Cu ce ești dator ( gânduri de cartier)

Asumarea sau ce?

E important ce se întâmplă datorită mie, împrejurul meu! E important ce construiesc! Unde și cu cine!

Îmi e atât de vizibil cum oamenii  desfigurează ceea ce au în comun. Într-un cartier mare aglomerat și gălăgios cel mai vizibil și evident  greu de suportat este  hoarda care pune stăpânire. Pe ce? Întâi mărește volumul și are apucături grobiene. Apoi mai vin și altele.

Hoarda de cartier e un grup în suferință. Își cere faima ca fiind singura cerință! Vor vizibilitate și atât! Irită, deranjează, depășește dar toate astea îți dau acea stare plină de tristețea a limitărilor lor, la care se adaugă atitudini de măscărici, apucături servile ale celor ce  vor să le intre în grație. Grupa de vârstă a generației trecute, deznădăjduiește. Nu sunt  conștienți că e o construcție a lor. 

Și da, văzute ca un tot, serile în cartier îți dau senzația de ușor dureros.

Ei desfigurează ce au în comun. Pradă ceea ce e ”comun” ca să arate că sunt o masă critică, e adevărat. Dar nici ei nu ar vrea să facă parte din propriul grup. Se pare că nici nu au sau nu știu alte variate. Pentru că hoarda nu provine din ”case cămin” ci din ”case-vizuini”. Din locuri fără spiritualitate.

Rezolvarea, mulți o văd ca pe o problemă de ”îmblânzire”. Mie, mi se pare din contră o provocare. Provocarea de a fi alături nu printre. Cu atât mai mare cu cât ești dispus să cauți și să găsești pe cineva care acceptă să devieze și să părăsească versantul umbrit al atitudinii lor, prin  dialog. Un dialog care să provoace o reacție în lanț. 



.


.

Viața, în costurile zilnice

Cu intenția de a ne pune în evidență

Când oamenii încearcă să-i convingă pe ceilalți, de credințele, de obiceiurile, de dorințele lor o fac deoarece încearcă să se convingă pe ei înșiși.
     Dar asta ne costă destul.

Educația (ca și istoria) e de prea multe ori scrisă de învingători după tiparele însușite de ei. Nu de cei mai deschiși la minte, ori de cei mai înaintați în înțelegere. 

Și, uneori ”învingătorii” nu sunt dintre cei optimiști ci acel tip de trădători care te-au înfrânt, care te-au răstălmăcit, care te-au frânat și care te învață să te minți în continuare și mai ales te ajută să te încurci în propriile tale înțelegeri. Așa pot profita adesea cel mai mult.
     Dar asta ne costă destul.


Dacă le iei confortul, îi lipsești de televizorul care le servește mâncarea pentru creier, de dușuri uneori și de haine mândre ori curate, aceleași creaturi minunate, inteligente și chiar prietenoase până mai acum o clipă, devin rele și violente. Pentru că reacționează ca și cum le-ai pus viețile în primejdie. Și fețele și inimile lor dar mai ales ochii lor, ne arată că nu mai au avantajele umanului și nici nu se mai gândesc la a fi omenoși și nici nu își doresc să își recupereze omenescul.
     Dar asta costă destul.


 Și mai rău e că cei din jur nu mai aleg să se lupte cu frica și neputința din ei ci cu tine. Pentru că vor să acopere neștiința lor de a ști care le sunt limitele, frica de a nu ști dacă în situații extreme se pot descurca. Gândul tău stă în a te scoate la suprafață, la acel nivel la care bănuiești că vei fi inclus cu demnitate și admirație, în amintirile celorlați.
     Iar asta costa destul.


Virtuțile nu sunt cunoștințe prin care afli cum e să desparți ”binele” de ”rău”. Ele nu sunt ”chestii” care pot fi doar ”primite” și prin asta însușite. Nu se lipesc de noi doar prin ”auzire”. Nepracticate, neexperimentate, nu ne arată adevăratele limite. Ale noastre limite. Oricând, o virtute e perfectibilă atât timp cât tu ești dispus să crezi că ești perfectibil.
     Iar asta, nu știm cât ne va costa?


.

Construcți XIII - Cum așteptăm așteptările noastre

Există modele alături de noi. Există oameni geniali printre noi. Poate doar vouă vi se par oameni obișnuiți. Poate pentru că sunt mai greu de iubit? Mai complex de decojit. 

Priviți-i! Căutând partea aceea de lumină specială, descoperiți ce zace-n ei, Ea chiar există!

Problema  nu e la ei. Nu ei, nu se lasă descoperiți ci problema e la noi, care rămânem într-un ”pasiv de cunoaștere”. Pentru că nu suntem pregătiți nici măcar pentru lungul drum al unei zile la care să știm să adăugăm, să înrămăm, să respectăm, să valorizăm.

Problema se pune că trebuie să fim mereu în așteptarea speranței.

.

Construcții XII - Diluții

De curând s-a redeschis în urbe un muzeu. La noaptea muzeelor, e coada. Memorabil zic. Și nu, nu-i împart în cei care vezi bine fie n-au timp fie așteptă actul cultural ca pe un chilipir. Nu am înțeles niciodată de ce a merge la muzeu e concepută ca o ”distracție” de vacanță cel mult ori de concediu cultural ori de ”școala altfel”.

Postările de după, arată o mulțime foarte diversă de oameni care stau incomod pe acolo. Normal, pentru că stau la coadă. Nu's toți așa, e adevărat dar sunt prea mulți ce se simt inadecvat? Se vede cât de stingheri sunt.

Oare au venit doar pentru selfie?

Oare au venit să se auto - convingă  că  participa la ”ceva cultural” fără să știe ei bine la ce? Fără să le placă. Fără ca asta să (le) fie o nevoie, fie ea și estetică?


Și mi se impun întrebări, mie: Ce înseamnă să trăiești cu gust? Ce înseamnă, îmi zic, să știu de ce gustul ni se alterează? 

O poveste despre dacă fiecare avem de învățat despre diluții?

.

Construcții XI - necunoscutul salvator

Câți binevoitori pe lângă mine. Mai mulți decât numărul celor dezamăgiți e numărul acestor binevoitori care vor să mi se bage pe sub piele. Care va să zică, își pierd timpul să mă înțeleagă. Și pentru asta,  mă readuc la ”încă vârsta unui copil de 5 ani” și  mă umplu cu ”de ce-uri?” Îmi pun întrebări retorice, demodate, moralizatoare, etc. ...Nu știu de ce dar când sunt alături de ei simt că mă scufundă în citate ale marilor morți, a căror mare înțelepciune e bună de ”zis” dar nu de practicat. Prea multe citate ca și cum viața noastră n-ar fi decât niște titluri sau niște motto-uri.

Fericiți de a nu mai avea 5 ani, atașează aceleași  curiozități, uneori intimităților tale sau cotidianului tău simplu și, îți dau de înțeles că ei au (deja) răspunsurile. Aceleași parcă de când aveau 5 ani. Nerevizuite. Le cunosc de demult, fără să mai reflecteze la ele. Și uneori miros a naftalină sau a neaerisit. Toate moliile prejudecăților gustă din ele.

Binevoitorii aceștia îmi evocă un tablou de stări statice. Ei, rămân fericiți că au ajuns la tine să te întrebe. Se afișează ca primii. Se afișează! Își iau atitudinea aceea de comandat de pionieri, veșnic atotștiutor. Și când colo, e veșnica problemă a ”datului cu părerea”. Se auto - conving cât de important este să rămână  în discuția comodă cu răspunsul bun, știut. Și nici tu nu ai voie să treci limitele pentru că ei nu te vor în dialog. Vor să le dai dreptate. Și să pândească dacă ești dintre cei cei care ies din normă. Oamenii care ies din normă ori reflectează, ori se schimbă, ori daaaa (!!!), încep să pune și alte întrebări.

Îs mai răi decât alte rele. Mult mai răi. Mult mai răi decât iubitele mele vecine bătrâne și surde, din parc, care așezate strategic  (mă, ne) bârfesc cu glas exagerat de tare. Pentru că ei, binevoitorii,   fără să vrea, devin cei care ne supraveghează să nu ieșim din turmă. Nici nu contează ce turmă. Pentru ei nu contează. Ei așa se simt ”acasă”, ”comod”. Scufundați printre alții.

Zău frate!!! Nu mă mai pândiți! Nu mă mai momiți!

Și scuzați că vă părăsesc, ecoul frământărilor mele mă face să nu mă scufund în botezul incert a ceea cred ei că  sunt. Mă cheamă oarece frământări ale lumii ăsteia de n-am timp pentru limbajul dubios al acestui mediu social.


.