O poveste despre lăcomie, acasă la Gabriele D'Annunzio

Azi, cumva, mi-am adus aminte de prima mea călătorie în Italia, acum 27 de ani. Ce mai aventură! Și acum îmi aduc aminte de setea îndurată la cozile repetate 3 zile, de la Ambasada Italiei, pentru viză. De călătoria cu trenul, de hoții care ne-au prădat în Ungaria dar mai ales de mirările mele în fața altor oameni și  locuri. Da, călătoria aceea m-a incitat să nu-mi mai doresc să merg ca simplu turist, cu cârdul, ci să pot să am larghețea de a vizita ce vreau eu, cât și când vreau ca să simt după placul inimii și oamenii, și casele și locurile.

Unul din locurile vizitate atunci, casa poetului  Gabriele D' Annunzio pe malul lacului Garda. De fapt nu era casă ci un ditamai castelul, cu ditamai vaporul și ditamai parcul, cu ditamai teatrul în aer liber. Cu zeci de camere în penumbră și mii de lucruri adunate, cu înțelegeri și simboluri și gânduri întortocheate. Până la urmă așa cum i-ar șade bine unui poet. Dar pentru mine era un loc care în loc să mă îmbogățească, m-a stors pentru că intrai într-o măreție, nobiliară, sumbră distantă și copleșitoare ca într-un labirint de simboluri și fiecare îmi părea o enigmă dată mie de un Sfinx mitologic ca cel din Teba. 

Dar desigur construcția și poetul erau mândria brescienilor. Ah și ce povești aveau aceștia! Iar eu, care mă străduiam (ca și acum dealtfel) să percep toate nuanțele unei limbi alta decât a mea și eram copleșită de avalanșa de informație stăteam și sugeam ca un burete tot ce ni se spunea.

Ce-mi rămâne mie acum, filtrat, după 27 de ani este aceea stare de contradictoriu a poetului. Sentimentul de ”îndrăznește pentru că eu vreau totul” contracarat de malițiozitatea simbolului care stă centrat în inima casei: povestea  țestoasei pe care orice ghid ți-o spune  imediat și cu mândrie italienească:

 În sufrageria de oaspeți, la marile și permanentele banchete pe care acesta le dădea, pusese o țestoasă din bronz.  Era copia țestoasei care trăise în chiar grădina lui și care nu murise de bătrânețe ci de indigestie după ce devorase un întreg strat de tuberoze din fața castelului.

Gabriele comandase o copie a țestoasei, păstrase carapacea și am înțeles că dădea cadou cunoscuților alte copii de mici dimensiuni dar din aur, a acestei țestoase. Nu numai atât, invita oameni la banchete extravagante și exagerate, aceștia venea și vedeau  abundența și rafinamentul mâncărurilor  opulența în care trăia iar el, omul cu toate vorbele la el cum se spune azi dar cu țestoasa din bronz tronând pe masa din sufragerie le ținea discursuri despre lăcomie, despre lăcomia acestei țestoase enorme, care  reușise atâta amar de vreme să trăiască și într-un moment de ”prea poftă”, într-o clipă de uitare de sine, murise dintr-o prostie. O poveste diferită pentru  fiecare banchet, diferită pentru fiecare invitat diferită pentru fiecare personaj politic, pentru fiecare amantă.

Și se pare, asta spunea ghidul, dar poate era pentru efect, nu se lăsa până nu le tăia vizibil pofta de mâncare invitaților săi.

Acum, după mine, mă gândesc că de fapt biata țestoasă a murit pentru că tuberculii de tuberoză sunt toxici rău de tot și ea era înfometată, nimeni nu se îngrijea ca acum să-i asigure mâncarea și poate nu și-o mai putea procura singură așa că într-un anotimp neprietenos, tuberozele, fusese singura sursă de hrană. Dar ce contează gândul meu în fața unei povești oferite de un mare poet.   

.