Jurnal de vise adunate II Povestitorul

Sunt într-un loc oarecare unde oamenii ies și intră cu capu'n-jos fără să se privească între ei și deodată cel din fața lor, începe să povestească. Și-atunci dispare tot în jur și începe spectacolul. Mișcările lui rare îi îndreaptă postura, ochii i se-negurează, mâine defilează. Povestitorul nu te mai vede, el deja a intrat pe drumul poveștii. Și povestea o vezi cum curge, curge, se face fluviu se ramifică, se face deltă. Și apa din firul poveștii se tulbure și devine mâlă. Simultan, brațele desenează, explică. Vorba lui se umple de emoții. Și miroase a zbucium interior. Corpul se contorsionează. Și când corpul i se mișcă, tu fără să vrei te gândești la oase, oasele lui, ele oasele sunt singurele ce nu vor avea umbră vre-odată. Și tresari pentru că asta e povestea ta, care poate uite doar într-o secundă s-a lipit și poate locui în povestea lui. Și de aceea faci drumul înapoi. Cam în silă pentru că ai cam pierdut șirul dar de-odată tresari, pentru că ceea ce tocmai spune parcă te urzică. Cuvintele lui nu sunt în acord cu tine și ești frapat și te zgârie pentru că toate cele auzite vin de dincolo de experiențele pe care le-ai avut tu vre-odată. Dar nu zici! Ți se pare rușinos să nu fi avut și tu așa o experiență. Și d'aia, nu zici. Dar în sinea ta e numai mirare și un pic de neîncredere. Și de la neîncredere îi agăți pe de-asupra un semn de întrebare omului din fața ta, și-l legi de el ca să nu zboare. El, n-are treabă, nu zboară. El, habar n-are de gândurile tale și că ele roiesc în jurul lui. Și asculți, poate mai afli ceva. Și deja povestea lui a luat altă cale, e mai lină. Și omul își zâmbește cumva cu ochii-n vârful capului. Se uită cu ochii lui interiori spre o aducere aminte. Dar n-o spune și tu te întrebi din nou: ”- Ce fel de amănunt era acela, ascuns sub un zâmbet sfios? De bine sau nu?” Dar vezi că la el s-a făcut senin. Și atunci îndrăznești să-i pui tu o întrebare. Pe tine simți cum te mănâncă curiozitatea pe dinăuntru, așa ca o zgură dar vrei să fi distins și politicos. Și pui întrebarea așa pe furiș, o întrebare plată. Dar ști că e o întrebare capcană; și că el povestașul o să cadă-n ea. Dar tu detașat știi că l-ai aruncat într-un năvod încurcat de idei. E ca și cum ai fi deasupra pe un pod de unde poți să vezi, și vezi, ei bine cum se apropie o cascadă și-ți vine să-i țipi să-l anunți prevenindu-l: ”- Nu mai merge! Nu mai înainta mai departe! Nu mai continua! Mi-e îmi ajunge firul poveștii și uite, nu vreau să știu ce urmează! Ieși la mal, Ieși la mal. Oprește-te! Pentru că tu cu inima bătând foarte tare, vezi, și-i presimți emoția viitoare, și durerea spaimei și tu ști, măcar asta o știi, cum e să fi cu un picior în golul unei prăpăstii. Și nu mai vrei să vezi aceea suferință aceea frică, lipită și altcuiva. Dar tu ești pe pod departe și gândurile tale sunt neauzite și cursul poveștii devine din ce în ce mai aprig și ști că sub tine e Stixul și că fiecare trebuie să-l treacă, că asta e treaba lui și că fiecare va întreba ”- Unde mă duci tu, barcagiu?”
Da, cam așa e cu poveștile, au ele puterea să te ducă de la realitatea cea mai banală spre cel mai fioros coșmar. Ori vice-versa. 

 Dialog:
Și când vorbele s-au scurs, urmează o clipă de tăcere. E tăcerea aceea când îți ți respirația. Tăcerea pironită în aer a unei mâini suspendate deasupra pianului.
Te-ai fi gândit să zici vehement: - Dar ce spui tu? Tu nu ești așa!
Dar de fapt te întrebi: Oare eu ce-aș fi făcut? Oare eu, cât aș fi căzut? Decăzut?
Și apoi ți-e frică, da' așa ca un de sfială, să te mai uiți spre cel ce vorbește. Pentru că ști că n-ai vrea să vadă ce simți? Sau cum simți. Sau cum de te-a ales să-ți spună tocmai asta? Și iar descoperi tentaculele uimirii cum te înhață și te trezești cu mirarea asta, că ești parcă mai greu și mai haotic pentru că ai putea trăi și altfel de vieți. Și povestea se întoarce, ocolește o ia pe calea lină, și urcă ușor un munte de amar și indiferență, aceea indiferență spre lucrurile întâmplate dar care nu-ți mai sunt majore.
Dar pe el, povestitorul rictusul nu-l mai părăsește. Și cu mâinile parcă înoată, îndepărtează totul, vântură cuvintele, ca ele să nu ne mai ajungă nouă, cu mirosul întâmplărilor trecute. Pe care încerci să le uiți dar ele, emoțiile, îmbibate cu parfumuri ce-ți strepezesc fiecare clipă de mai apoi, ele zic, nu te uită. Și tu încerci să spui, așa consolator, of, cât de puternic te-au făcut toate acestea!
Dar nu-i așa. Nu ești acolo să vezi asta. Nu ești acolo să simți granitul vorbelor ce l-au strivit pe el cândva. Doar cu minte explorezi. Și cu mintea iar treci granițele nepermisului și ale neexperimetatului dar vezi că în jur nu-i decât tărâm sterp plin de tigve goale pentru că nici o realitate a ta nu s-a oglindit în mintea povestașului dar tocmai asta ți se pare fabulos. Parcă ai în față pe cineva cu care te-ai intersectat la întoarcerea din tărâmul tinereții fără de bătrânețe. Și s-a întors să-ți spună tocmai ție, pentru că și tu ai avea cumva curajul de a trece peste astfel de granițe. Curaj neîncercat însă. Și te simți mic în fața lui. Dar te sumețești. Și deodată îl întrebi: da de ce nu zboară? Și-ți dai seama că ai pus o întrebare ca nuca-n perete? Pentru că el deși are aripi că doar i le vezi bine, el zic, se scaldă încă-n durerea lui. Înmuiat cu totul. Și încă nu vede, că cu tot cu durere, tu îl privești de undeva de mai jos. Și de acolo cumva exterior dar totuși părtaș, înțelegi că povestea lui nu e de noapte întunecată ci doar o poveste pentru dimineața devreme. Când dârdâi și când crezi că e cel mai întuneric dar de fapt e un amestec de negură și ceață de la aburii pământului. Și l-ai lua să-l zgâlțîi, așa la propriu, nu numai cu gândurile. Să-i spui: Scoală mă, scoală! Nu vezi că ai trecut de pădurea înfricoșătoare și ești gata de o nouă zi luminoasă. Și caldă. Dar n-o să o faci, niciodată n-o faci, că doar ești politicos, nu? Și pleci. Și de ciudă nu te mai uiți la fețele oamenilor ci la spatele lor, pe undeva. Pe acolo unde șifonate, le stau aripile.