor de selfi-uri, în care să ne autocontrolăm masca drăguță. Se poartă drăguțul, călduțul...
- Hei tu, cum îți vine azi masca cea nouă? Să mai punem un zâmbet perfid? Sau poate unul disprețuitor? Ori superior? Ca cel din serialul ”x” la modă?
Tocmai cei ce o practică cu perseverență, o fac cu mai mare abilitate și tocmai ei, se întreabă de ce nu sunt înțeleși?
Iar răspunsul e simplu: chiar ei, nu se mai simt bine să fie transparenți. Vălul ce-i înconjoară e din ce în ce mai gros. Și îl consideră confortabil. Suntem din ce în ce mai competenți în aranjatul pe lângă noi, a ambalajului.
Ne ascundem sentimente, trăiri și emoții. Eșecurile și dorințele. Și totuși, ne amenajăm o vitrină frumoasă: plină de trofee personale în care-și au loc acumulările vizibile, arătând-o grupurilor din care facem parte sau celor din care am vrea să ajungem să facem parte...
Și tocmai cei ce o fac cu o mai mare măiestrie, se frământă de ce nu sunt înțeleși. Trăind în aparența că aia suntem! Vitrină și ambalaj... Și că ceilalți ne percep doar așa și atât.
Ascundem așa adânc despre cine suntem și la ce aspirăm.
Uneori deloc dar în majoritate foarte, foarte rar, avem ceea ce se numește o conversație semnificativă. Discuții despre ce, când și cum ”se cuvine sau nu”, despre intimitate și fragil, despre ”adânc” sau despre ”sus și jos” nemânjindu-le, acceptându-le, acceptându-ne. Despre cum ai voie să faci greșeli și gafe și ai voie să lași reziduri în urmă atunci când ele apar ”fără să vrei”. ”Fără să vrei” -ul înseamnă intenție pură și e fundamental de pus la baza oricărei acțiuni.
Acest ”nu se cuvine” limitativ nu înseamnă să tragi cu ochiul prin gaura cheii ci să accesezi neștiutele și nefăcutele de demult. Nefolositul. Sensul. Miezul. Ați lua pulsul în chiar miezul tău propriu.
Vulnerabilitatea și dorințele neexprimate și dorul și mai ales fricile și slăbiciunile omenești ale caracterului suferă, în frustrări neexprimate. Doar sinceritatea frustă îți arată cum ne rușinăm interior, de cât de puțina ne e dorință de transformare și probabil cât de de puține întâmplări, și de locuri, și de oameni cu totul dragi, cuprindem. Adâncul nostru e totul altfel decât vitrina noastră. Și conexiunile pornite de acolo sunt altfel. Pentru că accesează umanul fără de care de fapt nu interesăm pe nimeni.
În jur, vedem acuze perpetue spre ”ceilalți” că ei, cei din exterior, nu se forțează să ne scoată la lumină. Când colo, e lipsa proprie de transparență, voită - personală și personal responsabilă pentru că zilele ni se scurg nu în treziri și uimiri ci în respingeri și auto-sabotare. Timp spulberat, timp pierdut în luptă cu convingerile pe care nu le-ai mai reîmprăspătat de amar de ani.
Inima, domniță la fereastra celui mai de sus turn, vede cum cavalerii bat la ușa castelului. Le face cu mâna dar în același timp își/îți construiește o nouă baricadă, mai anevoios de trecut. Căci așa a fost învățată ea de mică, să creadă că trebuie să se ascundă acolo în cel mai de necucerit spațiu. Apoi, strigă după ajutor, de ai ce spune o poveste întreagă! Și după cum știți, unul la 100 de ani probabil că reușește să ajungă până sus în turn. Unul mai perseverent, nu mai interesat. Pe când domnița noastră deține cheia, în chiar buzunarul de la inimă.
O conversație semnificativă spuneam!
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu