macul tibetan

Îmi plac macii tibetani, macii albaștrii cu toate că nu am văzut aievea niciunul, ca și când viața mea s-ar lega de ei, cu ceva atât de fundamental ca însăși povestea existenței mele. 

Și totuși ieri, când mă întorceam de la Gară, am luat-o agale pe bulevard și am dat de un cireș înflorit. Doldora. Din cauza lui, au început să mi se perinde prin minte, diverse momente. Imaginea anuală când cu nasul lipit de geamul dormitorului, pândeam vișinul din curte să înflorească. Ori când mângâiam florile de măr și mă miram că așa ceva atât de frumos nu poate rămâne mai mult timp. Zi de zi, în scurtul timp, le sorbeam mirosul. Apoi picnicurile duminicale la Fântâna cu cireși. 

Amintiri și mai vechi, într-o curte din Breaza cu o livadă în floare, iarbă înaltă, gâze și albine. Ori vacanțele scurtisime de 1 mai cu dealuri argeșene și șoseaua spre Brașov, înflorită așa până la refuz cu pruni, ”ochii lui Dobrin”. Ah da să nu uit de zilele din Muzeul Satului și nopțile din Herăstrău, sub ploaie de petale. Și mult mai târziu atmosfera dimineților devreme din Parcul Rozelor, cu foamea mea de petale de trandafir pline de rouă și nelipsitul cântec de privighetori.

Fiecare își lipește evenimentele importante ale vieții, de case, de colțuri de oraș, de mahalale. Ori de amintiri cu oameni. Eu, mereu nesătulă de alte și alte petale, mirosuri și culori...

Și mă întreb acum, oare macul tibetan nu e doar o amintire din viitor?

.