Dadarul nostru cel de toate zilele ... Pretexte

Dadarul nostru cel de toate zilele ...


Nastratin Hogea se întorcea de la moară când își vede vecinul pândindu-l la gard. Vecinul cel zgârcit, cel care folosea orice prilej de a-i cere câte ceva fără să mai dea înapoi.
- Hei Nastratin ce mai faci, ai fost la moară? întreabă  vecinul.
- După cum se vede, răspunde Nastratin sec.
- Văd că ai măcinat făină și mălai, continuă vecinul.
- După cum se vede, repetă Nastratin.
- Păi dă-mi și mie o baniță de făină Nastratine, că ai acum din belșug să nu mai bat și eu calea până la moară. Ți le-oi înapoia când macin la rândul meu.

Nastratin  era pățit. Vecinul ori uita să înapoieze ori îi returnase datoria cu resturi de făină mucezită. Așa că se gândește el să-l refuze și atunci îi răspunde:
- Ah vecine, nu pot să-ți dau. Trebuie mai întâi să întind făina pe sârmă să se usuce!

Vecinul uluit de așa răspuns îi răspunde:
-  Cum Nastratine, dar așa ceva nu s-a mai pomenit! Cum e aia să întinzi făina la uscat?
 
- Da dar ... vezi  vecine, dacă dorești să găsește pretexte, poți pune și făina pe sârmă la uscat.
 

    Și eu râdeam, de cât de șugubăț era Nastratin ăsta, pe care-l știm din cărți, cu șalvari vărgați vestuță neagră și fes roșu, mereu alături de un măgăruș. Așa era bunica Marica, scotea de te miri unde o poveste să mă facă să nu mai spun: ”da dar ...”. 

”Da dar”-ul, îmi zicea ea,  e ca un fel de ”nu” pe care fiecare îl împănează cu tot felul de pretexte. Pretexte sau făcături. Și ale mele probabil că erau mai puerile ori mai serioase în funcție de treburile pe care mi le încredința. De striga după mine  în toiul jocului însemna la ea că treabă e serioasă. Și grabnică. Atunci primeam câte o sarcină pe care trebuia s-o duc ”la bun sfâșit”.  Eu foloseam mereu ”dadarul”. La mine era semn fie că o lăsasem repede baltă sau o făceam de mântuială. Treaba primită desigur. Așa că trebuia să-i demonstrez bunicii că am  încercat ”tot posibilul”, că m-am căznit,  ca am cerut singură  ajutor,  ori mi-am pus imaginația la contribuție și mai ales că am avut  răbdarea  de a încerca de mai multe ori. Păi ia gândiți! Mă chema la ea ca împăratul pe Prâslea, pentru că numai în el mai avea încredere. Apoi, mamaia cu o așa o mină serioasă îmi vorbea și ”îmi încredința” o treabă așa după puterile mele tocmai când erau desene animate ori când aveam eu cheful cel mai mare de joacă dar clar nu puteam refuza. Prâslea el nu s-a dat la o parte de la nici o muncă serioasă și în folosul celorlalți. Trebuia ori să rad mere de plăcintă, ori să curăț miezii de nucă, ori să alegi fasolea de mizerii sau grâul de neghină, ori orezul de spărtură, fix când  eram prinsă în cea mai serioasă joacă cu cățelul ori cu mingea pe stradă de îmi pierea toată bucuria jocului. Dar asta înseamna că mă arătasem demnă de încredere și cum ea le știa pe toate, era de înțeles că mă găsise capabilă să rezolv singură problema. Fără cicăleli de unde e cratița, castronul, sita, răzătoarea... Și cum îmi  mai creștea apoi inima  la câte o laudă meritată spusă așa în fața tuturor celor care mâncau plăcinta :)
 
Iar dacă făceam treabă de mântuială, vai și-amar  ce alte povești mai aveam să aud. Desigur nu despre  mine ci despre o grămadă de lighioane ale pădurii ... sau eroi de poveste

Și-acu mă gândesc cu odibă cum le-ar mai trebui  celor din jur câte o mamaie Marica că prea o-ntorc ei ca la Ploiești, pentru orice fleac doar ca  să  pice ei în piciore. Mereu. Căci orgoliul lor e ca un fel  perpetum hopa Mitică.

.