Uneori căutăm tipare

Uneori căutăm tipare să se potrivească ele nouă. Oameni-tiparele, lucruri  tipare, acțiuni tipare ca să ne vină bine, să ne stea bine să ne placă nouă și să placă și altora. Dar e greu să ne potrivim în ele nu pentru că sunt rău tocmite ci pentru că nu am luat seama  că noi ne  schimbăm tot timpul. Și-n scurt timp nu  mai suntem pe măsură. Și atunci căutăm altele tipare, alte modele și bifăm alte liste cu ce ne e mai bine. Vezi în jur, oameni care aleargă după ceva și care în momentul imediat următor se plâng că s-au înșelat, că au fost înșelați.

Alteori facem precum părinții grijulii cei ce cumpără haine cu 3 - 4 măsuri mai mari pentru copii lor. Și noi la fel. Ne potrivim cu ceva numai pentru că încăpem acolo fără să ni se potrivească. Ați observat cumva că de fapt atunci când hainele ajung să le fie bune, lor copiilor, fie nu mai arată bine, fie sunt vechi,  spălăcite de purtat, nu mai sunt la modă și trebuiesc de fapt schimbate mult mai timpuriu decât ne propusesem? Sau nu. Cei ce le poartă, poartă vechituri și urâțenii, pentru că așa au decis alții pentru ei.

Deseori ne place acolo unde nu ne-ar prii, unde e prea strâmt și suferim să fim văzuți ca făcând parte din modelul, clasa, grupul, proiectul cel la care râvnim

Suntem de fapt o construcție într-un proces. Și asta necesită efort și o mereu o stare de flux. Poate nu mult efort mereu dar cu siguranță unul continuu. Poate nu mereu o stare de a fii în priză, dar o atenție la a dărui, de a iniția, de a nu te osifica care înseamnă ”tu primul”.  

Nu e inutil, înțelegi? (la întoarcea mea din Haifa)

Îmi trimit buzduganul înainte
Să-ți anunț mica poveste din interiorul poveștii:
Din zbateri interioare
Am redevenit mai vie
Și mai limpede ...
Am revenit
după întâlnirea cu râul care clipocea
clar,
într-o țară a secetei.
Am revenit de la marea,
unde valurile se adună câte 19 odată,
îndeplinind speranțe,
Eu, rătăcitor călător pe-o Arcă
în sus pe munte.
Am revenit din locuri unde
am semănat foc și pară,
ca pe o faptă bună.
Locuri și vorbe și fapte
amintiri și presimțiri
ce-și scutură sămânța...
Pe mai departe povestea spune că
Mi-e dor de semănături,
ca dorul unui luxuriant bonsai,
de bătrânul codru...

Nu e golirea intenționată e surpare!

Omul este o ființă a reciprocității. Orice rețea socială îl aduce pe ”celălalt” la nivelul unui obiect neînsuflețit, eventual tratat ca o răsfrângere a ta.
Acest lucru, spun filozofii, și o demonstrează, îți golește ființa, și te fragmentează și doar în cel mai bun caz îți trezește un orgoliu uriaș.

Omul este o ființă a reciprocității, nu uitați! 

Atenție deci cât rămâneți agățați într-o rețea socială. Cu cât mai mult în fața unui ecran, cu atât mai suferinzi cu toate că avem o soluție simplă la îndemână: dialogul față-n față!

O poveste despre lăcomie, acasă la Gabriele D'Annunzio

Azi, cumva, mi-am adus aminte de prima mea călătorie în Italia, acum 27 de ani. Ce mai aventură! Și acum îmi aduc aminte de setea îndurată la cozile repetate 3 zile, de la Ambasada Italiei, pentru viză. De călătoria cu trenul, de hoții care ne-au prădat în Ungaria dar mai ales de mirările mele în fața altor oameni și  locuri. Da, călătoria aceea m-a incitat să nu-mi mai doresc să merg ca simplu turist, cu cârdul, ci să pot să am larghețea de a vizita ce vreau eu, cât și când vreau ca să simt după placul inimii și oamenii, și casele și locurile.

Unul din locurile vizitate atunci, casa poetului  Gabriele D' Annunzio pe malul lacului Garda. De fapt nu era casă ci un ditamai castelul, cu ditamai vaporul și ditamai parcul, cu ditamai teatrul în aer liber. Cu zeci de camere în penumbră și mii de lucruri adunate, cu înțelegeri și simboluri și gânduri întortocheate. Până la urmă așa cum i-ar șade bine unui poet. Dar pentru mine era un loc care în loc să mă îmbogățească, m-a stors pentru că intrai într-o măreție, nobiliară, sumbră distantă și copleșitoare ca într-un labirint de simboluri și fiecare îmi părea o enigmă dată mie de un Sfinx mitologic ca cel din Teba. 

Dar desigur construcția și poetul erau mândria brescienilor. Ah și ce povești aveau aceștia! Iar eu, care mă străduiam (ca și acum dealtfel) să percep toate nuanțele unei limbi alta decât a mea și eram copleșită de avalanșa de informație stăteam și sugeam ca un burete tot ce ni se spunea.

Ce-mi rămâne mie acum, filtrat, după 27 de ani este aceea stare de contradictoriu a poetului. Sentimentul de ”îndrăznește pentru că eu vreau totul” contracarat de malițiozitatea simbolului care stă centrat în inima casei: povestea  țestoasei pe care orice ghid ți-o spune  imediat și cu mândrie italienească:

 În sufrageria de oaspeți, la marile și permanentele banchete pe care acesta le dădea, pusese o țestoasă din bronz.  Era copia țestoasei care trăise în chiar grădina lui și care nu murise de bătrânețe ci de indigestie după ce devorase un întreg strat de tuberoze din fața castelului.

Gabriele comandase o copie a țestoasei, păstrase carapacea și am înțeles că dădea cadou cunoscuților alte copii de mici dimensiuni dar din aur, a acestei țestoase. Nu numai atât, invita oameni la banchete extravagante și exagerate, aceștia venea și vedeau  abundența și rafinamentul mâncărurilor  opulența în care trăia iar el, omul cu toate vorbele la el cum se spune azi dar cu țestoasa din bronz tronând pe masa din sufragerie le ținea discursuri despre lăcomie, despre lăcomia acestei țestoase enorme, care  reușise atâta amar de vreme să trăiască și într-un moment de ”prea poftă”, într-o clipă de uitare de sine, murise dintr-o prostie. O poveste diferită pentru  fiecare banchet, diferită pentru fiecare invitat diferită pentru fiecare personaj politic, pentru fiecare amantă.

Și se pare, asta spunea ghidul, dar poate era pentru efect, nu se lăsa până nu le tăia vizibil pofta de mâncare invitaților săi.

Acum, după mine, mă gândesc că de fapt biata țestoasă a murit pentru că tuberculii de tuberoză sunt toxici rău de tot și ea era înfometată, nimeni nu se îngrijea ca acum să-i asigure mâncarea și poate nu și-o mai putea procura singură așa că într-un anotimp neprietenos, tuberozele, fusese singura sursă de hrană. Dar ce contează gândul meu în fața unei povești oferite de un mare poet.   

.