Mulți nu cumpără cărți. Case, străzi întregi în cartiere întregi, rămân fără oameni
care să cumpere cărți. Una pe an, măcar. Oameni care nu au intrat într-o librărie, pe care-i simți cum sunt sugrumați de frica de a intra într-o biblioteca ca și cum s-ar întoarce la școală unde profesorul e cineva care i-ar pedepsi. Singurele cărți prin case la un moment dat, le sunt manualele
școlare. Și cărțile doar cele din lista dată de la școală.
Am asistat la un moment dat la discuția între părinții unui copil de
clasa a IV-a la supermarketul din vecinătatea mea: mama, cu o listă în
mână dorea să cumpere un atlas geografic, tatăl conducând un coș plin, refuza să ia
atlasul. Discuții în fața copilului. Și desigur asprimi de soț care ținea el banii și dreptatea, amândouă în portofel. Asprimi arătate în fața întregii audiențe de supermarket din după-amiezele acelea, imediat după ce s-au primit salariile.
Argumentul unu pentru a nu cumpăra atlasul: pentru că ăia de la școală supralicitează dând liste aiurea și învechite și de fapt un atlas geografic nimeni, dar nimeni, sublinia tatăl, în casa lor nu-l va deschide niciodată.
Argumentul doi: Doar copilul avea o tabletă și putea găsi pe Google Map, orice. Cumpărarea unei cărți i se părea o acțiune ilogică. Mama, mângâind încă foile veline ale atlasului parcă mirosind foile. Așa că l-a dus și la pus la loc. Eu? Mi-am recunoscut mie prejudecățile față de astfel de situații: pentru că m-am uitat cu reproș, și ei da m-am uitat ca să mă vadă: M-am uitat chiorâș la coșul lui unde-și asigurase berea de weekend. 4 baxuri x 6 buc/bax x costul berii, cam cât făcea un atlas geografic. Dar tot eu sunt cea care nu mă sufăr aplicând judecăți din astea dintr-o stereotipie cu vechi rădăcini așa că doar m-am întristat. Era o familie unde nu banii pe atlas ar fi dus la vre-o problemă financiară. Se vedea o familie care ținea să arate că au bani. Și atunci mi s-a făcut așa un dor de tata, și de planșele lui care rivalizau cu hărțile tipărite și de desenele lui la cele mai obscure lecții ale mele, chiar și la facultate unde se specializase pe soiuri de struguri ori când scria în vre-un caiet povești lângă o o hartă de-a mea și iar acele momente când amândoi la masa din sufragerie, el citea și își făcea însemnări într-un caiet, un fel de fișe de lectură iar eu îmi terminam desenele, acele frize stângace cu frunze ori îmi liniam partiturile pe un caiet velin căci pur și simplu nu se mai găsise caiet de muzică. Și-i ceream trusa Rotring, o achiziție a familiei cu care se umbla la fel cum se umblă cu tezaurul regal. Apoi după-amiezele de duminică tihnită cu pic-up-ul ce învârtea nu știu ce vinil procurat cu greu și tata și mama jucând șah.
Mulți zic că nu au timp de cărți dar au o grămadă de fapt. Surplus chiar. Însă nu se mai pot concentra
să citească mai mult de un text scurt, obișnuiți cu avalanșa
informațională. Și o preferă pe aceasta din urmă chiar dacă ei nu se mai obosesc să caute la nesfârșit ci doar o îngurgitează pe cea care se repetă la
nesfârșit.
Tot mai mulți copii știu să mimeze și să repete reclamele, chiar și cele cu constipația și crușinul, în
detrimentul poeziilor memorate de altă dată. Tot mai mulți adulți se distrează supunându-și copii la imitații de genul: - Și cum e mamă cu reclama cu papagalul? Tot mai des, oameni care
nu ies din casă urmăresc de exemplu rubrica meteo și-mi spun cu tărie
că iarna/primăvara, timpul bun/ prima calamitate, o să înceapă într-o joi la ora 16, pentru că atunci s-a decis de nu știu ce
cod. Sau se termină un anume cod. Fix la 16. Să luăm exemplu de ieri când erau prognozate, chestii grozav de
neguroase, venea potopul la Ploiești spuneau canalele de știri dar dacă comparăm cu ce a fost afară, nici măcar un fir de ploaie, în cazul în care lumea
s-a decis să iasă afară și să verifice, atunci au descoperit cât de înșelătoare au fost (pre)zicerile meteorologilor.
Am o vecină care cu greu iese din casă dar ascultă rubrica meteo de 5 - 6 ori pe zi. O vecină care știe ce înseamnă calculul probabilităților și care are ea și vârsta de pe când rubrica meteo se numea ”timpul probabil”. Vecina mea nu (mai)iese din casă pe ploaie. La început m-am gândit că nu are umbrelă, ori îmbrăcăminte adecvată. Dar pentru ea orice ploaie (să nu mai povestesc de zăpadă) a devenit un inamic personal. I-am dat o umbrelă, acum 3 ani. În 3 ani nu a folosit-o niciodată. Ea nu iese pe ploaie.
Mulți dintre apropiații de o viață rămân avizi doar la ofertele hipermarket-ului din apropiere. Doar asta citesc ei. Reclama. Scurtă, colorată, ademenitoare. De ce?
Majoritatea provin din cei ce stau prea mult în fața unui ecran cu
internet (Facebook), chat sau în fața televizorului. Nimeni nu recunoaște acest lucru dar este evident, pentru că ei știu valoarea culturii
și atunci când vorbim împreună aduc mari critici generației tinere care „nu mai e ce-a fost”. Mă gândesc, atunci când foștii cititori spun că nu le mai plac cărțile și că nu
mai au răbdare, atunci când cumpără ”Click-ul” sau ”Libertatea” sau ”România mare” nu spun că nu mai văd, că nu mai pot sta în poziție de citit pentru că au căpătat cine știe ce boli. Deci nu e vorba de neputințele vârstei. Acuză doar lipsă de plăcere și mai nou lipsa valorii cărților. Pe de altă parte îi descopăr plini de apetit pentru nou, plini de dorință de împlinire, plini de a înțelege viața și îi vezi că sunt ca un burete. E o contradicție în ei și nu și-o recunosc. E ușor de înțeles, greu e doar de făcut: acumularea (mai ales cea informațională ) nu însemnă învățare și schimbare. Oare, le e greu pentru că nu mai au obișnuința ca ei să intre într-un proces de învățare??? Toată această informație din reclame, talk-show-uri, zeci de filme după zeci de alte filme, toate acestea sunt ”mâncătoare de timp” dar nu ne crează amintiri. Poate ne-ar fi bine să ne auto-verificăm, pentru că ducem cu noi un lest prea greu pentru creier și pentru propria viață.
Să te reîntorci la citit face bine și propriului creier și relațiilor tale interumane. Altfel rămâi o pasăre din aia de noapte: huhurezul de televizor.
.
